Interviu cu regizorul Andrei Serban – „Nimic nu e terminat vreodata”

Aclamat pe cele mai celebre scene ale lumii, Andrei Serban nu e inca multumit sau sigur de ceea ce face sau urmeaza sa faca. Tocmai de aceea merge mai departe, spune regizorul intr-un dialog insufletit despre teatru, opera, actori, public si piese care sunt mai presus de intelegerea noastra.

Interviu cu regizorul Andrei Serban – „Nimic nu e terminat vreodata”

ELLE: Ce aveti de invatat din insucces?
A.S.: De exemplu, opera Fidelio la Covent Garden a fost o cadere rasunatoare. S-a scris chiar pe prima pagina in The Guardian si London Times despre cum vibrau peretii de dezaprobarea publicului, pe cand un mare succes nu a fost consemnat niciodata pe prima pagina. Nu e interesant ca un scandal atrage mai mult decat un succes?! Despre Fidelio mi-am dat seama prea tarziu ca nu era un spectacol pentru publicul de la Covent Garden. Este o opera de obicei pusa in scena in cheie politica, fiind vorba despre inchisoare, injustitie, despre drepturile omului. Pe cand ce am vrut eu sa fac era un fel de calatorie spirituala, a sufletului, de la intuneric spre lumina, fara nimic politic. Si se pare ca asta a suparat foarte mult si publicul larg si pe critici, care asteptau altceva. Am invatat, deci, din esecul acesta ca o astfel de abordare are nevoie sa se adreseze unui alt fel de public.

ELLE: Cat de diferit este publicul de opera fata de cel de teatru?
A.S.: Publicul de opera e foarte dificil, pentru ca o mare parte a lui e compusa din asa-zisii connaisseur-i, cei care „se pricep la voci, care stiu cum a fost facuta opera inainte si stiu ca trebuie facuta cum cred ei si nu altfel! E mult mai greu sa schimbi obiceiurile vechi, sa distrugi cliseele, tiparele deja stabilite. Tabu-urile sunt mai solid ancorate in lumea operei. In teatru se stie prea putin cum trebuie facut Hamlet – il faci asa cum simti si e acceptat. In opera, insa, sunt doua tabere: a celor care vor avangarda si schimbare si a celor care vor sa fie pastrata asa-zisa „traditie. Uneori se ajunge pana la lupte pasionale – cum a fost cazul cu spectacolul meu cu Lucia di Lammermoor la Paris, unde cele doua tabere s-au luat aproape la bataie chiar in toiul desfasurarii lui, in timp ce orchestra canta. A fost foarte viu si super-trepidant!

ELLE: Poate de aceea oamenii care va cunosc munca pomenesc deseori cuvantul „curajos cand vine vorba de dumneavoastra?
A.S.: Pai, daca nu esti curajos, daca ti-e frica sa iti asumi riscuri, daca nu ai o viziune originala, daca nu vrei sa descoperi ceva ce nu stii, daca vrei sa fii cuminte si sa nu superi pe nimeni nu are rost sa faci meseria asta.

ELLE: Cat de important este spectatorul in toata ecuatia asta?
A.S.: E foarte important. Pentru ca, atunci cand intra in sala, atitudinea spectatorului este ori deschisa, ori incuiata. Dar daca vine la teatru cu ochi de copil curios, fara prejudecati, gata sa fie surprins, e spectatorul ideal. Daca vine cu o opinie gata facuta despre cum trebuie sa fie ceea ce va vedea si auzi, atunci nu ai nici o sansa.

ELLE: Aveti de jonglat cu multe elemente care trebuie sa se aseze laolalta ca sa functioneze, mai ales in opera, despre care spuneati ca este un teren inca mai alunecos decat teatrul. Care sunt cele relevante?
A.S.: In opera, exact ca in teatru, asemanarea e ca trebuie sa te concentrezi pe relatia dintre oameni. Pe mine asta ma intereseaza. De exemplu, iei o opera ca La Boheme si vezi ca este vorba de oameni absolut normali, ca din viata, cu deosebirea ca nu vorbesc, ca noi cand stam la o cafea, ci canta grijile, dorintele sau nostalgiile lor. Nu sunt eroi, cum ar fi in operele lui Wagner sau Verdi. Faptul ca se exprima prin muzica e singura diferenta fata de o piesa de teatru sau de un film. Deci e clar ca relatiile lor trebuie sa fie naturale, fara exagerare.

Si cand mergi la opera si vezi La Boheme cu interpreti care exagereaza, fac gesturi largi, operatice, e ridicol. Aceste gesturi sunt clisee, manierisme care s-au acumulat de la o generatie la alta. Pentru mine cel mai important e sa curat, sa le elimin, in masura posibilului (uneori sunt prea inradacinate!) si sa-i ajut pe cantareti sa fie cat mai sinceri si naturali. Problema la opera e ca, de fapt, regizorul nu are controlul absolut – la final dirijorul decide totul. Daca e un dirijor-vedeta, nu participa la tot procesul de repetitii, ci apare doar in ultimele cinci-sapte zile, interesat sa repete cu solistii si cu orchestra, dupa ce noi lucraseram deja de cateva saptamani. Atunci vede pentru prima oara ce se intampla pe scena si, daca iubeste teatrul si respecta necesitatea ca personajele sa comunice unul cu altul, sa fie intr-o relatie adevarata, va fi bucuros si inspirat in felul in care conduce orchestra. Daca pentru el conteaza doar partea muzicala, atunci le va cere cantaretilor sa se uite numai la el, fara consideratie pentru miscarea scenica (desi sunt monitoare in culise, in care ei il pot vedea foarte bine, dar dirijorul de acest tip are si orgoliul lui). Atunci incepe conflictul dintre dirijor si regizor, din care regizorul pierde mereu, pentru ca orice cantaret e constient ca viata lui in opera depinde de dirijor. El isi spune:„Daca nu-l privesc cand imi cere, risc sa nu ma mai distribuie niciodata!.

ELLE: Nu exista comunicare intre regizor si dirijor?
A.S.: Cum v-am mai spus, exista, atunci cand dirijorul e interesat de ceea ce se intampla pe scena. Sunt si dirijori deschisi, care iubesc si respecta teatrul, care inteleg ca actiunea dramatica imbogateste partitura si ca atunci cand partea muzicala si cea scenica lucreaza impreuna, sunt sanse de a crea un teatru total. Altii nu doresc decat ca interpretii sa vina la rampa, ca la concert, si toata lumea, inclusiv spectatorii, sa se uite la bagheta „Maestrului. E de fiecare data o loterie – nu stii peste ce fel de dirijor dai. Pe cand in teatru, regizorul decide intotdeauna. Acolo detin controlul, pot sa-mi duc intentiile la bun sfarsit. Daca un actor rezista, incerc sa-l ajut sa inteleaga ce vreau si pana la urma sper sa il conving.

ELLE: Cum faceti asta?
A.S.: Prin dialog. Nu cu amenintari sau tipete. Nu pot sa sufar relatiile conflictuale in teatru. Unii regizori lucreaza doar prin tensiuni – creeaza conflicte ca sa impuna teroare si prin asta sa-i oblige pe actori sa se supuna orbeste. Eu cred intr-un climat de inventivitate si colaborare – accept cu bucurie si ma simt inspirat de actorii care au propriile lor idei, pe care le incercam imediat.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din people