NAZA: un genocid sub privirile tuturor

Documentarul NAZA, semnat de regizoarea Rachel Szor și regizorul Yuval Abraham, amândoi israelieni implicați în jurnalismul de investigație, a stârnit discuții aprinse încă de la Festivalul de Film de la Veneția din acest an, unde a fost răsplătit cu Premiul Special al Juriului. Filmul este produs de James Wilson, de ziarul britanic The Guardian și îl are ca producător executiv pe Jonathan Glazer, regizorul dramei The Zone of Interest, premiată cu Oscar. Interesul față de documentar s-a văzut în plan local și prin proiecțiile sold out, inclusiv cea la care am participat, de la Cinema Elvire Popesco. Rachel Szor și Yuval Abraham au câștigat în 2025 premiul Oscar pentru cel mai bun documentar pentru filmul No Other Land.

Titlul documentarului NAZA face referire la acronimul militar ebraic pentru „daune colaterale”, adică civilii pe care statul Israelul decide dinainte că este dispus să-i ucidă, morțile lor fiind justificate de atingerea unor presupuse ținte legitime. Pe parcursul celor 80 de minute ale filmului, pe fundalul acoperișurilor din Tel Aviv, unde vezi în zare clădiri precum Deloitte sau Crowne Plaza, 24 de soldați și membri ai personalului de informații al armatei israeliene sunt filmați noaptea, vorbind sub anonimat, fără vreo urmă de regret, cu cinism și cu o detașare greu de cuprins în cuvinte, despre realitatea zguduitoare care se petrece în Gaza și de care sunt răspunzători în mod direct: „Trebuie să ștergem Gaza de pe fața Pământului”, spune unul dintre soldați în timpul conversației cu Yuval, pe când altul susține liniștit și fără remușcări că palestinienii sunt văzuți ca țintele dintr-un joc video.

Multe dintre mărturiile soldaților israelieni au fost integrate anterior în investigații publicate în +972 Magazine, Local Call și The Guardian. Yuval Abraham dezvăluia în aprilie 2024, într-o investigație pentru +972 Magazine, cum armata israeliană a dezvoltat Lavender, un program bazat pe inteligență artificială, prin intermediul căruia palestinienii sunt marcați de AI drept potențiale ținte pentru atacurile din timpul genocidului. Ba mai mult, încă din primele săptămâni ale genocidului (desemnat astfel de multiple organizații internaționale), potrivit surselor intervievate pentru +972 și Local Call, armata israeliană s-a bazat aproape în totalitate pe acest sistem de inteligență artificială, prin care 37.000 de palestinieni au fost marcați drept suspecți că ar fi militanți, iar ei și casele lor au devenit ținte pentru posibile atacuri aeriene.

Dezumanizarea poporului palestinian ca politică concepută pentru a justifica masacrarea civililor prinde contur din primele minute ale documentarului, odată ce descoperi importanța covârșitoare pe care o are inteligența artificială în operațiunile genocidare executate de Israel în Gaza, dar și supravegherea telefonică în masă a palestinienilor implementată de statul israelian. „Te simți ca un mic Dumnezeu fiindcă auzi tot ce spun ei”, afirmă unul dintre soldați. Rând pe rând, fiecare soldat spune chiar cu mândrie cum el doar urmează ordinele de a comite unele dintre cele mai înfiorătoare orori și crime și că e „incredibil de distractiv” să urmărești în masă palestinieni.

În unul dintre dialogurile sale cu un soldat, Yuval Abraham îl întreabă direct dacă Israelul comite un genocid în Gaza. Soldatul îi răspunde că: „Da. Complet.” Una dintre tehnologiile de urmărire la care apelează statul pentru a desemna și ținti presupuși combatanți se numește Where’s Daddy?, o tehnologie prin care sunt spionate familii și ascultate telefoanele membrilor acestora, inclusiv ale copiilor. Asta a făcut un soldat cu o fetiță de 12 ani; a folosit conversația ei cu mama sa despre tatăl ei vizat de armată, pentru a afla dacă acesta este sau nu acasă. Astfel, sistemul de inteligență artificială este alertat și programează un atac militar prin care țintește locuința și omoară toată familia.

Interviurile de-a dreptul tulburătoare din NAZA intră într-un contrast puternic cu viața aparent liniștită care se întrezărește în apartamentele localnicilor și pe străzile din Tel Aviv; aceștia fac sport, curățenie, gătesc, merg la pilates, la cinematecă, practic viețile lor merg înainte. Ale palestinienilor nu.

NAZA dezvăluie doar o mică parte a felului în care este construit și coordonat masacrul din Gaza de către armata israeliană, chiar prin vocile participanților activi la aceste operațiuni. Dar mărturiile și imaginile masacrului au venit de-a lungul ultimilor trei ani de la palestinieni, fie că sunt jurnaliști, medici și nu numai, care documentează live genocidul, epurarea etnică, formele de colonizare și apartheid și confiscarea pământurilor. Dacă numărul acestor mărturii a scăzut între timp, e doar pentru că jurnaliștii înșiși au devenit ținte, astfel încât avem în acest moment cel mai mare număr de jurnaliști uciși într-un conflict vreodată. Asta pe lângă interdicția accesului echipelor internaționale de jurnaliști în Gaza – justificată de statul israelian prin presupusul pericol la care s-ar expune aceștia. În aceste condiții, în ce măsură poate un documentar, chiar pe cât de năucitor e NAZA, să schimbe percepții acum, după ce ani întregi vocile palestinienilor au fost preponderent invizibile și reduse la tăcere? De ce un film, care vorbește dintr-o perspectivă israeliană despre palestinieni și fără ei, ajunge să fie discutat în cercuri mult mai largi și beneficiază de expunere după ce e inclus și premiat la un festival de film de prim rang? Cu ani în urmă, un proiect similar, Tantura, făcea publice același tip de mărturii, însoțite de același tip de atitudine și cu reacții similare. De ce acum devine social acceptabil să ne referim la ce se întâmplă în Gaza ca la un genocid, când chiar cei care îl întreprind îl recunosc, sub anonimat și fără consecințe juridice, și nu era și înainte, cu toate că imaginile și mărturiile victimelor fix asta arătau că se petrece? Cum se face că în aceste momente asistăm la o vagă transformare a discursului la adresa palestinienilor? Sunt niște frământări pe care încă le am după ce am văzut NAZA.

Perspectiva palestiniană vine abia la final în NAZA, în ultimele minute ale documentarului, când, după ce asculți cum cei 24 de soldați israelieni vorbesc lipsiți de orice fel de empatie despre cum zi și noapte bombardează clădiri și omoară oameni, ai parte de o privire directă către consecințele unui bombardament, martor nemijlocit la suferința palestinienilor în timp ce își caută și după ce își găsesc rudele moarte sub dărâmături.

România se numără printre țările care susțin statul Israel, cu toate că genocidul, constatat recent de încă o comisie de anchetă a Națiunilor Unite, al cărei raport a fost publicat în octombrie, este comis zilnic și privit în timp real, iar palestinienii filmează și fotografiază, de la bun început, măcelul care are loc în Gaza. În luna februarie a acestui an, publicația independentă Snoop a dezvăluit, prin investigația „Drumul armelor”, că România a făcut în 2025 exporturi militare de cel puțin 35 de milioane de euro către Israel. Potrivit unui raport publicat în martie de Ministerul Afacerilor Externe (MAE), Israelul era pe primul loc în topul privind exporturile militare făcute de România în 2025, cu 78,3 milioane de euro. Furnizarea de echipamente militare unui stat presupus a comite genocid este considerată complicitate, după cum arată cazul intentat de Nicaragua Germaniei, în aceeași chestiune, la Curtea Internațională de Justiție; și desemnează totodată abdicarea statului român de la obligația sa asumată de a preveni genocidul. Și în ziua de astăzi, autoritățile israeliene continuă practicile de control, atrocitățile și crimele asupra poporului palestinian care nu mai are unde să se refugieze din calea genocidului.

În luna august, Middle East Monitor scria că biroul de presă al guvernului din Gaza a declarat că Israelul a comis 4.379 de încălcări ale armistițiului, în ciuda acordului de încetare a focului, pe parcursul unei perioade de 315 zile. Potrivit Comitetului pentru Protecția Jurnaliștilor (CPJ), citat de Al Jazeera, Israelul este responsabil de uciderea a 84 de lucrători din mass-media și jurnaliști în 2025 din cele 129 de ucideri ale jurnaliștilor, mult mai mulți decât orice altă țară. De pe 7 octombrie 2023, Israelul a ucis aproximativ 250 de jurnaliști, fiind o cifră mai mare decât numărul jurnaliștilor uciși în toate războaiele din ultimii 150 de ani la un loc, scrie Al Jazeera.

Genocidul Israelului asupra Palestinei n-a început cu atacurile de pe 7 octombrie 2023, ci în 1948, odată cu Nakba, catastrofa palestiniană, operațiunea prin intermediul căreia aproximativ 750.000 de palestinieni au fost alungați cu brutalitate și violență din propriile locuințe, mai întâi de către teroriștii paramilitari și apoi de armata statului Israel, după înființarea acestuia. Strămutarea, operațiunile de demolare, restricționarea ajutorului umanitar, lipsa oricăror forme de îngrijire medicală, înfometarea în masă și uciderea palestinienilor continuă.

După cum era de așteptat, Israelul n-a tăcut după NAZA. Miki Zohar, Ministrul israelian al Culturii, vrea să retragă cetățenia realizatorilor filmului. Benjamin Netanyahu, prim-ministrul israelian, a ordonat să fie identificați și urmăriți penal soldații intervievați în film. De asemenea, ambasadele israeliene au promovat masiv în mediul online un film realizat într-o manieră similară cu documentarul NAZA, care se numește, fără ironie, NAZA: The Real Story, având inițial un sinopsis asemănător, tocmai ca o încercare de a pune în practică o nouă tactică de propagandă. În România, Cinema City, cel mai mare lanț de cinematografe din România, a refuzat să proiecteze filmul, după cum a arătat publicația Știri Bazate.

Cei care au urmărit în ultimii ani îndeaproape desfășurarea evenimentelor din Gaza cunosc deja dimensiunea crimelor arătate de NAZA și recunosc tacticile de masacrare a civililor sub pretextul țintirii combatanților, fără să fie nevoiți să urmărească neapărat documentarul. Văd relatările reale ale palestinienilor care își arată rezistența în fața genocidului ale cărui victime sunt. Pentru toți ceilalți, documentarul întrunește o serie de mărturii care pot fi pe rând surprinzătoare, care pot să genereze groază și care ar trebui în cele din urmă să conducă la efecte palpabile, inclusiv juridice. Rămâne de văzut dacă acestea vor exista vreodată. Cei care, însă, chiar cu aceste mărturii la vedere, ignoră în continuare sau, încă mai rău, susțin crimele comise de statul Israel nu sunt altceva decât complici la ele.

După documentarul NAZA, asistăm la o schimbare de limbaj când vine vorba de poporul palestinian. Acum, că un film ce conține dovezi ale masacrelor mută din nou atenția pe suferința din Gaza și pe cei care o cauzează cu bună știință, ce putem face? Să avem în continuare ochii larg deschiși către genocid, să amplificăm vocile palestiniene, să participăm la proteste în solidaritate cu cauza palestiniană, să donăm pentru refugiații palestinieni care sosesc din Gaza în București (paginile Solidaritate România-Palestina și Asociația Bucuria de a Dărui postează frecvent anunțuri despre necesitățile urgente ale refugiaților) și să citim despre istoria prezentului (în cărți precum Gaza, istoria care (ne) rămâne și Palestina, o perspectivă socialistă, care sunt disponibile pe site-ul editurii Fractalia), sau trecutului – O sută de ani de război împotriva Palestinei, de Rashid Khalidi, de la Magga Books).

Documentarul NAZA este distribuit în România de Bad Unicorn. La sfârșitul lunii noiembrie, filmul se va putea vedea gratuit pe site-ul The Guardian.

Citește și:
Regizorul israelian Roy Cohen: „Arăt cum este să trăiești în Israel, fără a închide ochii la atrocitățile pe care le comite în Gaza și Cisiordania'

Foto: PR