Anti-Aging Festival 2026: două zile dedicate longevității, sănătății și wellbeing-ului

Anti-Aging Festival 2026 aduce la București peste 40 de experți în longevitate și wellbeing. Printre invitați se numără și Prof. Univ. Dr. Luiza Spiru, cu care am stat de vorbă despre diferența dintre "a trăi mai mult" și "a trăi bine", dar și despre obiceiurile aparent banale care ne influențează sănătatea pe termen lung.

Anti-Aging Festival 2026 aduce, pe 23 și 24 mai, la Palatul Bragadiru, două zile dedicate longevității, sănătății și wellbeing-ului, într-un format care combină conferințele cu experiențele interactive. Pe lângă discuțiile susținute de specialiști internaționali și locali, evenimentul include sesiuni sportive, practici de wellness, demonstrații live și activări de brand, gândite ca o experiență completă dedicată echilibrului și sănătății pe termen lung.

Evenimentul îi aduce împreună pe unii dintre cei mai cunoscuți specialiști din domeniu, printre care Dr. Dominik Thor, președinte și profesor al Geneva College of Longevity Science, Dr. Rayna Stoyanova, specialistă în sănătate metabolică, Dr. Sabine Krofczik-Wilhelm, cercetător în neuroștiințe clinice, dar și experți în nutriție, epigenetică și fitness. Festivalul își propune să schimbe modul în care privim ideea de vitalitate, prevenție și îmbătrânire sănătoasă, într-un moment în care conversațiile despre longevitate au depășit de mult zona strict medicală și au devenit parte din cultura pop.

Printre speakerii invitați se numără și Prof. Univ. Dr. Luiza Spiru, una dintre cele mai importante voci din România în geriatrie, gerontologie și medicina longevității. Am stat de vorbă cu ea despre diferența esențială dintre „a trăi mai mult” și „a trăi bine”, despre factorii care ne îmbătrânesc prematur, dar și despre practicile simple care ne pot ajuta să avem nu doar o viață mai lungă, ci și una mai sănătoasă și mai echilibrată.

ELLE: Ce v-a făcut să alegeți geriatria și gerontologia?

Prof. Univ. Dr. Luiza Spiru: Sincer? Bunicile mele. Bunica paternă, pe care am cunoscut-o bine, și bunica maternă, pe care am văzut-o o singură dată — a plecat devreme, după un șoc emoțional major. Amândouă erau femei cu o minte vie și cu o demnitate aparte.

Pe bunica paternă am văzut-o, cu timpul, devenind invizibilă pentru ceilalți. Atunci am înțeles, mai mult instinctiv decât conștient, că bătrânețea nu este o boală — este o etapă a vieții pe care medicina o lăsase prea mult în umbră.

Am știut că vreau să fac geriatrie încă de copil: nu acceptam să pierd oameni dragi pentru că îmbătrânesc. Mai târziu, formarea mea — inițial la UMF „Carol Davila”, apoi ca grant holder la Karolinska Institutet Stockholm (1997-1999) în Gerontologie și Geriatrie, și ulterior în tradiția francofonă a Gerontopsihiatriei, la Toulouse — mi-a dat instrumentele riguroase pentru a transforma această intuiție într-o vocație clinică și academică.

Mi se părea, și mi se pare în continuare, singura specialitate care îmbrățișează omul ca pe un întreg — corpul, creierul, istoria naturală de viață, sufletul. Nu poți îngriji un om de 80 de ani uitându-te doar la analize. Trebuie să-i înțelegi povestea, parcursul întreg cu impactul lui asupra sănătății — marcajele epigenetice, cum le numim noi. Trebuie să-i vezi viața. Iar aceasta este, până astăzi, cea mai frumoasă responsabilitate a profesiei mele.

ELLE: Ați contribuit la introducerea oficială a specializării de Geriatrie-Gerontologie în România. Cum arăta acest domeniu atunci și cât de mult s-a schimbat între timp?

L.S.: Atunci, prin anii 90 și începutul anilor 2000, geriatria în România era aproape o utopie instituțională. Existau pasionați izolați, dar nu exista o specializare recunoscută, nu existau curricule, nu existau standarde de îngrijire pentru vârstnic. Bătrânul ajungea, în cel mai bun caz, la internist sau la psihiatru — niciodată la cineva care să-i privească îmbătrânirea ca pe un proces în sine.

Munca mea concretă a început prin contractul Tempus Phare ROMGER — programul european prin care am construit, alături de colegii din echipă, recunoașterea academică a specialității de Gerontologie și Geriatrie în România. Am creat atunci syllabusul și curricula națională, fundamentele pe care s-a putut clădi, în anii care au urmat, întregul edificiu instituțional. A fost o muncă tăcută, de pionierat, fără care nimic din ce vedem astăzi nu ar fi fost posibil.

Astăzi avem specializare medicală recunoscută, avem rezidențiat, avem Centrul de Excelență pentru Boli de Memorie, Sănătate Mintală și Medicina Longevității, avem Fundația Ana Aslan Internațional care formează generații întregi, și, de curând, am inaugurat — împreună cu Universitatea Ovidius și GCLS Geneva — primul program doctoral din lume în Medicina Longevității. S-a schimbat enorm. Dar, onest vorbind, mai avem mult de lucrat. Recunoașterea oficială este doar primul pas — accesul real al vârstnicului român la o îngrijire demnă este încă, în multe locuri, o promisiune neîmplinită.

ELLE: Care este cel mai mare mit despre anti-aging pe care încă îl vedeți promovat, inclusiv de cadrele medicale?

L.S.: Mitul „pastilei miraculoase”. Ideea că există un supliment, o moleculă, o injecție care, luată singură, va schimba traiectoria biologică a îmbătrânirii. Vedem asta cu NMN, cu resveratrolul, cu rapamicina, cu peptidele „magice' — fiecare deceniu își are vedeta lui. Adevărul incomod este că nimic, în izolare, nu funcționează spectaculos.

Ceea ce funcționează cu adevărat — și am scris despre asta extensiv în Tratatul de Medicina Longevității publicat la Academia Română în 2021 — este integrarea: somn, mișcare, nutriție personalizată, gestionarea stresului, conexiuni sociale, prevenție neurocognitivă timpurie. Suplimentele bine alese, inclusiv linia Spiruvital pe care am co-creat-o pornind tocmai de la această filozofie integrativă, sunt instrumente — nu soluții. Când un coleg medic recomandă „un anti-aging” fără să facă o evaluare completă, face mai degrabă marketing decât medicină.

ELLE: Există obiceiuri aparent banale pe care le considerați mult mai importante decât suplimentele, terapiile sau tratamentele promovate acum în industria anti-aging?

L.S: Absolut. Și aproape niciunul nu se vinde, pentru că nu poți pune un brand pe el. Somnul de șapte-opt ore, în întuneric, la ore regulate, este probabil cea mai puternică „terapie' anti-aging existentă — și este gratuită. Mersul pe jos zilnic, măcar 7000 de pași, și cele 150 de minute săptămânale de exercițiu fizic au mai multă evidență științifică decât 90% dintre suplimentele de pe piață.

Apoi: a găti acasă, a mânca la masă cu cineva drag (nu singur, în fața telefonului), a avea cel puțin trei oameni în viață cărora le poți spune cum te simți cu adevărat, a păstra o curiozitate intelectuală vie — a citi, a învăța, a conversa, a socializa. Și ceva ce subestimăm grav: scopul. Oamenii care simt că viața lor are sens trăiesc, statistic, mai mult și mai bine. Niciun supliment din lume nu înlocuiește un motiv puternic de a te trezi dimineața.

ELLE: Dacă ar exista o singură schimbare majoră pe care oamenii ar trebui să o facă pentru sănătatea lor pe termen lung, care ar fi aceea?

L.S: Somnul. Fără ezitare. Dacă ar trebui să aleg o singură intervenție — și știu că sună aproape banal — ar fi să-i conving pe oameni să-și protejeze cele opt ore de somn ca pe ceva sacru. Pentru că în somnul profund creierul își curăță, prin sistemul glimfatic, depozitele de beta-amiloid asociate cu Alzheimer. Inima își reface ritmul. Sistemul imunitar se reconstruiește. Hormonii se reechilibrează. Memoria se consolidează. Un singur obicei — somnul bun — influențează pozitiv toate celelalte sisteme. Și totuși este primul lucru la care oamenii renunță. Dacă mâine toată populația ar dormi cu o oră mai mult, am vedea, în câțiva ani, o scădere reală a demenței, a infarctelor și a depresiei. Este atât de simplu și atât de greu.

ELLE: Vorbim foarte mult despre longevitate din perspectivă biologică, dar prea puțin despre singurătate sau depresie. Sunt acestea, de fapt, unele dintre cele mai mari amenințări pentru longevitate?

L.S: Categoric da. Studii epidemiologice solide arată că singurătatea cronică și izolarea socială au un impact asupra îmbătrânirii precoce comparabil cu fumatul a 15 țigări pe zi. Acesta nu este un slogan — este un dat statistic dur. Iar depresia netratată din tinerețe — neverbalizată, nerecunoscută, neacceptată — este unul dintre cei mai puternici predictori ai demenței, cu 15-20 de ani înainte ca diagnosticul clinic să se instaleze.

De aceea, Medicina și Științele Longevității înseamnă prevenție timpurie, personalizată, bazată pe istoria naturală de viață — pe tot ceea ce trăim din clipa în care ne naștem, până în momentul în care vrem să știm cine suntem cu adevărat, în raport cu toți stresorii vieții noastre: emoționali, profesionali, fizici, chimici, psihologici, traumatici, genetici.

În România avem o problemă imensă, prea puțin discutată: îmbătrânirea în singurătate. Văd zilnic în cabinet femei de 70-80 de ani extraordinar de inteligente, care nu mai au cu cine să vorbească. Copiii sunt plecați. Soțul a murit. Prietenii s-au rărit. Și atunci începe declinul — nu pentru că au cedat brusc biologic, ci pentru că nu mai au pentru cine să se trezească dimineața. Longevitatea fără sens, fără atingere umană, fără apartenență, nu este longevitate — este supraviețuire.

De aceea, în viziunea mea, medicina longevității trebuie să fie obligatoriu și o medicină a relaționării sociale continue, a responsabilizării, a împărtășirii experienței intergeneraționale, a învățării permanente și a mișcării fizice ridicate la rangul de cultură.

ELLE: Există o diferență între „a trăi mai mult” și „a trăi bine”? Care sunt, din experiența dumneavoastră, lucrurile care contează cu adevărat pentru calitatea vieții la 70, 80 sau 90 de ani?

L.S.: Diferența este uriașă — și este însăși inima medicinei și a științelor longevității. „A trăi mai mult” este lifespan. „A trăi bine” este healthspan.

Misiunea noastră nu este să adăugăm ani vieții, ci să adăugăm viață anilor. Nu vrem un om de 95 de ani țintuit la pat, cu demență avansată, în suferință. Vreau să văd o societate românească vârstnică autentică — în care oameni de 90 de ani merg la piață, citesc o carte, povestesc cu cei dragi, au simțul umorului păstrat.

Iar din experiența mea cu mii de pacienți, lucrurile care fac diferența la 80-90 de ani sunt remarcabil de constante. Autonomia funcțională — să te poți îmbrăca, hrăni, deplasa singur. Mintea limpede — memoria și judecata păstrate. Sensul — să simți că viața ta încă contează pentru cineva. Spiritualitatea — ca practică, ca convingere, ca formă de demnitate. Și demnitatea însăși — să fii tratat ca om întreg, nu ca un diagnostic. Banii, casa, statutul devin secundare. Ceea ce rămâne, la finalul vieții, este capacitatea de a fi prezent — în corp, în minte, în suflet, în relația cu societatea, în lume. Aceasta este, pentru mine, definiția adevărată a longevității reușite.

ELLE: După toți anii dedicați geriatriei și longevității, ce faceți personal pentru propria sănătate și echilibru? Există ritualuri sau reguli de la care nu vă abateți aproape niciodată?

L.S.: Da, am câteva ritualuri la care țin aproape religios — pentru că știu, ca medic, cât de fragil este edificiul sănătății și cât de mult contează constanța.

Dorm șapte ore protejate. Citesc în fiecare zi — și medicină, și ceva care nu are nicio legătură cu medicina. Practic tai-chi, lucrez cu un antrenor personal o dată sau de două ori pe săptămână și mă plimb zilnic cu Labradorul nostru bătrân și cu Teckelul de patru ani — aceste plimbări sunt, recunosc, unul dintre cele mai bune medicamente ale mele.

Mă rog în fiecare dimineață și mulțumesc pentru toate darurile și binecuvântările primite. Ascult muzică aproape continuu, mă uit la televizor doar rar, construiesc constant ceea ce merită construit, mă bucur de artă, de oamenii dragi, mentorez tineri — pacienți, prieteni, doctoranzi, rezidenți — și râd cât de mult pot acasă. Păstrez liniștea de dimineață fără telefon, măcar o oră. Lucrez cu pasiune, dar și cu pauze. Și, esențial, investesc activ în relația cu partenerul meu de viață, cu copiii mei, cu pacienții, cu studenții, doctoranzii și rezidenții mei, și cu toți oamenii care contează pentru mine.

Cred profund că nu există longevitate fără iubire. Și mai am un ritual la care nu renunț: îmi acord, în fiecare săptămână, timp pentru a fi recunoscătoare — pentru pacienții care îmi încredințează viețile lor, pentru echipa de la Fundație și de la Clinica Universitară, pentru darul acestei profesii. Recunoștința este, în planul științei longevității, cel mai bun remediu antiinflamator. Iar spiritual, este viață.