Interviu exclusiv: Horia Tecau

Vazut la televizor, orice teren de tenis e aproape patrat. Spatiul acela in care incap atatea emotii, eforturi, accidente si ganduri pare incredibil de mic, atat de ingust incat nu-ti vine a crede ca pe el, intr-un meci de dublu, isi fac loc patru oameni, fiecare cu sperantele lui si cu dorinta lui de a castiga. Nu conteaza cat de performanta e camera care filmeaza infruntarea, caci iluzia optica diminueaza campul acesta de lupta si nu ii arata deloc profunzimea, ci il reduce la esential – doi sau patru oameni care isi demonstreaza, meci dupa meci, anii de munca, de osteneala, de stradanie.

Dinauntru, ei bine, un meci de dublu e cu totul si cu totul alta poveste. Istoria aceasta mi-a spus-o, simplu, Horia Tecau, campionul de dublu de la Wimbledon de anul acesta, intr-o dimineata de luni cand ploua mocaneste si cand peste Bucuresti se asternuse, irevocabil, toamna. Era intr-o pauza si recapitula cele cinci turnee pe care avea sa le mai joace (sau nu) alaturi de partenerul lui, Jean-Julien Rojer, in sezonul aflat aproape de final. „Dintre ele ne putem lua liber la unul sau doua. Depinde cum ne simtim, pentru ca vrem sa fim in cea mai buna forma la Londra, la Turneul Campionilor. Toate sunt turnee mari, dar nu poti sa tragi in fiecare saptamana la capacitate maxima. Poti sa joci bine, sa fii bine fizic. Dar mental… nu ai cum sa fii mereu la fel de concentrat.

A ajuns atat de repede la partea aceasta incat nici nu am apucat sa il mai intreb despre mental, necunoscuta aceasta a sportului pe care il practica, cuvantul magic pe care il rosteste fiecare comentator sportiv la capatul fiecarui punct, castigat sau pierdut. Mentalul, ca o mantra, pe care orice iubitor de tenis il invoca si il acuza atunci cand preferatul lui da de greu. Mentalul, partea aceea misterioasa pe care se bazeaza fiecare jucator, de ai zice ca lupta dramatica din teren e mai degraba o partida de sah decat una in care se alearga, se transpira si se loveste in forta. Mentalul, in tenis, e aproape tot. „In primul rand pentru ca, la noi, e o parte neinvatata. Știm prea putin despre gandirea pozitiva, stim prea putin sa gestionam gandurile care ne vin, sa analizam de ce vin si cum sa le schimbam. Toti crestem la fel si ajungem la 20 si ceva de ani si ne e greu sa ne mai schimbam. O facem, dar cumva fortat. Ajungi mai tarziu sa constientizezi raul pe care ti-l faci singur, iti pierzi controlul atunci cand te enervezi, cand dai cu racheta ca ai pierdut cateva puncte, ca esti nervos sau negativ. Nu iti mai permiti, si atunci incepe o maturizare fortata, pe care n-o intelegi ca s-o poti aplica mereu.

Și pentru tine? „Eu am avut ocazia sa ajung la 14 ani in America, la Academia lui Nick Bollettieri, si acolo lucram cu un mental coach. O data pe saptamana la inceput, iar dupa aceea, cand am mai crescut in joc, mai des. Practic, coach-ul sta cu tine si ii spui toate gandurile care iti trec prin cap. Mama, tata, adversarul, nu imi place de ala, m-a batut, imi e frica sa joc cu el, am emotii azi. Tot, tot! Iti vin gandurile astea si el incearca sa te faca sa le accepti, sa le intelegi, sa le schimbi, dar ele vin atunci cand nu ai un obiectiv clar. Nu iti doresti sa castigi sau, poate, e altceva. Și atunci cand reusesti sa le controlezi – si nu-i usor, e o chestie care se antreneaza ani de zile, nimeni nu se naste cu ea –, ajungi in starea aia despre care vorbeste toata lumea: The Zone. Acolo vezi numai rezultatul, unde vrei sa ajungi, unde o sa ajungi. Am pierdut zeci de meciuri pentru ca mi-a venit un gand negativ intr-un moment important. «O sa gresesc acum.» Și abia acum, la 30 de ani, cand am avut cel mai bun an din cariera, incep sa inteleg mai bine. Nu sunt atat de puternic incat sa le controlez tot timpul, dar ma antrenez.

Horia Tecau a inceput sa joace tenis la sase ani, cand tatal sau l-a dus la scoala sportiva, la Ene Nicusor, un antrenor despre care stia, din auzite, cate ceva. I s-a parut ca nu face suficient, asa ca s-a mutat la un alt antrenor, Ion Macoveiciuc, cel care l-a luat si a inceput sa se joace cu el direct pe teren, peste fileu. A ramas cu el pana la 14 ani, i-a placut. „E un tip discret, foarte muncitor, isi face treaba. Era dur cu copiii si ne dadea mereu exemple, modele. «Andrei Pavel, la varsta ta, castiga turnee.» Ne motiva. Ne si abuza putin. Fratele meu a cedat, s-a lasat dupa trei ani. Intr-o zi s-a suparat si a plecat, in timpul antrenamentului. El a rezistat, imi spune, fara modestii false, pentru ca era bun. „Jucam si castigam. Și mai primeai cadou o racheta mica, o gentuta, un walkman. Asta mi-a placut, rasplata asta. Asa am ramas. Era vremea cand colegii lui ieseau afara sa se joace, se duceau in excursii sau la film. El se ducea la antrenament, intr-o rutina pe care singur si-o impusese, pentru ca nu era inca vremea presiunilor din exterior. Ele au venit abia mai tarziu, cand au aparut costurile. „Pe vremea aceea inca jucam la Școala sportiva din Constanta. Ne cumparam echipamente, iti luai doua rachete, o pereche de tenisi si puteai sa joci cu orice carpa pe tine. Cand incepi sa joci turnee, cand iti iei bilete de avion, iei si antrenorul… atunci vin si presiunile din partea parintilor. Uite, te-ai dus pana in Franta, ti-am platit biletul si ai pierdut din primul meci. Și tu simti, poate, ca adversarul a fost mai bun, dar te simti prost. Cu cat inaintezi in nivel, se aduna. A fost perioada cea mai grea pentru mine. Copilaria, pana atunci, a trecut foarte repede. Cu resemnare, mai ales ca si in copilarie, spune, e greu sa te duci intr-un loc unde cineva tipa tot timpul la tine. „«Esti slab, nu faci bine.» Asta era metoda. Te abuzau.

Cu totul altfel au stat lucrurile dupa ce a ajuns in America. Jucase bine la Campionatul European si fusese cooptat in echipa Federatiei Internationale – patru jucatori din Europa provenind din federatii care nu isi permiteau sa trimita jucatorii la Orange Bowl, unul dintre cele mai bune turnee pentru copii din lume, impreuna cu Ivan Dodig, Baghdatis si inca cineva, nu mai tine minte cine. Acolo l-a vazut un scouter de la o companie de management sportiv si, la 14 ani, a vrut sa ii ofere un contract. A urmat o conferinta la telefon, cand a ajuns acasa, la Constanta. Horia si tatal lui, pe de o parte, si in cealalta, Max Eisenbud, agentul de azi al Mariei Sharapova, Tony Godsick, managerul lui Federer, si Carlos Fleming, agentul Serenei Williams. S-au inteles si a plecat. „Cand am ajuns, era un fel de Disneyland pentru jucatorii de tenis. 80 de terenuri, o sala imensa de pregatire, piscine, recuperare. Dormeam, mancam, jucam tenis. Cand am vazut ce inseamna sa fii profesionist, sa ai antrenor de pregatire fizica, antrenor mental, sa faci recuperare dupa antrenament, am zis ca aici vreau sa stau. Am mers si nu m-am uitat inapoi. Am stat aproape patru ani acolo. Dupa asta, cum deja cunoscuse jucatori si antrenori, a mers pe cont propriu.

Il intreb despre antrenorii pe care i-a avut de-a lungul timpului, despre metodele lor si despre importanta pe care o are, pentru sportiv, influenta unui antrenor. Imi spune ca e vorba despre etape. Treci prin una, mai atingi un nivel si schimbi antrenorul, vrei altceva. Cu un antrenor, zice, petreci mult din timpul tau, iar el trebuie sa stie cum sa te motiveze, ce sa-ti spuna, cum sa-ti spuna. Și sa aiba cunostinte de pregatire mentala. „Uite, Federer nu are nevoie de nimeni care sa-i spuna cum sa loveasca dreapta si reverul, dar are nevoie de cineva care sa-i zica: ai castigat semifinala azi, maine ai zi libera si exersam asta. Sau poate nu joci, ca sa ajungi in finala fresh, insetat de joc. De asta si l-a luat Federer antrenor pe Edberg, el a trecut deja prin momentele alea. Eu nu stiam pana asta-vara cum e sa castigi o finala de Grand Slam. Nu aveam un antrenor care sa-mi spuna cum sa pregatesc o finala, cum sa o abordez.
Acum se bucura ca si in Romania exista o generatie tanara de antrenori, deschisa la metode noi. Dar stie si ca, daca se duce la primul sau antrenor sa-i spuna: „Domnu Macoveiciuc, va spun acum, dupa ce am castigat la Wimbledon, mentalitatea asta cu care ne-ati invatat nu e buna. Trebuie sa faceti altfel, el o sa-i raspunda: „«Las ca stiu eu, uite, ai castigat, ala e campion national la 14 ani». Este, dar are de platit pentru asta… Dar, pana la urma, nu stiu cat de rau e. Mie mi-a facut si bine. Am facut fata.

Ne intoarcem la finala aceea, la Wimbledon. Sa ne fie clar, Horia Tecau castigase deja, pana asta-vara, o finala de Grand Slam. Se intampla in 2012, cand juca la dublu mixt impreuna cu Bethanie Mattek-Sands, la Australian Open. Doar ca, pentru el, experienta aceea, cu toata motivatia pe care i-a oferit-o, nu a fost destul. Vorbeste despre ea ca despre un triumf, dar unul aflat mai jos in scara valorilor pe care le urmareste. La Wimbledon, anul acesta, era vorba despre altceva. A fost a patra finala jucata acolo. „Am pregatit-o cu saptamani inainte. Dar chiar ne-am pregatit. Tot programul nostru de turnee, de antrenamente, se finaliza cu asta. Jucasem deja trei finale acolo. Nu mai era vorba de tenis. Era mental. De fiecare data cand am jucat acolo, obiectivul meu a fost sa ajung in finala. Și am jucat-o. Asta a fost motivatia, dar si limita. Cand am ajuns acolo, nu eram pregatit mental sa castig. Tu programezi dinainte, constient sau inconstient, ce se va intampla. Cata vreme obiectivul meu e sa joc doar finala, intru in acea finala relaxat, satisfacut, nemotivat. Poate nu o arat, dar nu sunt 100% concentrat. Apoi, deodata, ma trezesc ca vreau sa castig meciul, dar astea sunt emotii noi, pe care nu le-am pregatit. In a treia finala am jucat bine, dar nici atunci nu pot sa zic ca ma pregatisem sa o castig. Acum am avut alta abordare si… Ofteaza, se uita in alta parte si revine cu alt ton, transparent, cu vorbele ordonate astfel incat sa vad, sa inteleg ce a fost in mintea lui atunci. „S-ar putea sa ti se para ciudat, dar am crezut. Nu singur. Am simtit un ajutor. Am cerut sa se intample lucrul asta. M-am rugat. Și m-am gandit si la un mod de a rasplati Universul, m-am concentrat in fiecare zi. Mi-am programat in minte ca o sa fiu ajutat sa experimentez titlul de la Wimbledon, iar prin experienta asta o sa rasplatesc Universul in modul meu, catre copiii din Constanta. Asta mi-am ales eu, cu saptamani inainte. Ca un mod de a spune: ajuta-ma pentru ca, ajutandu-ma, eu voi face asta.

Nu e o noutate faptul ca un sportiv cere din afara un ajutor in fata unei incercari. Nici ca unul promite, in mintea lui, sa doneze o parte din banii castigati, cum a facut Horia pentru copiii nascuti prematur la Constanta. Cei mai multi sportivi isi poarta spiritualitatea la lumina, isi afiseaza credinta, pe teren. E firesc, cumva, intr-un sport in care esti singur, tu cu tine si cu ce poti sa faci, dar si cu greselile alea care sunt doar ale tale – in tenis se numesc, ironic, nefortate. Nu e ciudata cererea lui de ajutor, e doar nelinistitor sa il vezi acum, luni bune dupa ce a castigat, marturisind pariul acesta urias pe care l-a facut cu sine si cu o forta careia vrea, vorbind despre ea, sa ii si multumeasca. E credincios, deci? N-ar spune-o chiar asa. „Ma ajuta, ma linisteste. Mi-a fost demonstrat, Dumnezeu mi-a aratat si m-a invatat o lectie cu experienta asta si eu vreau s-o transmit mai departe. Ce urmeaza de aici inainte e o schimbare. Nu cred ca am ajuns la o maturitate, am multe de invatat, dar vreau sa ma cunosc mai bine, sa fiu sincer cu mine si sa elimin lucrurile de langa mine care nu merg in directia buna. Incepand cu ganduri, cuvinte, blocaje, conflicte, am inceput sa le constientizez si sa le adresez. Am simtit ca ma curat si raman eu cu ceea ce vreau sa fac. Am eliminat o mie de ganduri. Am simtit cum dispar si raman doar eu cu visul meu.

Nu esti doar tu, ii zic. La dublu, nu esti niciodata doar tu, si asta e si misterul, si farmecul jocului pe care il practica. Increderea aceea, parteneriatul acela formidabil care se formeaza intre niste jucatori care nu sunt neaparat o echipa, ci devin, uneori, in momentele acelea in care sunt in zona, unul singur, simtindu-si dinainte actiunile si miscarile, estimandu-si loviturile si directiile. „E foarte important sa te conectezi cu partenerul. Eu am asta, pot sa ii spun lui Jules ca ma rog la Dumnezeu, si el sa nu se uite la mine si sa imi spuna ca sunt nebun, hai mai bine sa ne antrenam cinci ore. Am avut multi parteneri si nu a fost cu niciunul cum e cu Jules. Suntem prieteni de 7-8 ani si tot timpul am simtit ca ma inteleg bine cu el. Mi s-a parut o baza buna ca sa incepem ceva. E drept, nu era tocmai o alegere logica, pentru ca, daca joci pe partea de rever, ai nevoie de un partener care joaca pe dreapta, iar Jules juca tot pe rever, cum jucam eu. Cand discutam ideea de a juca impreuna, el a zis ca se muta pe partea de dreapta, o sa se antreneze si o sa se adapteze, sa nu am grija, ca o sa fie bine. Am crezut imediat, abia asteptam sa incepem sa jucam impreuna. Nu a mers bine de la inceput, dar am avut un sentiment bun, ca crestem. Sunt multe echipe care s-ar fi despartit daca ar fi avut inceputul pe care l-am avut noi. Greseala, aici, e sa gandesti ca tu esti mai bun decat partenerul si trebuie sa-l schimbi. Nu se gandesc ca asta e echipa si trebuie sa lucrezi. Vorbind, poti sa cresti. Asta am avut cu Jules de la inceput. Asta e cel mai mare atu al nostru, zice, amintind de fratii Bryan, gemenii care domina tenisul de dublu de ani de zile datorita conexiunii extraordinare dintre ei.

Alaturi de Jules si cu credinta asta noua a castigat, a patra oara cand o juca, finala de la Wimbledon. „Mi-am dat seama ca pot sa schimb prezentul in orice moment. Pe teren, pot sa fac asta. Cand esti concentrat pe ceea ce ai de facut poti sa faci asta. Dar iti trebuie antrenament. Și asta am facut de cand am terminat Roland Garros-ul. Dar totul a plecat de la motivatie: visul era sa experimentez titlul de la Wimbledon si motivatia era sa ajut copiii nascuti prematur din Constanta. S-a antrenat, imi spune, non-stop, gandindu-se la cat antrenament iti trebuie ca sa cresti mental, gandindu-se la toti jucatorii aceia care sunt atat de concentrati incat, uneori, nici nu le intelegi mentalitatea. La toti anii de care ai nevoie ca sa cresti cu adevarat. Și, atunci, a castigat. Cum a fost? „A fost visul meu de mic. Oboseala nu mai exista. Simti o implinire, o satisfactie, te gandesti la tot ce a fost in urma si deodata totul are rost. Toate lectiile pe care le-am invatat pierzand meciuri grele: ai fost nervos, ai fost suparat, ai plans, ai vrut sa te lasi de cateva ori. Totul are rost cand esti acolo, pe terenul central, cu trofeul. Pentru mine a fost chiar mai mult de atat.

Și publicul, intreb, cum se simte? Uneori e impotriva ta, mai cu seama ca la Wimbledon, in echipa cealalta, juca Jamie Murray, scotian, om de-al locului, cu toata sustinerea publicului de partea lui. „Acum nu simt publicul. Adica il simt asa cum vreau eu. Daca-mi spun ca publicul e galagios pentru ca se teme pentru un compatriot, deodata am mutat toata energia catre mine. Puterea cuvintelor. In acea zi, eram asa de concentrat pe ce aveam de facut… totul era normal. In tenis ai doar un adversar, pe tine si gandurile tale. Mental, trebuie sa tii totul cat mai simplu, sa elimini, nu sa adaugi. Wow, uite, e trofeul acolo, pot sa-l castig, sa castig meciul asta! Și bani, cati bani pot sa castig! Și tata e in loja acolo, cat vrea sa castig, daca nu castig o sa se intristeze, a venit din Romania… Trebuie sa fie mai simplu.

Asa a castigat cel mai important trofeu din cariera lui de pana acum. De pe 14 septembrie, Horia este pe locul 3 in clasamentul mondial de dublu. E, cum se spune, in top. E in continuare critic cu el, desi a invatat, in anii acestia multi de cand joaca tenis si mai cu seama in vara care a trecut, ca trebuie sa accepte mai multe. „Greselile sunt o binecuvantare din care inveti cel mai mult despre tine. A vazut cat de multe curg din felul in care suntem crescuti aici, in Romania. Nu vorbeste doar despre sportivi, ci in general. Despre oameni. Acum ar vrea sa ii ajute pe altii cu experienta lui noua. Sa le arate copiilor ca merita sa joace tenis, sa invete prin asta, sa-si depaseasca limitele, sa viseze. Daca la fete e mai usor, cu toate modelele care au rasarit in ultimii ani, pentru baieti e mai greu. Isi aminteste cum i-a fost lui sa stie ca Andrei Pavel a pornit de pe terenurile pe care se antrena si el in copilarie. Isi aminteste ce l-a motivat, chiar, sa se orienteze catre dublu – Cupa Davis, competitia aceasta in care tot tenis joci, tot cu aceiasi adversari joci, dar in care lucrurile se schimba pentru ca nu mai esti acolo pentru tine, ci iti reprezinti tara. De fapt, imi spune, mereu i-au fost mai clare lucrurile la dublu. Nu isi gasise linistea, voia sa faca de toate, si i-au prins bine presiunea si responsabilitatea impartite de la dublu.

Horia mai are multe de zis in tenis. Multe are de spus si despre tenis, sportul acesta care se incapataneaza sa ramana curat, fara scandaluri. Imi vorbeste incantat despre Roger Federer, jucatorul lui preferat, dar nu neaparat pentru felul in care joaca, ci pentru felul in care reuseste sa mentina atat de sus stacheta sportivitatii. Te face constient, imi spune, de calitatea, de maretia unei persoane. „E constient de ce se intampla cu fiecare, nu e doar un jucator care joaca foarte bine tenis. E un pachet si e impresionant sa il vezi. A crescut nivelul tenisului, al sportului prin felul lui de a fi. Arata ca poti sa fii si fairplay, si ambasador al sportului si sa domini sportul ala… Și iti dai seama ca sunt oameni in top pentru care tenisul e un joc, un mod de a invata, o experienta. Dar nu e tot. Și tu esti in top, ii amintesc. „Sunt, dar nu ma vad. Sunt constient ca sunt un jucator bun de tenis. Mai mult ma intereseaza ce fac decat sa stau sa ma gandesc cat de bun sunt. Pana la urma, lucrurile astea se schimba. La anul pot sa nu mai joc, sa fiu numarul 1 sau numarul 200. Nu e chiar atat de important. Asta ma tine cu picioarele pe pamant. Nu imi creste ego-ul prea mult, cat sa am probleme. Apoi, am cam ignorat viata mea personala, dar vreau sa incep sa am grija de ea, sa petrec timp cu mine, cu prietenii, cu familia. Vreau sa ma bucure si asta. In momentul de fata, tenisul imi da cele mai mari impliniri. Dar tenisul e o parte mica. Am facut-o eu atat de mare. In the big picture, e doar un sport.

Fotografii: Tibi Clenci;
Realizatori: Domnica Margescu si Maurice Munteanu;
Text: Ioana Ulmeanu.

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK