Metamorfoze necesare

Există momente în care nu mai putem vorbi despre artă fără să vorbim despre lume. Despre nedreptate. Despre violență. Despre viețile care dispar în tăcerea noastră asurzitoare.

Am citit cu mare interes articolul lui Marius Constantinescu despre experiența lui la Salzburg și parcă am trăit și eu, împreună cu el, Hotel Metamorphosis, spectacolul baroc al Ceciliei Bartoli, o experiență estetică copleșitoare. În același timp, acasă, în București, semnam Scrisoarea deschisă cu privire la genocidul din Fâșia Gaza, trimisă către președintele, prim ministrul, ministrul culturii și cel al afacerilor externe din România, scrisoare adresată din partea mediul artistic și cultural (au fost sute de semnături) pentru a denunța ororile și a cere respectarea legislației internaționale.

Văzute în oglindă, aceste momente s-ar putea traduce prin faptul că frumusețea artei nu trebuie să ne amorțească empatia, ci să ne-o ascută. Și că în fața durerii reale – fie că e vorba de o tânără ucisă de fostul ei agresor, fie că vorbim despre un popor aflat sub asediu în Gaza – nu ne putem limita la aplauze. Trebuie să spunem ceva. Trebuie să facem ceva. Măcar să nu tăcem.

Întâlnirea pe care Ioana Ulmeanu a avut-o cu poeta și activista queer-feministă Nóra Ugron – chiar dacă avea ca pretext un nou volum de poezie – nu putea ocoli tema violenței (pagina 44). Când o femeie însărcinată, cu un copil în brațe, este ucisă de agresorul pe care îl cunoștea încă de pe când ea avea doar 14 ani, nu mai este vorba despre o știre, ci despre un simptom al unei societăți bolnave. Al unui sistem care refuză să se vadă în oglindă. „Violența nu e iubire”, spune Nóra, citând-o pe bell hooks. Iar educația – nu doar cea formală, ci cea din cărți, din artă, din povești – rămâne, poate, singura unealtă reală de schimbare. Să înțelegi ce e dragoste și ce nu. Ce e consimțământ și ce nu. Ce înseamnă o relație de putere. Ce înseamnă să taci și să fii complice. Sau să vorbești – și să înfrunți realitatea, așa cum e.

Într-o lume în care femeile sunt încă tratate ca proprietăți, în care comunitățile queer sunt demonizate, în care Palestina este ștearsă de pe hartă nu doar fizic, ci și simbolic – avem nevoie de metamorfoze. Nu doar în săli de teatru, ci în școli, în discursul public, în felul în care scriem, iubim, trăim. Literatura, spune Nóra, nu e niciodată apolitică. Nici poezia, nici arta, nici moda. Totul este politic – în sensul în care totul ne privește. Totul e despre comunitate. Și despre ce fel de lume vrem să lăsăm în urmă.

Poate că nu vom schimba lumea cu un editorial, cu o carte, cu o postare. Dar poate că vom schimba ceva în câțiva oameni. Și, cum spune Nóra, shimbarea adevărată începe în comunitate. În conversație. În refuzul de a normaliza răul. Metamorfoza, atunci, e datoria noastră. Și poate chiar singura formă reală de speranță.