Violența se declină în familie

Deși este un fenomen prezent în societatea românească la toate nivelurile ei, violența domestică este încă un subiect tabu. Pentru că lucrurile murdare nu se spală în public, iar victimele nu vorbesc de rușine.

Violența se declină în familie

La fiecare 30 secunde, o româncă este victima violenței domestice, acestea fiind datele oficiale. Practic, în timp ce ai citit aceste rânduri, undeva în România o femeie primește o palmă, un pumn, este îmbrâncită, este înjurată, uneori ajunge la spital, alteori la poliție sau pe străzi. Alteori se întoarce acasă. Pentru că nu are unde să se ducă. Sau pentru că îi este prea rușine să ceară ajutorul. Sau pentru că nu are cui să i-l ceară. Sau pentru că asta a văzut că se întâmpla și la ea acasă, când tatăl îi bătea mama, pentru că nu era masa gata, pentru că nu erau bani în casă sau pentru că i se părea că e prea cochetă sau că i-a zâmbit vecinului.

Dacă reușești să vorbești deschis cu cineva despre familia în care a crescut, afli că în multe case scandalurile erau la ordinea zilei, că tensiunea era omniprezentă și că adeseori educația se făcea cu bătaie (care e, nu-i așa?!, ruptă din rai). Dar îți spui că asta se întâmpla în vremuri în care oamenii trăiau în teroare și în lipsuri, că azi se militează mai mult ca niciodată împotriva violenței, că violența domestică e apanajul claselor sărace și lipsite de educație, că ție nu ți se poate întâmpla niciodată, iar dacă ți s-a întâmplat a fost… ei bine, a fost un accident! Te-a implorat să-l ierți și ți-a spus că te iubește!

Alteori afli la știri despre asta. Dar acelea sunt cazuri extreme! Sau poate că nu?! Nu sunt oare cumva aceleași scandaluri, palme, îmbrânceli, înjurături care au degenerat în crimă?

Dacă ești una dintre femeile care a primit o palmă (dar ți-ai iertat partenerul pentru că era prea nervos) sau te-ai gândit că e mai bine pentru copilul tău să crească alături de ambii săi părinți (mai gândește-te la scuza asta, pentru că orice copil expus la violență, chiar dacă nu îndreptată împotriva lui, simte tensiunea din familie și va fi marcat pe viață de această traumă), este util să cunoști aceste statistici: 47% dintre faptele de violență au fost comise în mediul urban; 81% dintre faptele de violență au avut loc la domiciliu; în 69% dintre cazuri, victima este partenera agresorului.

Corina este una dintre aceste femei și se încadrează în toate cele trei categorii menționate mai sus: trăiește în București, a fost agresată acasă, iar agresorul era chiar soțul ei: „Au fost „doar” trei palme”, își amintește ea. „Prima înainte de căsătorie, ceea ce m-a făcut aproape să anulez nunta care se apropia. Dar nu am anulat-o… Mi-a rămas însă în minte ideea că, dacă accepți să te lovească o dată, o va face din nou, la un moment dat. Numai că atunci credeam că noi vom fi excepția. N-am fost. S-a mai întâmplat o dată, peste câțiva ani, de față cu copiii. Relația noastră ajunsese deja extrem de toxică, era un permanent război de gherilă în casă. Din nou, am vrut să-l părăsesc, dar era extrem de greu să fac acest pas în momentul respectiv, cu doi copii mici. I-am jurat însă că a treia oară, dacă se va mai întâmpla, voi pleca. Și m-am ținut de cuvânt. După a treia palmă deja îmi vedeam viitorul clar: la sfârșitul vieții voi privi în urmă și voi spune despre mine: “am fost o femeie abuzată de soț”. Iar copiii mei vor asista la din ce în ce mai multe astfel de scene. În momentul ăla, am știut clar că nu vreau să ajung acolo și că, oricât de grea o să-mi fie despărțirea și perioada de după, trebuie să o fac, pentru binele tuturor. Așa că am plecat și a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată”.

Povestea Corinei este una cu un final pozitiv pentru ea și pentru copiii ei. Dar multe alte povești au un final tragic. Inspirată de un fapt real, Ioana Chicet-Macoveiciuc (autoarea blog-ului www.printesaurbana.ro) a scris „Semn că te am”, un roman la baza căruia a stat o poveste adevărată, care vorbește despre drumul unei familii afectate de violență și despre agresiune în toate formele ei. Astfel, o crimă domestică devine subiect de roman și lecție de viață. (Mai multe amănunte despre romanul „Semn că te am” poți afla din emisiunea ELLE nu tace:

Psihologul Ana Pantazescu-Ana, invitată la emisiunea ELLEnutace, ne-a oferit și o explicație pentru asta: „Imposibilitatea victimei de a răspunde, pentru că există o legătură de atașament cu abuzatorul. Dacă am fi pe stradă și s-ar întâmpla ceva, ne-am gândi că suntem într-un loc public și am cere ajutorul, dar violența domestică are loc acasă și atunci trebuie, în primul rând, să ne recunoaștem nouă însăne un eșec. De multe ori nu cerem ajutor, din cauză că suntem un popor crescut cu rușinea de mână; prin urmare, ceea ce spune lumea contează foarte mult și de multe ori rușinea ne comandă pentru anumite lucruri pe care ni le asumăm sau nu. Și mai ales în spațiul public. Mai este și fraza: nu ne spălăm lucrurile murdare în public. Practic asta ar însemna să recunoști: eu nu mă simt atât de iubită precum crede lumea că sunt, eu nu mă simt în siguranță alături de partenerul meu. Viața mea de familie nu este așa de minunată precum o afișez. Iar asta ar presupune efectiv că trebuie să-ți recunoști că sunt multe bube la care trebuie să umbli, că nu ești persoana la care lumea se așteaptă că ar trebui să fii. În plus, ar însemna să renunți la o parte din tine, la identitatea ta, chiar și la statutul de victimă. Pentru că identitatea este dată și de felul în care te percep ceilalți.”

Așadar, tu ce identitate alegi? Cea a femeii cu viața perfectă pentru cei din jur, dar abuzată de partener? Sau ce a femeii care recunoaște că are o problemă și decide să se rupă din cercul violenței?

Citește și:
12 forme de violență domestică pe care nu le cunoști. Cea fizică nu e singura!

Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din lifestyle