Polunin

Se spune să nu te apropii prea mult de idolii pe care îi ai, pentru că vei fi dezamăgit.

Polunin

Asta pentru că idolul tău are calități de supraom doar pentru motivul pe care îl admiri (fie că e vorba de muzică, actorie, știință etc.), nu și pentru celelalte o mie de aspecte care îl definesc ca om. Atunci când te apropii de el începi să vezi și omul din idol, celelalte fațete care, evident, nu mai urcă la nivelul zeității. Ar fi imposibil ca un om să marcheze pe toate planurile la superlativ, nu?

Mi s-a întâmplat de multe ori să mă apropii, precum fluturele de lampă, și să mă ard. Dar m-am scuturat și mi-am reamintit motivul idolatriei, cu toate că omul este totuși un întreg și ți-e greu să-l împarți în bucăți. Acum 3 ani, mai precis în decembrie 2018, l-am întâlnit pe balerinul Sergei Polunin la Milano. Este genul acela de om care pe scenă devine ireal, la granița dintre vis și realitate. Pozase pentru celebrul calendar Pirelli în fața lentilelor lui Albert Watson, într-o serie de fotografii memorabile, alături de Misty Copeland și Calvin Royal III, alți doi balerini de excepție.

L-am studiat, evident, înainte de interviu, îi citisem biografia, i-am văzut pe YouTube câteva spectacole, dansuri, Take me to Churchdevenisem curioasă și șocată în același timp că unul dintre cei mai mari artiști ai baletului mondial și-a putut tatua figura lui Putin pe piept. În fața lui, după întrebările de rutină despre calendar, rolul preferat (Gisele), prietenia cu Alina Cojocaru și cu soțul ei, l-am întrebat despre Putin.

A început o bălmăjeală din care nu se înțelegea mai nimic (engleza lui nu era de mare ajutor pentru un subiect atât de dificil), dar în care repeta obsesiv că el își dorește dreptate și lumină în lume. Am plecat ușor năucită și nici până azi nu am vrut să public acel interviu, nu am scris nici un cuvânt despre Polunin, nimic, ca și cum întâlnirea noastră nici nu ar fi avut loc.

Astfel, atunci când Tudor Giurgiu m-a întrebat dacă ne-ar interesa un interviu cu Polunin, m-am simțit ca la școală: „de unde știi că l-am întâlnit, de unde știi că mă obsedează și azi întâlnirea cu el?”, i-am zis. „Habar nu aveam, vine la TIFF și m-am gândit că pe voi v-ar interesa…”, mi-a răspuns.

Așadar, aveam ocazia să-l văd din nou, dar de data aceasta și dansând, să reiau discuția de unde o lăsasem cu trei ani în urmă, mai ales acum, după ce (la câteva luni după întâlnirea noastră și-a șters contul de Instagram, acolo unde pornea discuții halucinante despre același Putin, lumină, adevăr… și a promis că-și va șterge tatuajele) demonii pare că au trecut.

Voiam să-l văd pe artistul Polunin și să vorbesc cu el despre balet și nu despre întunericul din el, așa cum numește Gabriela Pițurlea partea controversată a artistului, în interviul pe care, până la urmă, i l-a luat ea pentru acest număr. Acolo, la masă cu Tudor Giurgiu, am realizat că în acea perioadă voi fi cu copiii în vacanță, o vacanță plănuită pre-pandemie și care nu mai putea fi anulată încă o dată, chiar dacă îmi doream enorm să-l văd dansând. Pentru că, atunci când îl vezi dansând, uiți de toate, chiar și de Putin. E, pur și simplu, mai presus decât orice.

De la această întâlnire îmi tot revine constant în minte întrebarea: să-i judecăm pe artiști pentru orice opinie pe care o au în afara artei lor? Și, mai ales, să-i anulăm dacă opinia nu corespunde cu cea pe care o avem noi și pe care o considerăm a fi de bun simț? E o întrebare pe care o lansez pentru noi toți.

Roxana Voloseniuc REDACTOR SEF

Instagram: @roxanavoloseniuc

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
peroz.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din revista elle