Un dialog cu Mihai Ivașcu despre teatru, emoții și Tura de noapte: „Din punctul meu de vedere, inspirația seamănă excitației”

Am povestit cu Mihai Ivașcu, care este poet, dramaturg, specialist în comunicare și lucrător cultural, despre piesa scrisă de el, Tura de noapte, în care Alexandra Mihaela Dancs și Vlad Benescu sunt în centrul unui spectacol de teatru-dansfonic hipnotizant care poate fi (re)descoperit și (re)simțit pe 17 iulie pe acoperișul Teatrului Național din București, parte din programul „Nopți de vară, sus, pe teatru.”

ELLE: Mihai, te-aș ruga pentru început dacă ne poți face un scurt traseu al formării tale. Ce anume te-a condus către comunicare și cultură?

Mihai Ivașcu: Cred că, inițial, faptul c-am fost un copil introvert. Îmi plăcea să stau cu orele să desenez. În școală însă, am avut parte de câteva întâlniri formatoare cu profesoare de română, oricum la mine în casă se citea, am început deci să citesc, să vorbesc cu prietenii despre ce citeam. La liceu mi s-a propus să fiu redactor într-o revistă de artă (nu a școlii), scriam tot felul de rubrici, organizam evenimente, atunci am luat și primul meu interviu. Sigur, era mai mult o joacă, dar cam așa au pornit mereu lucrurile bune la mine, din întâmplări, din idei pe jumătate neserioase. Am ajuns reporter colaborator și voce la radio cât eram student la Publicitate, apoi am petrecut cam un an în redacția online a unui post de televiziune important. Tot ce-am făcut am făcut mereu ca freelancer sau colaborator, nu fiindcă nu mi s-ar fi propus angajarea, ci pentru că am ținut la o formă de libertate. Nu îmi plac, de fapt, sistemele, mi se par prea mâncătoare de timp. Am absolvit un masterat de Studii Culturale în 2022, cu focus pe teatru. Cam tot de-atunci mi-am dat seama că abilitățile mele de muncă, să zic așa, sunt în două zone: știu să generez contexte și relații și pot să scriu destul de bine și de repede (mai mult îmi ia să mă apuc). Așa că, de câțiva ani, însoțesc diverse proiecte, programe, asociații (cu precădere din teatru și dans) ca om de comunicare și/sau dramaturg. Dar se prea poate să mai iau și-un proiect ca jurnalist sau moderator, iar de curând practic și zona de atelier de scriere cu adulți și tineri. Sună foarte curat când le pui pe hârtie, dar a fost nevoie de multe resurse interioare date-n afară ca intențiile pe care le am să se acumuleze, să ocup și capul „clienților”, nu doar pe-al meu, să am o predictibilitate a muncii, atât cât se poate în domeniul nostru, în România. Ar mai fi de spus că am avut, în acești ultimi ani, câteva figuri care m-au însoțit ca mentori și, ulterior, ca prieteni, ceea ce a făcut diferența. Îmi vine să-ți răspund, liric, că ce m-a condus către cultură e sentimentul că „viața e în altă parte”, dar că prin teatru o pot aduce puțin, pentru mine, aici.

ELLE: Care a fost ideea de la care ai plecat atunci când ai scris piesa Tura de noapte? Știu că ai rescris-o într-o noapte, iar povestea asta mi se pare interesantă, dacă o poți detalia.

M.I.: De scriere de teatru m-am apucat fiindcă nu mi se lega treaba în poezie. Eu am o relație mai „americănească” cu ideile mele, în sensul că le consider parte dintr-un proces al meu cu mine, și nu aștept neapărat să dau „cel mai bun volum”, „cel mai bun poem”, „cea mai bună piesă.” Mă interesează să fac bine, din ce în ce mai bine, dar nu-mi propun să fiu scriitor de sertar, în așteptarea capodoperei. Mentalitatea asta excepționalistă cam există în poezie, cu care am debutat ca autor, drept pentru care îmi dădea ghes senzația că ajung un fel de scriitor fără operă. Aveam, deci, tot felul de lumi poematice, scrise sau nescrise sau parțial imaginate. Și-aveam, într-un colț de laptop, și vreo 10 pagini dintr-o aplicație de examen la masteratul de Scriere Dramatică, unde aplicasem în 2020, dar nu intrasem. Nu c-ar mai fi contat, căci acțiunea are loc prin vara lui 2023, când absolvisem, deja de un an, programul de la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, cu siguranță cea mai bună investiție pe care am făcut-o în formarea mea. Revin: era vară, terminasem școlile, urmau plecări cu vacanțe și rezidențe. Alexandra Dancs, care pe-atunci era, pentru mine, o artistă cu care nu împărțisem decât niște telefoane de PR (însă toate foarte drăguțe), m-a invitat să văd spectacolul ei de la AREAL, În căutarea dansului. Nu știu ce s-a întâmplat atunci, dar m-a izbit. Dansa, evident, dar avea și părți vorbite. Văzând-o, am avut sentimentul că poate face orice și-o crezi, că poate fi, scenic, oricine. Semăna foarte tare cu personajul feminin schițat în cele 10 pagini de care menționez. După spectacol i-am spus că am ceva pentru ea, ceea ce era și nu era adevărat, fiindcă 10 pagini erau puține – și-apoi, eu nu mai eram același, se întâmplaseră în viața mea schimbări mari, între care și pierderea tatei. Dar i-am zis c-aș vrea să-i arăt un text și că să ne vedem a doua sau a treia zi, ceva de genul ăsta. În aceeași noapte, acasă, am rescris textul, am păstrat numai situația de bază, c-un tip și o tipă care se-ndrăgostesc undeva la înălțime, situație peste care am „vărsat” tot ce acumulasem între timp: nevoia asta, a egoului, de a fi văzut ca scriitor, și nevoia de a reîncadra moartea unui părinte, de a-mi așeza, cu umor, niște înțelegeri dobândite despre dragoste și pierdere. A ieșit o piesă de 60-70 de minute, pe care i-am arătat-o Alexandrei la o cafea pe lângă gară a doua zi. Spre amiază m-a sunat că-i place și-o facem, Alexandra Dancs și Vlad Benescu devenind creatorii și performerii spectacolului propriu-zis, o producție Casa Kerim cu sprijinul Homemade Culture.

ELLE: Ce anume crezi că tot atrage oamenii să vadă Tura de noapte? Spectacolul s-a bucurat constant de un public numeros, atât la Casa Kerim, unde se joacă de fel, cât și în festivaluri și chiar recent, în Club Control.

M.I.: Să știi că și noi ne-am pus întrebarea asta, acuma na, știi cum e, fiecare își laudă „copiii”… Aș zice că e un spectacol atipic, din mai multe puncte de vedere. Așteptarea publicului larg, în spectacolele care se recomandă ca experimentale, e, s-o spunem pe șleau, că intri și nu înțelegi mai nimic, dar ești purtat prin tot soiul de amestecuri care sunt sau se vor foarte deștepte. Noi n-am vrut asta, și în același timp nu ne-am dorit nici un spectacol cumințel. Concret: am scris o piesă în care e multă poezie, dar care are o acțiune pe care o poți urmări, replici și situații la care râzi, te emoționezi, în care te regăsești, deși nimic nu e ceea ce pare la prima vedere – spectatorii au numeroase surprize pe parcursul poveștii… Muzica creată de Lala Mișosniky, un sound design cu bași și atmosferă, îți ridică pulsul, te bagă într-o stare de vis, e magnetică, dar totodată te lasă să „stai” și pe gestica și fizicalitatea Alexandrei și a lui Vlad, absolut hipnotici, și să auzi textul. Marea bucurie e că s-a reușit un spectacol în care toate elementele converg: mulți spectatori ne-au spus că e sinestezic, că nu poți desprinde textul de muzică, muzica de dans, interpretarea performerilor de replică. Nu e un accident fericit, s-a lucrat mult să arate așa, și marele merit e al colegilor mei de echipă, regizorii și coregrafii Alexandra și Vlad, și Lala, creatoarea muzicii. Și poate mai e ceva pe care publicul îl simte. E un spectacol făcut din aceeași energie și dintr-o mare încredere. Nu e spectacolul unui proiect, unui concurs de finanțare. E spectacolul unei dorințe comune, unui „da” spus cu toată gura.

ELLE: Spectacolul Tura de noapte a fost inclus și în acest an în programul Teatrului Național din București al spectacolelor care se joacă pe amfiteatru, în aer liber, și va putea fi (re)văzut pe 17 iulie. Cu ce a venit această recunoaștere pentru tine, pentru al doilea an la rând?

M.I.: Cu multă recunoștință către organizatorii de la TNB și cu prilej pentru o caldă rerevență Doinei Dogăroiu și Nataliei Cebanu, care sunt directoarele Asociației Hearth (Casa Kerim) și care, iată, fac o treabă minunată înlesind oportunități artiștilor. E o recunoaștere care vine cu responsabilitate, cu chef de-a lucra din nou cu Alexandra și Vlad și Lala (și se-ntâmplă și asta, dar toate la timpul lor), cu multe emoții. Prima oară la TNB, anul trecut, toți oamenii care mi-au trecut la un moment dat prin biografie – colaboratori, prieteni mai vechi, artiști pe care îi admir – erau acolo. Sunt insuficiente, ca mulțumire, orice cuvinte aș încerca. Sala a fost plină și-am trăit bucuria unui șpagat simbolic în ce privește statutul meu de creator: de la mica incintă, altminteri foarte mare în sens, a hub-ului cultural independent care e Casa Kerim, la prima scenă a țării. Nu am avut niciodată scaune goale, oriunde l-am fi dat – și-a fost un spectacol care, precum zici, a avut șanse extraordinare, și FNT, și Fringe, și Control, și reprezentații lunare sold out la Kerim –, și nici n-aș îndrăzni să avem, mă simt dator față de consumul extraordinar de energie și afect pe care-l au Alexandra și Vlad, pentru că nu știu câți ar face ce fac ei în acest spectacol… Oamenilor care citesc dialogul nostru, Iulia, le-aș spune că să fie cu noi pe 17 iulie, sub lună, pe acoperiș la TNB, e un cadou sentimental pe care ni-l oferim reciproc. În 70 de minute, cât durează spectacolul, vor călători prin viața unor personaje, o viață dată pe fast-forward, ca și cum ar fi fost martorii ei preț de 70 de ani. E un exercițiu la finalul căruia ieși profund emoționat și mai ușor decât ai intrat.

ELLE: Cum a fost să lucrezi cu Alexandra Mihaela Dancs și Vlad Benescu? Ce ai învățat din procesul de lucru cu ei? Ai vreo poveste memorabilă de la repetițiile cu ei pe care ai vrea să o împărtășești?

M.I.: De la Alexandra și Vlad am învățat un gen de gândire laterală. Ei au înțeles foarte repede, și eu prin ei, că regimul de creare și interpretare potrivit piesei mele e unul multimedial (muzică, mișcare, imagini statice ale corpurilor, joc de lumini), unul care să dea niște contrapuncte, niște contraste. Deci nu „ca la teatru”, în care personajul X face acțiunea A și personajul Y spune replica B, și tot așa, cauzal și previzibil, ci ca la „teatru-dansfonic”… O să vedeți ce înseamnă asta, de veniți! Cu alte cuvinte, și-au dat seama că textul pe care l-am scris, care are și patos și reverie și absurd, are nevoie de o „cheie” dintr-o altă zonă, mult contemporană. Și îți dau un exemplu concret, apropos de povești de la repetiții: pe la prima sau a doua repetiție la care m-au invitat, deci devreme în proces, mi-au zis, mai codit, mai cu pregătiri, că s-au gândit deja la o muzică, dar că-mi cer și mie părerea, că au un sample să-mi arate… Știi, cam cum „anunți” ceva care poate fi primit ori foarte rău, ori foarte bine! Și se duce Vlad la laptop și la boxe și-odată începe să bubuie „o armată de bași”, cu un beat super dansant, ca într-un club berlinez. Tăcere câteva secunde, schimb de priviri. Ce să mai, era total neașteptat și totuși atât de „de-acolo”, și pe aia am mers. Nu ne-am văzut de multe ori, când și când, le-am dat textul ca pe un cadou, din care ei au construit, organic, o lume.

ELLE: Ce provocări crezi că ai întâmpinat în cazul acestui proiect?

M.I.: S-au legat toate ca niciodată, singura provocare e cea obișnuită, de a convinge oamenii să vină, să încerce. Mi-ar plăcea mult să itinerăm Tura, s-o ducem în alte spații, orașe și, de ce nu, țări. Tura… nu e debutul meu dramaturgic, e a doua piesă care mi se joacă, am avut o alta la Târgu Mureș, printr-o rezidență, însă Tura… e debutul meu la București. Așa că poate-a fost, pe undeva, gândul de a alege cum vreau să „debutez”. Alegerea a fost fericită mult peste ce bănuiam. Concret, orice sală mare e o provocare… așa că 17 iulie, TNB… înțelegeți voi! (n.r. râde)

ELLE: Care e ritualul tău de scriere, dacă ai cumva vreunul? Sunt anumiți pași fără de care nu concepi acest demers?

M.I.: E un paradox: nu pot să demarez scrisul decât pornind de la ce am trăit eu însumi sau oameni apropiați mie, deci plecând de la adevăr, dar nu pot continua procesul decât dacă modific acest adevăr. Nu pot să fiu „sincer” până la capăt. Mă interesează să construiesc scriituri pe etaje, în așa fel încât orice cititor sau spectator să poată rezona, în principiu, cu ceva de-acolo, și nu pot să scriu decât în salturi. Am mai spus asta, cred, că, din punctul meu de vedere, inspirația seamănă excitației; e un preaplin pe care-l adun – din ce văd, din ce mi-aș dori, dar e irealizabil, sau improbabil, din ce chestionez. Scriem, bănuiesc, și ca să înțelegem, și de fiecare dată când am scris despre ceva ce-am trăit, cumva de-abia atunci l-am trăit cu-adevărat. Trebuie să fiu singur când scriu, să nu am muzică, să nu am nimic care „arde”. Scriu mai mult noaptea și, pentru că nu mă omor după proces în sine, caut să scriu dintr-un foc. La poezie editez la final, la teatru nu trec la replica următoare dacă e ceva cât de mic care nu mă convinge în precedenta. Nu pot să încep dacă nu „văd” finalul, de fapt acele ultime rânduri sunt ce conțin eu, înăuntru, când mă pornesc cu un text. Mai nou, scriu în minte și cu o dorință. Cu un câștig – nu material – pe care aș vrea să mi-l aducă scriitura în cauză. Cel mai mult mă ajută să scriu în minte cu cineva, fiindcă mă ghidează să nu sar calul, să nu fac paradă de „deșteptăciune”, dar nici să nu iasă ceva la prima mână. Încerc să scriu cum i-aș vorbi unui prieten căruia vreau să îi fac o mărturisire intimă.

ELLE: Ce anume ți-ai dori să vezi mai des în spațiul cultural-artistic de la noi? Poate la nivel de mecanisme de lucru, abordări, tematici?

M.I.: E foarte mult talent și foarte puțin sistem care să-l susțină. Fiecare idee pe care o am – ca dramaturg sau jurnalist sau PR – are nevoie, firesc, de un cadru. Asta presupune că adun niște oameni, care uneori nu se cunosc între ei, că găsim o asociație, un manager de proiect, construim o aplicație, căutăm parteneri. În faza de pregătire, se lucrează în gol – nu ești nicicum plătit sau susținut pentru tot ce presupune o candidatură pentru o finanțare PNRR, AFCN, ARCUB, Erasmus etc. E o imensă muncă nevăzută, necuantificată. Aplicația se câștigă sau nu, iar dacă nu, și încă mai crezi în idee, o iei de la capăt, poate altădată, în altă sesiune de depunere, cu altă formulă. Există și situația în care sunt solicitat într-o echipă deja formată, eventual cu un proiect deja câștigat – dar asta nu schimbă starea de fapt a lucrurilor, doar tipul de efort (că pe unele le inițiez, iar pe altele le însoțesc). E mult efemer în spațiul cultural independent, și nu mă refer la actul artistic, care să zicem că e făcut să fie trecător (dar „cât” de?), ci la aceste sisteme provizorii, mult prea predispuse hazardului. Eu optez, în general, pentru colaborări de termen mai lung sau pentru implicarea mea ca artist în producții care vor avea mai mult de 2-3 reprezentații – în tot cazul, unde asta se intenționează. Îmi place diversitatea, e ademenitoare lipsa de constrângere a unei autorități certe (ești mereu propriul tău șef… însă și propriul tău PR, contabil, secretar!), dar la fel de mult îmi plac rezultatele care durează, care au o continuitate. Cred că viitorul e al unor rețele de creatori, de lucrători culturali, de artiști. Mișcarea asta browniană, de care încotro, s-ar putea strânge în niște insule de colaborare, ne-ar ajuta pe toți. Mă gândesc că benefică ar fi și trecerea, în mai mare măsură, de la finanțări pentru demersuri de câteva luni, la programe de 1-2 ani. Avem nevoie de o pauză de respirație, și asta nu înseamnă concediu de la muncă, ci concediu de la ritmul de a da, în fiecare an, de mai multe ori pe an, concurs pentru a demonstra că ești cine ești, recte artist sau lucrător cultural, și te preocupă ce zici că te preocupă, adică… să-ți faci meseria. Câți alți profesioniști din ce alte sectoare de activitate mai practică fenomenul ăsta? Întrebarea e retorică. În esență e un proces cam schizoid, dacă stăm să ne gândim. Altfel, sunt puține instituțiile publice de cultură care visează și lucrează la un tip de schimbare – și da, mă refer aici la Teatrul Masca, care a gândit o întreagă strategie de contact cu mediul independent, ceea ce e rar și prețios. Cu riscul de a mă lungi și de a repeta idei care se cunosc, aș sublinia că e nevoie de producători culturali. Acest profil de intermediar proactiv între artist, public, presă, parteneri, sponsori. Mă ajută formarea în advertising, știu cum să organizez echipe și cum să „obțin”, dar asta contaminează mult din timpul psihic dedicat creației efective. Cât despre tematici… ca spectator, mi-ar plăcea să văd idei mai crețe. Nu-i greu să vorbești, politicos, despre ce se-ntâmplă nasol în lume – și nici să strigi nu-i greu. Dar să șoptești? Să deraiezi? Să nu fii întru totul așa sau altminteri, să nu mermelești „artistic” evidențe, să nu falsifici. E dificil să fii personal, și cred că asta-mi doresc ca artist. Și să rămân sensibil, chiar dacă asta implică, câteodată, cinism. E o luptă cu condiționări, pe care sper să am curajul s-o câștig.

ELLE: Care sunt proiectele de care te mai ocupi în prezent? Unul dintre ele știu că se va întâmpla la Teatrul Masca, dacă poți povesti mai multe despre el.

M.I.: Da, proiectul de la Masca e legat de această primă piesă pe care am scris-o, pentru Anca Stoica și Sergiu Diță, alături de care am avut parte de o rezidență Acasă la Hundorf, în satul Viișoara, în 2023, care s-a finalizat cu un video-eseu și o reprezentație live, la Târgu Mureș. Pe același principiu de care menționam, al dorinței de a continua, ne-am pus problema cum să aducem spectacolul la București și de ce. În piesă e vorba despre un tip și-o tipă care se întâlnesc de câteva ori pe parcursul vieții, influențându-și major existențele, dar nesfârșind împreună. E acel vechi „cum ar fi dac-ar fi”, cum ar fi dacă am fi luat-o la stânga, și nu la dreapta. Or problema asta ți-o pui, poate, spre finalul vieții. Cum Teatrul Masca are asociată o trupă de seniori, le-am propus un proiect în care vârstnicii își speculează propriile vieți și fac din teatru un simulator de viață: reușesc să trăiască, în scenă, ce n-au putut în realitate. Ipostazierea e dublă: ei privesc viața personajelor din piesa-nucleu și intervin cu propriile regrete, dorințe, simulări. Schimbă destinul personajelor, încercând o proiecție a schimbării care n-a putut avea loc în viața lor. Proiectul a fost depus la AFCN, prin Asociația Incipient (chapeau, Kiki Simion, actriță și manager cultural!) și în co-producție cu Teatrul Masca, și a câștigat. În primăvară am avut ateliere de scriere creatoare și mișcare cu seniorii, care sunt unul și unul, dar și interviuri de profunzime, iar pe vara asta pregătesc scenariile teatrale. Și zic „scenariile” pentru că, având 8 seniori participanți, ne propunem vreo 3 versiuni diferite ale aceluiași spectacol, una pentru fiecare diadă sau triadă de seniori, fiecare cu propriile povești care intervin în piesa-nucleu. Premierele, la toamnă, în regia Ancăi Stoica. (IM)POSIBIL se cheamă.

A, și-atât mă mai „laud” – că, alături de regizorul Robert Kocsis și nu doar, pregătesc un spectacol despre Laura Stoica, primul, la care căutăm teatru care să ne fie casă, dar orice formă de „împrietenire” e binevenită. (n.r. râde) Oricum, până la ce va fi, v-aștept la ce e!

Citește și:
Marius Bercea – Noul locatar

Foto: Mihaela Petre

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK