Nikita Dembinski, la intersecția dintre fotograf și muzician: „O mare parte din identitatea mea se află în procesul de a scrie muzică”

Nikita Dembinski s-a apropiat de teatru, apoi de muzică și de fotografie, iar fiecare tip de exprimare artistică își găsește rostul în arta pe care o creează acum.

Nikita Dembinski, la intersecția dintre fotograf și muzician: "O mare parte din identitatea mea se află în procesul de a scrie muzică"

Trebuie să recunosc că, dintre toate platformele de social media, pe Instagram îmi petrec cea mai mare parte a timpului. Îmi place să fiu la curent cu activitățile și călătoriile persoanelor pe care le urmăresc, cu părerile pe care le au, poate să aflu ce se mai întâmplă în lume, cine mai e considerat toxic și problematic pe Internetul românesc, ce petreceri mai au loc prin București, dar și să-mi iau o doză de inspirație, atunci când e cazul. Dintr-un scroll în altul, tot acolo am dat peste un profil „altfel” (oricât de clișeic ar suna asta), în care nu predominau selfie-urile, ci imagini care ne aduc cu picioarele înapoi pe pământ, la o realitate nu atât de cosmetizată, pe care o întâlnim tot mai rar și care ar putea constitui și un portofoliu vizual. În spatele acelui cont, @kadjavsi, se află Nikita Dembinski, ale cărui fotografii au apărut deja în publicații ca Glamour ori Scena9. Până acum, a explorat diferite moduri de exprimare, de la teatru la muzică și până la fotografie. I-am propus să ne împărtășească câteva detalii despre parcursul lui.

Îl întreb în primul rând pe Nikita Dembinski cum a fost perioada copilăriei pentru el. Spune că era „mai inocent, mai puțin conștient” pe atunci. În adolescență a devenit pentru câțiva ani mai obraznic, însă „m-am cumințit după și am revenit ușor-ușor la cum eram când eram mic, dar totodată cu experiența de a fi complet diferit.” Povestește că a învățat de la tatăl lui „ce înseamnă gândirea artistică” și de la mama lui „ce înseamnă omenia, bunătatea. Iar de la amândoi că nimic bun nu merge fără muncă și trudă.”

Când era mai mic, Nikita a jucat în piesa Sinucigașul la Teatrul Național din București, și în spectacolul Legenda Marelui Inchizitor, în regia lui Radu Penciulescu, alături de Victor Rebengiuc. Își amintește că a fost minunat și crede că experiența în teatru „m-a maturizat mult și rămâne ceva foarte drag mie. Teatrul este un loc în care uneori simt că lumea mea interioară are poate mai mult sens decât în afara sa”. Nu a continuat cu teatrul și a uitat ce motiv avea atunci. „Acum, pur și simplu mi-ar fi frică.”

S-a aventurat, în schimb, într-o altă lume, cea a muzicii. A studiat la Liceul de Muzică „George Enescu” și a urmat o cale aparent firească, către Conservatorul de Muzică din București, la secția Jazz, unde a studiat un an. Deși a renunțat la Conservator, muzica a fost mereu aproape de el. „Cânt și acum, cu trupa Jah Cuzzi. În Conservator pur și simplu nu am simțit că e locul potrivit pentru mine.” Nu știa să cânte jazz așa cum se cântă acolo și nici nu-și dorea neapărat să învețe. „Am mers pe o idee poate prea simplistă; să fac muzică.” Îmi explică și cum „structura de acolo era prea limitată pentru ce îmi doream eu.” Lucrul pe care și-l dorea l-a găsit după, de la colegii lui de trupă.

Dar parcursul lui Nikita capătă o altă nuanță când în peisaj apare și fotografia. Obișnuia să fure reviste foto din casă și le răsfoia repetitiv, uitându-se mereu la aceleași imagini. „Așa au și devenit imaginile un limbaj pentru mine.” Mai târziu, a început să se joace cu aparatele foto ale părinților și fotografia constant diferite lucruri banale. Îmi dă și câteva exemple: „întruniri de familie, plimbări prin parc, obiecte, uneori chiar și imagini din revistele menționate mai sus. The usual stuff.” Afirmă că treaba a devenit „mai serioasă” în 2012. Atunci a descoperit „un Minolta pe care îl mai folosea tata prin vacanțe. Mă fascinase ideea rolei de film și de atunci am tot fotografiat lucruri cu o poftă și mai mare.” A început foarte încet, până când a devenit un reflex. Câțiva ani mai târziu, „în 2016, după ce îmi retrăsesem deja dosarul de la Conservator, am aplicat la UNArte, în ideea în care voi explora serios acest domeniu.” A fost acceptat și încă din facultate a început să lucreze ca fotograf.

Sunt curioasă care sunt etapele pe care le urmează în fotografia regizată, care a apărut între interesele lui după ce a început cu fotografia pe stradă, și ce presupune ea, mai exact. Diferența dintre street și regizat, după cum spune Nikita, este că street-ul este regizat, însă nu de fotograf. Ceea ce înțelege „prin fotografie regizată este că presupune control total asupra cadrului; concept, locație, subiect, lumină etc., detalii de genul ăsta. La street te joci cu ce ai deja. Cadrele „regizate” pe care eu le fac sau le-am făcut, și de fapt cam tot procesul creativ din spatele acestora, constă concret în a lăsa mereu o portiță deschisă de la subconștient, care împinge constant informații către conștient. Once you do that, images appear, ca să zic așa.” Ele iau formă în imaginarul lui, iar apoi în rola de film. „Și mai apoi în print, dacă există buget.”

Nikita nu a renunțat niciodată la muzică. Are și un proiect care se numește Kadjavsi, pseudonim sub care lucrează la ceva ce momentan „se încadrează sub ce s-ar putea numi muzică experimentală, ambientală. Oricum, ceva mai în zona de improvizație, fără o structură extrem de clară; zonă care, de altfel, mi se pare super-mișto și demnă de explorat.” A luat lucrurile puțin mai în serios de când cu piesa Each Day, despre care menționează că „marchează și debutul meu în a cânta cu vocea.”

Vreau să știu și cum se întrepătrund muzica și fotografia în munca lui, dacă reușesc să fuzioneze în vreun fel în ceea ce creează. Nikita crede că se intersectează foarte rar: „În afară de câteva proiecte la care am lucrat (film, reclame etc.) nu prea se întâmplă. Ca gând, inspirație sau intenție, în sinea mea ele se leagă, în sensul în care eu cred în același tip de impact. Dar rareori se omogenizează în mod direct.”

Își găsește inspirația așa cum cel mai probabil ne-o descoperim foarte mulți, de pe Internet, cel puțin în ultimii ani. „Pentru că majoritatea inspirației mele vine din muzică, și cel mai mare acces la muzică cred că îl ai pe net, acum. Iar cele mai multe imagini oricum le văd pe Instagram, deci tot pe net.”

Îl rog să-mi spună și cum privește scena artistică din România. Nu consideră că se pricepe îndeajuns de mult încât să ofere un răspuns, dar ține să spună că, în privința muzicii, „lucrurile au luat-o în jos la nivel comercial, în afară de câteva nume care chiar fac treabă bună.” Nu știe ce anume să schimbe la felul în care se face artă la noi, dar i se pare „că avem prea puține genuri de muzică, raportat la restul lumii. Live, în special.”

Când vine vorba despre moduri de exprimare creativă, spune că îi este mai la îndemână „muzica decât orice, poate și pentru că am avut norocul să învăț să fac asta de mic.” Urmează fotografia și apoi desenul, „dar asta o fac numai pentru mine.”

Într-o emisiune din 2019 de la RFI România, Zebra, Nikita spunea că nu vedea foarte des în modă oameni în vârstă ca modele. Îl întreb cum vede acum lucrurile, dacă a sesizat vreo schimbare. Mărturisește că nu a observat neapărat, și că nu se prea pricepe la modă. „Am văzut însă, într-adevăr, că vârstnicii sunt din ce în ce mai în vizorul camerei foto, lucru care mi se pare super.” Întrebarea nu este chiar întâmplătoare, pentru că Nikita a realizat și un proiect, Age is a Wrinkle, „pornit ca o temă de facultate”, în care a fotografiat seniori. Despre mesajul din spatele lui, explică el, „ar fi că frumusețea nu depinde de vârstă.”

În noiembrie, Nikita a lansat primul lui album, Second Sun. Decizia de a face acest album a venit la finalul anului 2021. „Pur și simplu mă trezisem într-o zi și mi-am dat seama că aș vrea să fac asta, iar din momentul acela nu m-am oprit până când a fost gata, adică pe 24 noiembrie 2022.” Crede că a fost un punct în care și-a dat seama că a adunat, de-a lungul timpului, suficientă informație și emoție încât să le redirecționeze într-un proiect complex.

„A fost un fel de a procesa anii recenți și un exercițiu de a transpune asta în muzică. Pentru mine, lucrul ăsta a funcționat foarte bine laolaltă cu dorința de a mă reîntoarce complet la muzică, după 6 ani de fotografie.”

Coperta albumului Second Sun. Artwork de Luca Florian

În cazul lui, muzica a fost întotdeauna pe primul loc, chiar dacă a luat pauze lungi de la ea.

„Se formase acest motor de inspirație care avea două surse, codependente una de cealaltă. Într-un fel, aveam mai multe lucruri nespuse și a părut că singura modalitate prin care o pot face este prin a scrie, chiar dacă mi-a fost străin procesul la început și chestionam intens veridicitatea acestui lucru.”

L-am întrebat cum a stabilit direcția pieselor. Și-a dat seama într-un final că „it is what it is, și acest produs, acest album, va fi practic o extensie a ce sunt eu în momentul respectiv.” Despre intenția albumului, povestește că a vrut:

„Să fie truthful, să înglobeze pe cât posibil cine sunt, cum gândesc, ce simt, etc., chiar dacă povestite dintr-o perspectivă cheesy, dramatică pe alocuri, infantilă poate, autoironică… Chiar dacă referințele sunt clare și se simt din prima ascultare. Dar cu siguranță totul e asumat. Mi se pare sănătos să fie așa. Și mi se pare mișto să trec lucrurile astea personale (emoții, experiențe, sentimente) prin tot soiul de filtre.”

Foto: Raluca Mărgescu; Styling: Elisabeta Gedő

Lucrurile au venit natural, fără să-și propună ceva anume neapărat. În ceea ce privește titlul albumului, „mi-a venit într-o zi, random, vara asta. Dar e un simbol bun pentru dualitatea asta pe care eu, cel puțin, o simt pe album.”

Procesul a durat aproximativ un an, „timp în care am scris zeci de piese alături de co-producătorul albumului, Luca Calaras, din care în final am ales 9. El fiind stabilit în Germania, am scris albumul împreună de la distanță, prin multe meeting-uri pe Zoom. În principiu, eu veneam cu ideile de piese și versurile, iar Luca venea cu tot soiul de lucruri care au ajutat enorm albumul din punct de vedere muzical.” Când amândoi simțeau că proiectul capătă o direcție concretă, au început să colaboreze și cu alți instrumentiști, „Daniel Iliescu la percuție, Dan Michiu la chitară, Constantin Mușat la vioară, Timo Deckenbrock la bas, iar pe partea de recording, mix și master am avut norocul să colaborăm cu Laurențiu Coțac, Șerban Ilicevici și NCTK.”

Foto: Raluca Mărgescu; Styling: Elisabeta Gedő

Am vrut să știu de la Nikita și ce a însemnat pentru el realizarea albumului Second Sun. „O să fiu cât de sincer se poate, deși îmi dau seama că poate o să sune prea ambițios, dar am să spun că a însemnat cam tot!”. A fost ceva ce și-a dorit foarte mult și a muncit timp de un an de zile, fără oprire, dar cu mici pauze. „Mi-am adus aminte de niște lucruri pe care le uitasem, și, totodată, am descoperit lucruri noi. Am realizat că o mare parte din identitatea mea se află în procesul de a scrie muzică, lucru care mi se pare extrem de relevant în această căutare pe care am avut-o.”

Citește și:
Ilinca Prisăcariu, într-o incursiune în lumea teatrului de azi: „Vreau să aibă un sens ce fac, să știu că într-un fel sau altul poate să ajute niște oameni’

Foto: Raluca Mărgescu
Styling: Elisabeta Gedő

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle