Ecaterina Aguiar-Lucander: „Arta este o sursă primară”

ELLE:⁠ ⁠Dacă ar fi să te prezinți tu pe tine, nu prin ce se știe despre tine, ci prin cum te vezi tu, cine este Ecaterina Aguiar-Lucander?
Ecaterina Aguiar-Lucander: Pentru primii 29 de ani din viața mea am fost Ecaterina Vlad și ăsta a fost un nume cinstit și autentic românesc, așa cum mi-a spus o dată un șofer de Uber în Los Angeles! Mi-am schimbat numele după ce m-am căsătorit anul trecut și am îmbrățișat ambiguitatea culturală ce vine cu el – soțul meu este suedez-american, dar numele este portughez-finlandez. Am ales să nu investigăm mai departe!
În afara acestui fapt, sunt fondatoarea EVA Foundation, susținătoare a artelor și a educației prin artă. Mă gândesc la mine însămi ca la un istoric și cercetător și mă simt norocoasă că am putut crea un spațiu dedicat artei și curiozității pentru frumos în București, acum, la o decadă de când am plecat din țară.
ELLE:⁠ ⁠Venind dintr-o familie în care colecționarea are deja o istorie importantă, ai simțit vreodată presiunea de a continua o moștenire sau, dimpotrivă, nevoia de a-ți forma propriul ochi?
E.A.-L.: În copilărie, familia mea a pus accentul pe cultură și educație, fără să insiste ca eu sau fratele meu să urmăm o anumită carieră. Am vizitat un număr impresionant de muzee din întreaga lume, aveam o seară dedicată teatrului în fiecare joi și am călătorit în regiuni mai puțin cunoscute, în căutarea unor experiențe unice.
Astfel, dragostea mea pentru artă s-a dezvoltat în mod organic. De fapt, credeam că voi deveni economistă – aceasta era direcția care se potrivea mai mult cu tradiția familiei mele. În al doilea an de facultate, m-am orientat către istoria artei. M-am regăsit în a studia istoria artei la Yale – corpul profesoral era dominat de femei, majoritatea străine, la fel ca mine. M-am regăsit atât în materialul studiat, cât și în mediul în care învățam.
ELLE: ⁠Când ți-ai dat seama că relația ta cu arta nu va rămâne doar una de admirație sau de context de familie, ci va deveni un drum foarte personal?
E.A.-L.: În ultimul an de facultate, am urmat un curs despre feminism și arta contemporană, un subiect despre care știam foarte puține lucruri până atunci, întrucât mă concentrasem până în acel punct mai ales asupra impresionismului și artei moderne. Am descoperit lucrările experimentale, curajoase ale unor artiste precum Kara Walker, Judy Chicago și Barbara Kruger, precum și criticile care le erau aduse. A fost ca și cum aș fi re-învățat istoria artei de la zero.
Când am analizat și rezultatele licitațiilor, am fost șocată să văd cât de jos erau cotate acestea în comparație cu artiștii bărbați. Atunci mi-am dat seama că se putea construi o colecție canonică, de prim rang, alcătuită exclusiv din artiste. Câteva luni mai târziu, am cumpărat prima mea lucrare, o piesă semnată de Louise Nevelson.

ELLE:⁠ ⁠Mi se pare foarte interesant la tine că ai și rigoare academică, și intuiție vizuală. Care dintre ele a venit prima: fascinația sau disciplina?
E.A.-L.: Sunt anumite experiențe estetice care sunt atât de copleșitoare încât nu mai e loc pentru gândirea rațională. Îmi amintesc că m-am simțit așa uitându-mă la o lucrare de Jackson Pollock la vârsta de, probabil, 12 ani. Într-un fel, hiperintelectualizarea diminuează emoția pură pe care arta o poate produce.
ELLE: ⁠Ai studiat în America, într-un mediu intelectual extrem de competitiv. Ce ți-au dat anii aceia în mod real, nu doar ca informație, ci ca fel de a gândi?
E.A.-L.: Gândirea critică a fost cea mai concretă abilitate pe care am dobândit-o, capacitatea de a interoga sursele. Mi-am dat seama că în liceu se folosea de regulă un singur manual pentru fiecare materie și, deși acest lucru are sens în cazul științelor exacte, nu suntem învățați să ne întrebăm de ce informația este prezentată într-un anumit fel. Autorii nu sunt lipsiți de prejudecăți, iar guvernele cu atât mai puțin; cred că vedem acest lucru foarte clar în știrile de astăzi. Eu spun adesea că arta este o sursă primară. Ea poate dezvălui extraordinar de multe lucruri despre o societate sau despre un anumit moment istoric. Am învățat să privesc cu adevărat o operă de artă și să-mi construiesc propria opinie pornind de la ceea ce văd, nu de la ceea ce scrie într-o carte sau pe eticheta de pe perete. Exact aceasta este abordarea pe care sperăm să o dezvoltăm în cadrul EVA Foundation: un mod nou de a privi și de a înțelege arta.
ELLE: ⁠Când ai ajuns acolo, ai simțit că vii dintr-o margine a lumii artei sau, dimpotrivă, că ai un tip de sensibilitate est-europeană care te făcea să vezi lucruri pe care alții nu le vedeau?
E.A.-L.: România are o istorie foarte bogată de implicare în lumea artei la scară internațională, uneori inițiind mișcări artistice și influențând gusturile culturale. Tristan Tzara, fondatorul mișcării Dada, era român, iar Ileana Sonnabend, una dintre cele mai importante colecționare și galeriste de artă, a descoperit artiști precum Jeff Koons și Robert Rauschenberg în perioada în care locuia la New York, după ce părăsise România pentru Paris în 1935. De altfel, Muzeul de Artă Modernă (MoMA) i-a dedicat o expoziție în 2013.
Cred că există un sentiment justificat de neapartenență pe care românii și-l atribuie lor înșiși, ca urmare a rupturii produse de comunism și de izolaționism în secolul al XX-lea. Totuși, am fost surprinsă  să constat că, în afara Europei, această diferențiere nu este perceptibilă. Eu veneam cu o perspectivă europeană și contribuiam cu o înțelegere mai amplă a istoriei și cu o anumită sensibilitate culturală. În definitiv, contează dacă ai crescut într-o țară cu o istorie de doar două sute de ani sau dacă faci parte dintr-o tradiție culturală formată de-a lungul a mii de ani. Cred că aveam o sensibilitate europeană și o curiozitate autentică pentru cultură.

ELLE:⁠ ⁠Ce ai învățat în America despre felul în care se construiește autoritatea în artă și cât din această autoritate e merit real și cât e sistem, rețea, bani, influență?
E.A.-L.: Cred că rețeaua este extrem de importantă, dar și mai important este să te afli în locul potrivit la momentul potrivit. Marile mișcări artistice apar ca rezultat al unei multitudini de factori care converg într-un anumit moment al istoriei – arta, criticii, atitudinile sociale și piața se aliniază toate în aceeași direcție.
Am avut norocul să mă implic încă de la început, în rolul meu de patron, susținătoare a artei în cadrul unor instituții precum Muzeul Metropolitan de Artă și New Museum, și am învățat enorm despre modul în care funcționează muzeele și despre cum gândesc curatorii. Instituțiile de referință sunt cele care acordă prioritate accesibilității și care își doresc să ajungă la un public cât mai numeros. Pentru a reuși acest lucru, expozițiile pe care le organizează și politicile lor de achiziție trebuie să fie la cel mai înalt nivel.
ELLE: Locuiești la New York, unul dintre marile centre ale lumii artei. Ce vezi acolo zilnic și lipsește încă foarte mult în România, nu doar la nivel de piață, ci și de mentalitate?
E.A.-L.: Așa cum am menționat atunci când vorbeam despre felul în care se formează mișcările artistice, cred că este nevoie de o comunitate. În România au existat o serie de inițiative care au contribuit la consolidarea și cristalizarea acestei comunități, ceea ce este minunat.
Lumea artei din New York este un ecosistem complex și stratificat, care funcționează eficient. Muzeele, curatorii, galeriștii, criticii, artiștii și colecționarii sunt conștienți că depind unii de alții, iar între ei există un schimb constant de idei, colaborări și o puternică dimensiune colectivă.
Într-o singură seară aș putea participa la o inaugurare de muzeu în Uptown, la o cină organizată de o galerie în Tribeca și apoi la o întâlnire într-un loft de artist din Brooklyn – și nu aș fi singura persoană care face acest lucru!
Cred că EVA Foundation este un spațiu care gândește cu adevărat într-un mod vizionar și funcționează la standarde internaționale. Consider că acest tip de inițiativă va crește interesul celor care călătoresc din străinătate pentru a descoperi scena artistică și comunitatea locală cu seriozitate și respect, în loc să le privească printr-o lentilă exotizantă sau să le subestimeze.
În ceea ce privește ceea ce lipsește ca mentalitate, aș spune că este vorba despre încredere. Românii care activează în noile domenii creative nu ar trebui să se subestimeze, ci mai degrabă să reflecteze asupra unei identități care îi include pe acei creatori vizionari care au excelat în perioada interbelică – Constantin Brâncuși, Victor Brauner, Tristan Tzara. În același timp, ar trebui să recunoască și succesul artiștilor contemporani.

ELLE: ⁠EVA Foundation nu e doar o colecție, ci aproape o intervenție într-o istorie a artei scrisă foarte mult de bărbați. Când ai simțit pentru prima dată că nu vrei doar să aduni lucrări, ci să corectezi o absență?
E.A.-L.: Am vrut ca această colecție să spună o poveste, iar una dintre principalele concluzii ale studiilor mele a fost necesitatea de a depăși linearitatea istoriei artei – atât din perspectiva genului, cât și din cea a geografiei.
M-am gândit, de asemenea, la felul în care am înțeles feminismul în perioada în care creșteam în România, comparativ cu semnificația pe care mi-am dorit să o aibă pentru mine la maturitate. Cred că feminismului îi sunt adesea atribuite conotații de agresivitate, conflict sau frustrare, iar eu am vrut să evidențiez forța și frumusețea acestei mișcări, așa cum reies ele din selecția transgenerațională de artiste prezentate în această expoziție.
Toate lucrările din expoziția Sirens au rolul de a atrage privitorul, pentru ca apoi să dezvăluie un mesaj mai profund, de natură politică sau socială, o invitație la reflecție și acțiune. Am căutat opere care să mă energizeze pe mine și care să poată transmite aceeași energie publicului. Mai mult decât atât, am căutat lucrări nuanțate, capabile să deschidă dialoguri și să genereze conversații.
ELLE: ⁠Ce te interesează cel mai mult la o artistă: forța formală a lucrării, povestea biografică, radicalitatea ideii sau felul în care îți mută efectiv privirea?
E.A.-L.: Sunt întotdeauna în căutarea unor lucrări care surprind și reflectă momentul în care au fost create – din punct de vedere politic, social și cultural. Cred că toți acești factori – estetica, biografia artistei și rigoarea intelectuală –, joacă un rol important în evaluarea unei opere.
Nu am cumpărat niciodată o lucrare exclusiv din motive estetice și nici doar datorită biografiei artistei (artistului). Este întotdeauna rezultatul unei combinații de factori, însă, în cele din urmă, îmi doresc ca lucrarea să reflecte valorile în care cred.
ELLE:⁠ ⁠Trăim într-un moment în care „arta făcută de femei” începe să fie recuperată masiv. Crezi că asistăm la o reparație reală sau încă suntem într-o etapă în care piața doar ambalează frumos o vină istorică?
E.A.-L.: Femeile au rămas puternic subreprezentate atât în achizițiile muzeale, cât și pe piața licitațiilor, mult timp după începutul secolului XXI. Raportul Burns Halperin arată, de exemplu, că lucrările realizate de femei au reprezentat doar aproximativ 11% din achizițiile efectuate de marile muzee din Statele Unite între 2008 și 2020.
Cred că achizițiile muzeale ar trebui să reflecte valorile mai largi ale publicului, iar odată cu ascensiunea celui de-al treilea val al feminismului, care a căpătat un nou avânt la începutul anilor 2010, aceste instituții și-au dat seama că din colecțiile lor lipseau numeroase artiste importante și au început să remedieze această situație prin noi achiziții, adesea cu sprijinul susținătorilor și colecționarilor care cumpărau simultan lucrări ale acelorași artiste pentru propriile colecții.
A existat cu siguranță un boom al pieței în acea perioadă, care între timp s-a stabilizat, iar prețurile obținute de cele mai consacrate nume sunt astăzi cel puțin comparabile cu cele ale unor artiști bărbați, precum Agnes Martin, Louise Bourgeois sau Cecily Brown. Cred că mai este mult de lucru, însă nu consider că arta realizată de femei reprezintă doar un trend de piață.
ELLE:⁠ ⁠Mi se pare important că familia voastră nu ține arta doar în spatele unor uși private, ci o și pune în circulație. Cât de important e pentru tine ca o colecție să devină și spațiu de întâlnire, nu doar patrimoniu personal?
E.A.-L.: Angajamentul familiei mele față de filantropie a fost o sursă profundă de inspirație pentru mine. Am fost crescută în același spirit patriotic și cu aceeași dorință de a da ceva înapoi comunității. În același timp, faptul că trăiesc în străinătate mi-a oferit un avantaj comparativ, permițându-mi să promovez la o scară mai largă proiectele în care aleg să mă implic.
Am fost inspirată să creez EVA Foundation după ce am citit autobiografia lui Peggy Guggenheim și am văzut cum palazzo-ul ei din Veneția, cândva un spațiu exclusiv privat, s-a transformat în muzeul de astăzi.
Colecționez cu un scop bine definit și am știut întotdeauna că îmi doresc ca această colecție să fie accesibilă publicului, mai ales pentru că în România există încă foarte puține inițiative de acest tip dedicate în mod specific artistelor și artiștilor internaționali.
ELLE:⁠ ⁠Și pentru că și soțul tău este foarte implicat în lumea artei: cum arată o conversație adevărată despre artă în casa voastră? E armonie estetică sau există și dueluri de gust?
E.A.-L.: Soțul meu deține o galerie de artă în Chelsea, New York, iar artiștii pe care îi reprezintă se numără printre cei mai apropiați prieteni ai noștri. Desigur, trăim atât cu lucrări din colecția lui, cât și din a mea. Se mai întâmplă să mă sune și să-mi spună: „Sunt pe punctul de a cumpăra această lucrare, poți să te uiți rapid la ea? Aș vrea să o pun în loft.”. În același timp, se poate întâmpla să ajung acasă și să descopăr că Warhol-ul fusese vândut cu o zi înainte, iar în locul lui se află acum o lucrare complet nouă, fără nici un avertisment!
Conversațiile noastre despre artă sunt foarte echilibrate, pentru că, în fond, ne interesează aceleași lucruri: artă de o importanță istorică, realizată la cel mai înalt nivel. Și din această perspectivă ajungem, de cele mai multe ori, la aceleași concluzii.

ELLE:⁠ ⁠Cum se vede România din New York, atunci când vorbim despre arta contemporană? Ți se pare că suntem încă sub radar sau că există deja un interes real pentru această zonă a Europei?
E.A.-L.: Aș spune că în ultimul deceniu au apărut mai mulți artiști interesanți din România care expun în cadrul unor galerii internaționale importante – Adrian Ghenie, Victor Man sau Andra Ursuța, pentru a numi doar câțiva. Există cu siguranță interes pentru această regiune, iar colecționarii din New York sunt familiarizați cu acești artiști. În viziunea mea, calitatea este întotdeauna mai importantǎ decât cantitatea, iar noi avem o selecție foarte bună cu care să ne prezentăm!
ELLE: ⁠Ce crezi că lipsește cel mai tare publicului român în relația cu arta contemporană: educația vizuală, răbdarea, curajul sau pur și simplu expunerea constantă?
E.A.-L.: Cred că, înainte de toate, este vorba despre expunere. Oamenii au nevoie să intre în contact cu arta contemporană și cu arta, în general, pentru a o descoperi, a o înțelege și, poate cel mai important, pentru a se lăsa fascinați de ea. Instituțiile culturale – muzeele, fundațiile și institutele de profil – au un rol esențial în educarea publicului și în crearea acestui dialog.
Cred că România a fost foarte activă în ultimii cinci ani în dezvoltarea unei scene artistice regionale, iar acest lucru începe să se vadă. Ce mi s-a părut însă surprinzător este că despre personalități precum artista Hedda Sterne sau galerista și colecționara Ileana Sonnbend am aflat la Muzeul de Artă Modernă (MoMA) din New York, nu în România.
Avem, uneori, tendința de a ne descoperi propriile valori abia după ce au fost recunoscute în afara țării. Și totuși, dacă privești cu atenție istoria artei, aproape de fiecare dată descoperi câte un român care a avut un rol central. Mi se pare extraordinar! Tocmai aceste povești ne propunem să le aducem în prim-plan prin EVA.
ELLE: ⁠Dacă peste zece ani cineva ar încerca să spună într-o singură frază cine este Ecaterina Aguiar-Lucander în peisajul artei de azi, ce ai spera să nu lipsească din acea frază?
E.A.-L.: Mi-ar plăcea să fiu cunoscută ca o susținătoare a artiștilor pe care îi promovez, dar și a României. Deși am plecat din țară acum mai bine de un deceniu, am rămas profund atașată de România și de potențialul ei. Cred că mi-aș dori să fiu inclusă în această tradiție a femeilor colecționare din România care au fost adevărate ambasadoare ale gustului, rafinamentului și sofisticării.

Citește și:
Roxana Marcoci, între istorii și imagini

Foto: Cătălin Georgescu, Vlad Pătru, prin amabilitatea Ecaterinei Aguiar-Lucander și a EVA Foundation