Feminină sau feministă?

De fiecare dată când se pune problema feminismului (sau a feministelor), apare cineva care să combată termenul invocând preferința pentru feminitate. Dar dacă feminismul și feminitatea ar putea trăi în armonie, în aceeași femeie, oare ar mai fugi cineva de această etichetă?!

Feminină sau feministă?

Într-o seară, la o cină relaxată între prieteni, cuiva îi iese porumbelul feminismului. La una ca asta, iubita unui prieten spune, cu dezgust în glas și cu ton combativ: „Eu, una, prefer să fiu feminină, nu feministă”. Atunci mi-am dat seama că, pentru mai toată lumea, feminismul e considerat în antiteză cu feminitatea, așa, ca sarea și zahărul, Yin și Yang, ca dragostea și ura, ca soarele și luna. Dar nu mi-a venit să-mi cred urechilor că am în cercul apropiat persoane care pot vocaliza unul dintre cele mai mari clișee, mituri, erori legate de feminism.

Am auzit această frază rostită și de celebrități sau scrisă de influencers și am remarcat-o cam pe la toate colțurile în care pronunță cineva cuvântul feminism. Cel mai notoriu exemplu a fost dat acum ceva vreme de o crainică TV care a scris un mic eseu pe Facebook în care explica cum „așa-zisa emancipare a femeii” a distrus femeia: „Bunicile, străbunicile noastre trăiau până la 80-90 de ani, erau casnice, creșteau copii, schimbau rețete, mergeau la teatru, la operă, pictau, găteau pentru mese memorabile cu prietenii, planificau vacanțe, se coafau constant, purtau ciorapi de mătase cu dungă, portjartier și pantofi cu toc. Aveau timp să culeagă levănțică și să o pună în șifonier printre rufe, la fel cum aveau timp să întindă la uscat flori de tei”. De parcă o feministă se trezește de dimineață, face culturism, își arde un sutien, emasculează repede doi-trei bărbați, apoi își continuă ziua. Dar dacă ți-aș spune că o feministă poate să picteze, să usuce levănțică, să poarte chiar corsete (dacă ăsta e fetișul ei), să se machieze și să fie chiar și casnică? Dacă ți-aș spune că soarele și luna pot fi pe cer în același timp?

De fapt, și mie mi-a luat ceva vreme să înteleg asta (după cum voi povesti mai jos), însă în seara cu pricina m-am rezumat la a-i citi amicei mele (s-o numim după porecla de cuplu, Iepurica) definiția feminismului: „Mișcare socială care urmărește obținerea egalității în drepturi a femeilor cu bărbații, în toate domeniile de activitate”. I-am explicat că e vorba doar despre o egalitate în drepturi, politică, socială, economică, și care nu trebuie să vină la pachet cu o atitudine masculină sau cu o anumită furie. Mișcările feministe au început în Franța și se bazează pe principiile iluministe al egalității în drepturi și al libertății, iar afirmarea ideilor feministe a început odată cu mișcarea sufragetelor, o structură militantă care a debutat în America și Anglia (în România, femeile și-au câștigat dreptul de a-și exercita opinia politică prin vot în anul 1938 și știm toate câte alegeri libere am putut face de atunci). La care Iepurica mi-a explicat că ea lucrează într-o corporație, în domeniul IT, și nu are la fel de mult timp de documentare ca mine (OK…). În plus, chiar dacă acum înțelege ce este feminismul, tot se ferește de etichetă, pentru că are o conotație negativă, toată lumea își imaginează femei nervoase care își ard sutienele în piața publică și care își doresc în adâncul sufletului să fie bărbați.

Și mi-am dat seama că într-o societate patriarhală a fost nevoie de agresivitate la un moment dat, pentru că nu am primit dreptul la vot fluturând din gene, ci prin mișcări stradale. Niște femei curajoase au făcut sacrificii de ordin social (ce a zis lumea și cine le-a mai luat?!), au ieșit din zona lor de confort și și-au ars sutiene (sau nu, pentru că aceasta pare mai degrabă o legendă) pe care le-au cumpărat cu dragoste (sper că se plictisiseră deja de ele) pentru ca eu astăzi să pot avea cont în bancă, să pot avea un job (dacă asta îmi doresc), să-mi pot exprima opinia politică prin vot sau să spun ce cred fără să-mi fie frică de cum vor reacționa tata sau iubi. Dar asta nu înseamnă că acele femei nu purtau machiaj în timp ce protestau sau că nu ar fi preferat să fie acasă, croșetând.

Ce nu știe Iepurica este că ea se bucură de drepturile câștigate de ele (spre exemplu, își exercită dreptul la vot, nu lasă asta pe seama bărbaților, pentru că e feminină). Și că ea însăși este o feministă, făr să prindă chiar de veste (mi-a povestit odată că a avut o discuție cu șeful ei prin care a cerut o mărire de salariu, când a aflat că un coleg care presta aceeași muncă e plătit mai bine). Doar că îi e teamă de stigmat. Drept urmare, în acea seară mi-am adăugat la descrierea mea de pe Instagram, alături de jurnalistă și expertă în frumusețe, și temuta etichetă de feministă. Pam-pam! Și chiar mă întreb cum e percepută chestia asta de oameni care văd că scriu despre proceduri de înfrumusețare, că am unghii lungi din acril, păr lung și blond, că postez produse cosmetice și selfie-uri cu machiaje diafane, feminine. Probabil: „Oare ce fel de feministă mai e și asta?!”.

Cumva, îmi dau seama că și Iepurica are dreptatea ei. Faptul că lucrez în presă de mulți ani mi-a oferit o deschidere către informație și timp de gândire pe care o femeie care lucrează în bancă, în IT sau într-un birou de avocatură nu îl are neapărat. Dar cred că, de fapt, cultura pop e factorul care mi-a elucidat aceste concepte.

Îmi amintesc că, prin 2011, am auzit-o pe Lady Gaga în melodia „Scheiße” autointitulându-se „blonde high-heeled feminist” și mă gândeam că asta e o descriere feminină, și întrebându-mă: oare chiar se poate așa ceva?! Se pare că da. Apoi, prin 2013, când Beyoncé a lansat melodia „Flawless”, care începea cu un fragment din Ted Talk-ul scriitoarei nigeriene Chimamanda Ngozi Adichie, We Should All Be Feminists, din care citez: „Feministă: persoană care crede în egalitatea socială, politică și economică a sexelor”, am avut iar un moment în care mi s-a aprins becul.

De fapt, dacă e să declinăm feminitatea la feminism, cred că Chimamanda e un exemplu foarte bun. Pentru că a scris unul dintre cele mai proeminente discursuri pe subiect (sigur ai auzit de expresia We Should All Be Feminists, devenită mai apoi titlu de carte, tradusă la noi la editura Black Button Books, și ajunsă apoi și pe tricouri grație brand-ului Dior), dar în același timp, în 2016 ea a fost ambasadoarea brand-ului de machiaj și skincare No. 7 și a declarat în mai multe publicații că feminismul și preocuparea pentru feminitate, frumusețe și machiaj nu se exclud! „Iubesc machiajul și puterea lui de transformare, dar îmi iubesc chipul și după demachiere.” Apoi, chiar recent, Miley Cyrus (poate cea mai asumată feministă a generației millennials) a lansat piesa „Mother’s Daughter”, în care spune: „Dont fuck with my freedom”, ca reacție la faptul că în SUA tocmai s-a interzis avortul în trei state (și s-a îngreunat semnificativ în vreo zece altele). Ah, da, alt slogan feminist (și alt drept câștigat prin feminism) e „My body, my choice (Corpul meu, alegerea mea). Imaginează-ți cum ar fi ca un consiliu format din preotul de la biserica din colț, alături de președintele asociației de locatari și vecinul de la trei să decidă dacă tu păstrezi o sarcină sau nu, dacă faci sex înainte de nuntă… sau nu, sau dacă ești epilată intim… sau nu. Pentru că așa au decurs lucrurile pentru femei de-a lungul istoriei.

De fapt, dacă stau să mă raportez atât la mine, cât și la industria de beauty (din care fac și eu parte), îmi dau seama cât de multă libertate încă ne oferă feminismul chiar de la o zi la alta, de la un deceniu la altul nu mai zic… Spre exemplu, acum zece ani nu concepeam să ies din casă nemachiată și fără tocuri. Retrospectiv, îmi dau seama că societatea anilor 2000 asta pretindea de la mine, drept urmare, credeam că valorez doar ceea ce proiectez (trebuie să fii frumoasă!). Acum mă machiez de plăcere, testez produse cu curiozitate și iubesc la fel de mult toate aspectele înfrumusețării, însă nu consider că aceste lucruri sunt o extensie naturală a persoanei mele, ci accesorii, cochetării, răsfăț. Ba mai mult, am la fel de multă încredere în mine (inclusiv să fac selfie-uri) fie că port doar SPF sau un machiaj complex. Iar când vorbesc cu una dintre prietenele bune din liceu și îmi mai spune lucruri de genul: „Cum să ieși la Starbucks necoafată?!” zâmbesc, pentru că văd acolo umbra adolescentei care am fost și care nu ar fi îndrăznit așa ceva. Îmi amintesc cum eu cu această prietenă ne dichiseam două ore în facultate ca să mergem la mall (?!).

Iar dacă s-a schimbat ceva în felul în care îmi raportez frumusețea la valoare, îmi dau seama că acest lucru se datorează feminismului. Popularizarea conceptului la scară largă ne oferă libertatea de a alege, de a ne simți validate, feminine sau chiar frumoase, indiferent de opțiunile noastre estetice (păr lung, păr scurt, intervenții estetice, subrațe neepilate, cu sau fără sâni, slabă sau rubensiană etc.). Chiar zilele trecute, modelul Emily Ratajkowski a apărut într-un editorial din Harper’s Bazaar cu un look super-sexy, dar și feminin, având păr la subraț. „Dacă decid să-mi epilez subrațul sau nu, e decizia mea. Pentru mine, părul de pe corp este o altă ocazie pentru femei să-și exercite dreptul de a alege. (…) Câteodată îl epilez, iar alte dăți îl las să crească, pentru că e ceea ce mă face să mă simt sexy. Și nu există un răspuns potrivit, nici o alegere care să mă facă mai mult sau mai puțin feministă, sau chiar o feministă rea (…). Atâta timp cât decizia e alegerea mea, atunci e alegerea potrivită”, a scris modelul într-un eseu din publicația glossy. Și mă întreb în ce univers ar fi fost permisă o astfel de libertate de exprimare, dacă nu într-unul în care feminismul și-a pus amprenta și ne-a oferit libertăți nesperate de mamele sau de bunicile noastre. Personal, mă epilez definitiv cu laser (îmi place să primesc flori, să gătesc și iubesc rochiile de mătase), dar asta nu înseamnă că sunt mai puțin feministă decât Emily Ratajkowski.

Apoi, în decursul ultimului deceniu, alte efecte secundare ale feminismului sunt înlocuirea dietelor draconice (își mai amintește cineva de dietele cu zeamă de varză?) cu nutriția, dorința de a arăta bine cu orice preț cu preocuparea pentru sănătate și wellness, bârfa cu meditația, iar machiajul a ajuns să fie egalat de preocuparea pentru skincare. Undeva s-a petrecut un declic, un awakening în care am realizat că, de fapt, contează mult mai mult cum suntem (mental, fizic și emoțional) decât cum părem. Iar libertatea de a alege cum vrem să fim este cadoul feminismului pentru toate. Și pentru femeile care vor să usuce levănțică. Sau pentru elevele care iau cursuri de feminitate. Chiar și pentru toate cele care spun: „Eu nu sunt feministă, ci feminină”.

Citește și:
#ELLEnutace LIVE: Ce este feminismul și de ce avem nevoie de solidaritate feminină

Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Mai multe din lifestyle