Wanda Mihuleac, artista pe care România trebuie să o (re)cunoască

Dacă a existat artă contemporană românească și înainte de '89, asta se datorează și unei artiste care, pe tot parcursul carierei, a experimentat continuu și a cărei operă nu poate fi redusă la un singur gen. Wanda Mihuleac.

Wanda Mihuleac, artista pe care România trebuie să o (re)cunoască

I-a plăcut să deseneze de când se știe, așa că admiterea la liceul de arte a urmat firesc, iar mai apoi, la Institutul de Arte Plastice, secția Grafică. Și-a început cariera făcând gravuri care au fost foarte apreciate și astfel a ajuns să fie invitată la bienale și galerii din Occident. Dar interesul pentru arta care nu era cea canonică l-a avut dintotdeauna: „Am început să experimentez încă din liceu. Eram foarte deschisă spre o filosofie sartriană, a neantului, Heidegger și așa mai departe – nu știu ce pricepeam eu atunci, dar asta era zona care mă atrăgea. Pe urmă, am intrat în facultate și am avut profesori foarte proști. Și atunci nu prea mă interesa ce părere aveau ei. Nu aveam probleme, pentru că eram bună la meserie. Profesorii mei nu încercau să mă înțeleagă, dar apreciau faptul că desenam bine, că făceam gravurile foarte corect. Deci partea asta artizanală a artei mi-a folosit ca să o uit și să o folosesc în alte scopuri”.

Primul contact mai serios cu ce înseamnă arta contemporană l-a avut în 1972, când a fost invitată împreună cu alți artiști români la Bienala de la Veneția. Nu era ușor să te pui la curent cu ce mai era nou în artă, dar Mihuleac s-a folosit din plin de biblioteca Uniunii Artiștilor Plastici: „Era ideal dacă știai o limbă străină sau două. Altfel, te puteai informa cel puțin vizual și mulți și-au făcut cultura asta după ureche, fără să citească textele, numai uitându-se la poze”.

Nu a durat mult până când a început să îmbine în expozițiile sale tehnici tradiționale precum pictura, sculptura sau gravura cu noi tehnologii și modalități de exprimare – instalații, video, performance. Tema oglindirii este una importantă pentru artistă: „Nu mi-a plăcut să mă expun pe mine însămi direct, deci toată ocolirea prin oglindă m-a ajutat la un moment dat să mă văd și să mă ascund în același timp. Spiritul meu contradictoriu și paradoxal vine și dintr-o cunoaștere teoretică destul de profundă și dintr-o experiență de viață în oglindă”. Pentru anii ’80, lucrările Wandei Mihuleac, care respingeau pictura academică și aduceau pentru prima dată în peisajul artistic românesc performance-uri și video art, erau niște OZN-uri. Cu atât mai mult cu cât interogau regimul politic. Să ne uităm, de exemplu, la unul dintre cele mai cunoscute filme ale acesteia – Secera și ciocanul (1974) – în care un grup de bărbați și femei construiesc din cărămizi un zid în formă de seceră și ciocan pe un câmp. Filmarea a avut loc cu ajutorul unui grup de prieteni, în afara Bucureștiului, departe de ochii indiscreți. Multe expoziții organizate de Mihuleac au fost închise la doar câteva zile după vernisaj. Cei care anunțau autoritățile cu privire la un posibil mesaj dușmănos al expozițiilor nu erau însă niște politruci, ci alți artiști, uneori prieteni apropiați.

„Am aflat exact cine și cum m-a turnat când eram deja departe și m-am minunat, pentru că nu credeam că un artist sau un scriitor de talia aia, cu mare cultură, poate să fie un turnător. Dar așa a fost”, povestește artista, care punctează că puteai totuși să creezi ce voiai în intimitatea atelierului tău. „Probleme de cenzură apăreau atunci când ieșeai în spațiul public. Mie mi s-a părut important să încercăm să intrăm în spațiul public și am organizat expoziții cum au fost Scrierea sau Spațiul-oglindă, care s-au închis imediat, dar au manifestat un fel de entuziasm două-trei zile, cât au fost deschise.”

Artista a coordonat pentru o perioadă și Atelier 35, o structură unde a invitat mulți artiști valoroși care nu își aveau (încă) locul în spațiile expoziționale mai ofertante ale Uniunii Artiștilor Plastici. Wanda Mihuleac însă nu s-a gândit niciodată la ea ca la o disidentă: „Nu am avut de ce să mă răzvrătesc, pentru că îi ignoram. Când eu făceam instalații, performance-uri și filme, ce era mai avangardist era pictura abstractă. În afară de arta oficială, cei care erau apreciați erau cei care o practicau. O consideram o artă de mare calitate decorativă, dar nu m-a interesat niciodată, deci nu mă atingea direct. Deci nu mă răzvrăteam, pentru că nu aveam același teren de bătaie. Oricum nu am fost o răzvrătită, ci am fost cineva care a gândit o alternativă”. Anii 60 au reprezentat o relaxare a regimului comunist, o perioadă în care artiștilor li s-a permis o mai mare deschidere, dar după vizitele în China și Coreea de Nord, Nicolae Ceaușescu s-a întors cu noi idei despre cum ar trebui să meargă lucrurile. 1971 a fost anul Tezelor din Iulie, discursul prin care președintele anunța, printre altele, un fel de revoluție culturală – orice producție culturală trebuia să se bazeze pe și să promoveze o ideologie. Intelectualii care nu erau considerați corespunzători erau din nou luați în vizor. Iar Wanda Mihuleac a fost orice, numai corespunzătoare nu. Fiică de nomenclaturiști (tatăl său a fost general până în 1972, când s-a pensionat), Mihuleac a avut o poziție poate privilegiată față de alții, dar asta nu însemna mare lucru, de fapt. După cum mărturisea într-un interviu, „știam că dacă îndrăznesc ceva, o să mi se întâmple mai puțin ca la alții”.

În 1988, a plecat cu o bursă oferită de Ministerul Culturii din Franța la Cité Internationale des Arts, unde ulterior a decis să se stabilească, și unde trăiește și astăzi. Aici a absolvit și Universitatea Paris 1 Sorbonne, iar cu unii dintre profersorii și colegii cunoscuți aici a fondat mișcări artistice precum SANS și Anonyme XXI. De aproape douăzeci de ani, Wanda Mihuleac conduce la Paris editura Transignum, cu scopul de a pune în contact scriitori și artiști plastici, dând naștere unor cărți de bibliofilie, în tiraj limitat și însoțite de gravuri, fotografii sau alte lucrări originale. A făcut parte tot timpul dintr-un mediu artistic „elitist”, fiind prietenă și colaborând cu scriitori, muzicieni (împreună cu compozitorul Octavian Nemescu a făcut așa-numita „artă ecologică”), regizori de teatru sau film: „Când mă exprimam în România eram considerată cosmopolită, livrescă și nu mi se părea o mare rușine că sunt o intelectuală”.

Și în Franța a continuat proiectele sale multidisciplinare, iar prin intermediul editurii a colaborat cu personalități precum Jacques Derrida, Francesco Arrabal sau Umberto Eco. Wanda Mihuleac a fost întotdeauna interesată de materie („materialul cu care lucrezi are limbajul lui, pe care nu trebuie să-l contrazici, pentru că altfel se revoltă”), iar pe 8 octombrie a vernisat la Teatrul din Liège expoziția 101 Livres Ardoises (101 cărți-ardezie), în cadrul Europalia, una dintre cele mai importante manifestări culturale din Europa, unde România a fost, în 2019, invitată de onoare. Expoziția este o colecție unică de cărți-obiect create de artistă în decursul a șapte ani, în urma întâlnirii cu 101 scriitori francofoni, printre care Yves Namur, Béatrice Libert, Bernard Noël, Magda Cârneci sau Matei Vișniec. Ce unește aceste poeme vizuale este scrisul cu cerneală albă pe suport negru, într-un fel de declarație de dragoste pentru scrisul de mână: „Ceea care m-a determinat să fac asta a fost dorința de a păstra manuscrisele poeților, care în marea lor majoritatea scriu la tastatură, foarte puțini mai scriu de mână. Am spus și la vernisaj că această colecție nu e numai o inițiativă artistică, ci are și un caracter istoric pentru că, peste 20 de ani, cred că nimeni nu va mai scrie de mână și atunci asta va fi ca un fel de scriere cuneiformă pentru noi, cei care trăim acum”.

Citește și:
Actorii din Stranger Things vorbesc despre adolescența în fața camerelor de filmat

Foto: prin amabilitatea ICR

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle