Marius Bercea – Noul locatar

Pe 17 mai, vernisajul de la Scânteia+, spațiul generos dedicat artei în Casa Presei Libere, a marcat întoarcerea lui Marius Bercea la București, după 20 de ani. Am stat de vorbă cu artistul despre lucrările sale, dar și despre vremurile și oamenii pe care îi portretizează ele.

Piesa de teatru Noul locatar a lui Eugen Ionescu, cuprinzând în textul ei alienarea, materialismul și angoasa existențială, e poate cheia cea mai potrivită pentru a descifra cea mai recentă expoziție a lui Marius Bercea, din spațiul Scânteia+ din București, prezentată de galeria Jecza și curatoriată de Tevž Logar. Istoria unui bărbat care se mută într-un apartament în care acumulează treptat din ce în ce mai multe obiecte, până ce ele ajung să-l sufoce, trebuie să răsune în minte pășind prin expoziția găzduită de un spațiu în care lucrările se desfășoară ca un fel de scenografie, prilejuind întrebări și reflecții similare.
Ca și până acum, lucrările imaginează peisaje urbane, interioare, cadre naturale dramatice, scene care descriu contexte deopotrivă nostalgice și neliniștitoare. Nou e doar adaosul de obiecte, diorame, elemente de recuzită, care determină noi straturi ce invită la descifrarea procesului, dar și a intențiilor artistului. La încercarea de elucidare poate contribui relația pe care Bercea o are cu timpul, atât când vine vorba despre felul în care muncește, în care durata e esențială pentru completarea lucrării; cât și când își alege protagoniștii dintre oameni care au crescut și s-au maturizat într-o perioadă de tranziție. Și geografia își face loc în practica lui, atunci când își găsește subiectele între două lumi, Transilvania și California, cu reperele și arhitecturile lor specifice, cu luminile lor diferite, care trasează peisaje emoționale diferite, însă privite prin aceeași lentilă.
Iar cum toate acestea conturează o lume similară celor puse în scenă pe scândura teatrului, care invită la completare, la imaginarea unui context dincolo de ce este imediat vizibil, l-am rugat pe artist să ne conducă printre elementele care o formează și la care ne invită să participăm, situându-ne în mijlocul lor.

ELLE: Cum s-a născut expoziția aceasta și ce înseamnă pentru tine faptul că se întâmplă la București?
Marius Bercea: Eu din 2020 mi-am mutat headquarter-ul total în Cluj și am început să fiu foarte deschis și la invitațiile din România. M-am bucurat mult, am fost onorat când am intrat în dialog cu Ovidiu Șandor și am pregătit împreună cu el și cu Diana Marincu expoziția de la Art Encounters de anul trecut. Concomitent, începusem deja o discuție cu Andrei Jecza pentru o expoziție pe care o pregăteam împreună, el mi-a făcut cunoștință cu Tevž (Logar, curatorul expoziției, n.red.).
Am început să discutăm proiectul la final de 2022, început de 2023, deci se coace de mult. Discuția pe care am avut-o și soluțiile, să spunem, conceptuale, stilistice, estetice și faptul că ulterior Andrei a venit și cu propunerea de a muta expoziția din spațiul inițial, al galeriei lui din Timișoara, într-un spațiu mult mai generos în București, intimidant de generos, a dictat și producția unor lucrări la o scară mai mare, de mai mari dimensiuni. M-am bucurat, mai ales după perioada de pandemie, în care am fost obligați la un fel de labirint domestic. Am mutat și atelierul Smarandei (Almășan, designer vestimentar și partenera lui de viață, n.red.) chiar lângă mine, și atunci aveam acces la toate pattern-urile din atelierul ei. Am început să fiu mult mai atent la tipul de producție pe care îl făceam. Am început să lucrez cu mici machete, să lucrez cu fotografie, pentru că nu mai aveam interacțiunea umană, nu mai puteam să mai invit oameni în atelier și să lucrez la scară mai mare.
Și după perioada asta începusem să chestionez ce a fost prima dată: pictura sau schița 3D sau 2D pe care am făcut-o aici? Am locuit cu această situație timp de trei, patru ani. Și am decis în final să măresc la o scară cvasi-umană niște diorame și niște props-uri, machete pe care oricum le aveam pregătite în atelier. Și s-a potrivit perfect și pe discuțiile cu Tevž. A fost spațiul cel mai potrivit pentru tipul ăsta de proiect.

ELLE: Dar totuși, dincolo de aceste aspecte tehnice, legate de dimensiuni, înseamnă ceva, poate la nivel emoțional, faptul că expoziția e aici?
M.B.: Îți dai seama că e genul de producție pe care eu încă n-am vizualizat-o. Încă nu știu cum arată lucrările respective în dialog. De aia cumva emoțiile și stresul pe care îl am acum, în săptămâna asta în care trebuie să le montez și să le pun în dialog, în spațiu, să găsesc și eclerajul potrivit pentru fiecare, îmi ridică tot factorul ăsta de stres. Ce fac până la urmă este o întoarcere către un craft, către o chestie analogă. Mai ales într-o lume în care atât aplicațiile, cât și toate formulele astea de manipulare 3D îți ușurează munca, eu am luat-o într-un alt sens.
ELLE: Să pornim deci de la numele expoziției…
M.B.: Titlul expoziției are clar o trimitere și parafrazează o chestiune care ține de teatru, după piesa lui Ionesco, Noul locatar. Și după mai am un subtitlu, Sunshine Noir. Piesa a creionat foarte bine starea de acumulare pe care o ai în laboratorul personal, în solitudine, în care aduni lucruri până în momentul în care lucrurile respective te sufocă. Și ca poveste absolut personală, mă gândeam la mai multe variante cum aș putea să verbalizez întreg proiectul ăsta, care oricum e deja dificil să-l vizualizez sau să-l verbalizez din cauză că încă este în facere până în momentul montajului. Și prima dată am văzut-o menționată în jurnalele lui Baba, în momentul în care mai era încă teatrul TV, într-o descriere foarte scurtă și foarte mișto de la sfârșitul anilor 60. În momentul în care am fost pus în situația să aleg o topică și un titlu, imediat mi-a venit în gând descrierea respectivă și apoi am mai cercetat și am văzut că și Tompa Gábor a mai pus piesa respectivă în scenă, mult mai târziu. Deci asta e ideea centrală.
ELLE: Și ce fel de lucrări expui?
M.B.: Sunt cumva o recuzită a cercetărilor pe care le-am făcut în ultimii 10-15 ani, lucrări care sunt apropiate de limbajul pictural, fotografii, lightbox-uri, sunt obiecte 2D jumătate, sunt scenele astea de mari dimensiuni, dioramele de care spuneam. Fiecare mediu cu care am operat are o oarecare însemnătate la nivel de laborator personal. Am, de exemplu, niște machete pe care le-am făcut din palete folosite pentru o pictură și din ele am reconstruit clădirile lipsă din pictură. E genul ăsta de complementaritate și se creează un efect de trompe-l’œil, în anumite poziții lucrurile sunt atât de bine integrate din perspectiva gestului încât, în momentul în care faci o fotografie, nu mai știi care-i 2D, care-i 3D, care-i în prim plan, care-i în planul secund. După care am un neon în relație cu o pictură, neonul pe care tot timpul îl citam în picturile mai vechi, pe care le făceam când eram mai mult în California, cumva ca simbolul focului rece al electricității, un fel de standard al consumerismului. După care, e tipul ăsta de conservare a greșelii, care până la urmă e o chestiune cu care te zbați zilnic, nu știi ce ții, ce acoperi, accidentele pe care le conservi sau la care renunți. Am mai multe figuri tăiate din niște picturi existente, cașerate pe niște suporturi groase de lemn, pe care le recontextualizez într-un alt spațiu, într-un soi de labirint domestic. Și sunt niște figuri ale personajelor pe care eu le pictam, am început din 2019, generația născută după anii 90, care trăiește în această paradigmă a nostalgiei trecutului recent, dar până la urmă și cu înclinația către Vest, către neoliberalism. Astea cumva le-am gândit ca fiind închise într-o casă pe roți. Oricând pregătită să plece, aproape ca în Viața e în altă parte, a lui Kundera.
După care am niște lightbox-uri care definesc cumva portretul consumerist actual, făcute după niște fotografii pe care le-am făcut când eram mai mult prin State. Apoi diorama, care verbaliza o situație, o poveste; după care am printul textil, care readuce în discuție pe La Fontaine și fabula și personificarea, care e extensia fabulei, pentru că toate personajele pe care le aveam erau îmbrăcate în niște textile din astea printate, ori cu flori, ori cu animale și era un fel de storytelling haina în sine. După care mai am încă o scenă mobilă, itinerantă, care interoghează profilul meu de artist, constant între două lumi, California și Transilvania, care interoghează un festival al schimburilor de idei.

ELLE: Spune-mi dacă există o piesă centrală, ceva de la care să pornim când ne uităm la lucrările din expoziție, ceva care să ne ajute să le descifrăm.
M.B.: Sunt aproximativ nouă instalații mari și din cauza asta ce am realizat eu a fost mai mult un soi de complementaritate conceptual-stilistică între lucrurile astea care vin și din spate și mă preocupă acum. Probabil că o lucrare aparent neinteresantă sau poate puțin banalizată, afișul pe care l-am făcut, în spiritul afișelor din anii 70-80 pentru teatru sau pentru spectacole la case de cultură, un fel de panou pictat. Am făcut o pictură care joacă rolul afișului, în care am adăugat literele astea tăiate. Și asta probabil că e imaginea care poate să lege cele nouă instalații. Doar împreună funcționează, nu știu cum ar fi separate. Dar și pentru mine e un factor de surpriză. Toată producția a fost făcută în afara atelierului, am lucrat cu niște oameni care m-au ajutat și încă nu le-am văzut montate, nu le-am văzut la fel cum vezi o expoziție de pictură, să poți să trăiești un pic cu lucrurile înainte să le împachetezi, să le trimiți.
ELLE: Cum a fost colaborarea cu curatorul?
M.B.: E foarte bine că m-ai întrebat. Au fost foarte puține cazuri, când am colaborat cu curatori care trăiesc în zona central sau est europeană, și care înțeleg cumva paradigma post-comunistă. Majoritatea oamenilor cu care am lucrat, mai puțin Bogdan Iacob și Diana Marincu, au fost from over the seas, și exista până la urmă momentul în care începeam o pedagogie a istoriei recente, în care pregăteam terenul ca să pot să descriu ce-i în spatele lucrărilor.
În cazul lui Tevž a fost foarte bine, pentru că știam de el și am văzut și activitatea pe care a avut-o, diferite expoziții la instituții din Slovenia, din Ljubljana sau din Viena sau București, unde a lucrat la un moment dat. Și atunci a fost un perfect match.

ELLE: Chiar așa, cum sunt percepuți artiștii români atunci când lucrează cu curatori străini? Exotizează aceștia scena locală de artă?
M.B.: Era o scenă exotică în mijlocul anilor 2000, în care exista o curiozitate a necunoscătorilor pentru ce se întâmpla în spatele cortinei.
Și după aceea au fost suficient de mulți actori locali care au început să aibă activitate și să expună în Vest, atât din generația mea, cât și generația mai în vârstă, și atunci lucrurile au căpătat mult mai mult sens. Dar fiecare artist vine cu un repertoriu foarte personal. Nu e de fiecare dată generalizat, dar să poți să-l localizezi.
ELLE: Când am vorbit prima dată despre acest interviu spuneai că momentul politic ți-a indus o stare aparte, cum ne-a indus tuturor. Cum e să deschizi o expoziție în lumea așa cum este ea azi?
M.B.: Nu am anticipat că lucrurile vor avea dinamica asta în momentul în care am început. Bulgărele ăsta de zăpadă atât de mult s-a mărit încât e un handicap emoțional și creativ pe care ți-l dă starea actuală. Timing-ul este foarte intens, lucrurile se petrec cu o repeziciune feroviară japoneză, nu știi de la o zi la alta ce se întâmplă. Și normal că, da, toate lucrurile care aparent au niște valențe estetice ascund în spatele ambalajului și situații care țin de actualitatea politică, socială, culturală și clar transpiră o presiune emoțională zilnică cu care suntem injectați.
ELLE: Spuneai că discuția despre expoziție a început în timpul pandemiei, când oricum lucrurile nu ar fi fost neapărat mult mai confortabile.
M.B.: Era chiar prin 2022, lucrurile au trecut de la pandemie înspre invazia Ucrainei, și de când joc și rolul ăsta de părinte, având un copil care crește în tipul ăsta de lume distopică cu care nu eram obișnuiți, n-am în control decât să încerc să mă adaptez și în relația pe care o am cu el. Și atunci văd că tipul ăsta de aclimatizare cu starea în care ne aflăm devine aproape o normalitate pentru ei.
ELLE: Deci nu are cum să nu-și facă loc situația actuală și în lucrările tale. Ce alte lucruri încap acolo? Știu că deseori incluzi referiri la cărți, dar și la alte lucruri.
M.B.: Sunt câteva lecturi și direcții care m-au orientat sau care pot să fie lecturate prin lucrările pe care le-am făcut. O carte de referință a fost scrisă de Svetlana Alexievich, un studiu despre perioada de tranziție în fostul bloc sovietic-comunist, cu persoane care trăiesc în tipul ăsta de paradigmă: soviet nostalgia versus western liberalism. E mai mult e un studiu sociologic.
După care, iarăși, o lucrare pe care am recitit-o cu plăcere și a făcut mult mai mult sens, a fost Republica surdă a lui Ilya Kaminsky, și asta cumva și în continuarea teatrului lui Cehov, cu Livada de vișini. După aia, Viața e în altă parte, a lui Kundera. Apoi câteva scrieri ale lui Vișniec. A fost chiar drăguț că prima piesă de teatru pentru copii de la Vișniec, care are un nume foarte drăguț, Extraterestrul care-și dorea ca amintire o pijama; problematizează exact situația migrației românilor în Vest, care-și lasă copiii în grija rudelor.

ELLE: Și cum aduci, cum transpui aceste lecturi în mediile în care lucrezi?
M.B.: E o întrebare la care nu știu cum pot să răspund. Până la urmă e un dictando subconștient care mă împinge să iau câteva decizii. Nici nu aș vrea să fie o chestiune extrem de descriptivă, în care structura unei nuvele poate să fie convertită vizual într-un storytelling, într-o tehnică de ulei pe pânză. Dar în cadrul lucrărilor de acum, cel puțin, pot cu ușurință să menționez anumite direcții care vin ca sursă de inspirație de acolo.
ELLE: Aș vrea să insist un pic să-mi spui despre cum arta ta reflectă contextul vremurilor, și cum simți tu aceste lucruri când te raportezi la propria practică. Crezi că trebuie, e nevoie să faci asta sau oricum e inevitabil, fiind un om care trăiește în lume?
M.B.: Este o responsabilitate pe care trebuie să o aibă fiecare, să facă lucrul ăsta. Însă viteza lucrurilor care se întâmplă nu-ți mai oferă pauza ca să procesezi, e un rollercoaster extrem de anacronic și orbitor.
În ultimii cinci ani, parcă a trecut secolul XX pe fast-forward; în secolul trecut erau momente în care puteai să ai timp să faci un pic de cercetare, de antropologie. Însă acum lucrurile se mișcă tulburător de rapid. Și, până la urmă, pictura e un mediu care are nevoie de timp pentru coacere. De-aia e bine că mai există artiști care au o reacție imediată, politică. Însă pentru cei care sunt artiști de atelier, de laborator… întotdeauna am văzut pictura ca pe un mediu apropiat arheologiei. Acoperi straturi peste straturi în intervale de timp. Și obiectul pe care îl faci, pe lângă faptul că are sau nu valori estetice, are până la urmă și un soi de jurnal emoțional, jurnal rațional, și are o adâncime pe care teoretic o poți radiografia. Există pericolul ca, într-adevăr, grăbindu-te, să poți să răspunzi imediat la situația din proximitatea politică-socială, și să devii un artist ilustrator.
ELLE: Chiar așa, în acești termeni, tu ce fel de artist simți că ești?
M.B.: Nu mai înțeleg mare lucru din ce se întâmplă în arta contemporană din ultimii cinci ani. Pentru că, după pragul pandemiei, lucrurile și rolurile s-au schimbat mult în scena de artă. Așa că sunt un învățăcel și încerc să mă educ cu noua direcție care este dictată în arta contemporană și să înțeleg noile mecanisme care se folosesc.
ELLE: La ce te referi când spui care este dictată?
M.B.: Am crescut înțelegând arta într-un anumit sistem de gândire, în care erau câteva roluri foarte precise. Era instituția de artă, era bienala, era criticul de artă, era jurnalistul de artă. Între timp unele poziții s-au diluat, alte poziții noi s-au ranforsat. Și în momentul în care stai foarte mult închis în atelier, în laborator, în solitudine, cu timpul ăsta pietrificat, nu mai ai timp să circuli.
ELLE: Față de practica ta, nu e acesta un avantaj? Faptul că stai atât de mult în această zonă de laborator, în singurătate.
M.B.: Da. Numai că la un moment dat ai nevoie să îți iei placa de snowboard și să te dai câteva ture. Să ieși din rutină.

ELLE: Dincolo de asta, ce te mai ajută să mai ieși din mintea ta, din muncă?
M.B.: Faptul că ai ușurința asta să te miști în Europa, în momentul în care sunt anumite evenimente de artă, să mergi, să ai tipul ăsta de relație fizică cu anumite lucrări, cu anumite expoziții. Devine foarte rewarding după multă artă pe care o vezi pe ecran, în social media.
Și din punctul ăsta de vedere încă sunt multe muzee și instituții cu programe extrem de bine articulate. O expoziție te încarcă, te întorci în atelier, în spațiul domestic, și vezi lucrurile din altă perspectivă.
ELLE: Știu că este un clișeu, dar mă interesează ce te inspiră, ce te alimentează, dincolo de cărți sau practica altor artiști. Ce te face entuziast acum?
M.B.: O să-ți dau câteva exemple ca zone pe care le-am explorat. Și cred că e mai bine să tragi tu concluziile. Că, poate, dacă le contextualizezi… Există zona asta care vine din apropierea de literatură, în momentul în care poți să stai să lecturezi și să-ți proiectezi niște discursuri care vezi dacă sunt apropiate sau nu. Apoi tipul ăsta de documentare on the road, în momentul în care eram absolut singur prin deșert și exploram, de la orașul abandonat, la relația cu geometria peisajului, în momentul în care ai doar o linie a orizontului, că e deșert, că e mare, și regândeam cumva Ilf și Petrov, roadtripul-lor din America fără etaje. După care, iarăși, e o apropiere vis-a-vis de un anumit tip de estetică a arhitecturii mid-century modern din California, din anii 50-60. Tot cultural slang-ul și billboard-urile și consumerismul kitsch și zona asta aproape de junglă urbană. După care m-a interesat mult tipul ăsta de metropolis familiar, cum sunt Hollywood-ul și Beverly Hills-ul, ierarhiile sociale create acolo. O altă zonă era reprezentată de schimbările aduse de migrație, tranziție, rearanjările sociale, dualitățile între nostalgie și neoliberalism, solitudinea colectivă și timpul pietrificat, oscilarea între izolare și socializare. După aia, încercam să contextualizez și relația între scenă și spatele scenei și atunci alea au fost primele lucruri care mi-au dictat un soi de apetit către o componentă din asta scenografică, scenografiile astea construite.

ELLE: Spune-mi, te rog, și despre culoare. Pare că ai o relație specială cu ea; evident, faci pictură de foarte multă vreme, dar pare că ai un curaj, o îndrăzneală când vine vorba despre a utiliza culoarea.
M.B.: Practic, sunt două situații; una, în care e hazardul pe care îl declanșez în momentul în care îmi pregătesc anumite lucrări. Și asta înseamnă până la urmă o soi de pictură acționistă, aproape. Creez niște accidente, o pun deoparte, mă întorc peste câteva săptămâni, văd exact ce întrebări și ce răspunsuri pot obține din performance-urile astea picturale. Și atunci e o situație cvasi-inconștientă, în care nu sunt deloc atent la modul în care aplic culoarea, la un soi de mecanică din asta a gestului, cumva foarte lărgită, și o tensiune care apare ca rezultat al acțiunii. Și din cealaltă parte sunt lucrările care pornesc de la albul intimidant, în care știu de la început și până la sfârșit exact cum să stabilesc raporturile în pictura la care lucrez. Deci e o pictură, să spunem, mult mai obositoare și mai aritmetică. Și de-aia, având aceste două opțiuni, le alternez ca să nu apară blocaje. Acum o văd așa, după un timp, ca o soluție pe care o folosesc. O foloseam inconștient, dar acum probabil că pot să panoramez și să-mi dau seama că fiecare lucrare era dublată de o alta, cu un alt tip de energie. Pentru că e o tehnică care nevoie de timp de coacere, timp de uscare. Și am și un câmp vizual foarte larg ca să le pot vedea.
ELLE: Povestește-mi, te rog, și despre personaje. Apar deseori aceste grupuri în unele lucrări, un soi de societate, aproape o gregaritate.
M.B.: În 2019 am început o serie de portrete ale oamenilor foarte arătoși și fotogenici, ale oamenilor tineri, într-o cheie destul de simbolică, pentru că erau 30 de ani de la Revoluție, de când a căzut zidul Berlinului și era prima generație născută și maturizată biologic în perioada de tranziție. Și atunci s-au suprapus mai multe planuri (de-aia o menționam pe Svetlana Alexievich), dar și la nivel personal, pentru că o perioadă de peste 10 ani am predat studenților de la Universitatea din Cluj și am fost martor și foarte apropiat acestei generații de tineri. Long story short, am încercat să trasez profilul acestor personaje autentice, care cresc în paradigma dualității.

ELLE: De ce e interesantă perioada asta pentru tine?
M.B.: E o perioadă, cred, interesantă pentru toată lumea. Mai sunt autori care au analizat, au cercetat-o, nu? Vişniec și alții. E un fel de milestone, cumva. Mă și sperie că am ajuns la capătul perioadei de tranziție și o reluăm. Sper să nu o reluăm. E o perioadă în care am trăit-o din plin și pe care pot acum, cu o maturitate, să o verbalizez. Ultimii 30 de ani au fost de un eclectism din ăsta ideologic, arhitectural, stilistic, politic, cultural, care e extrem de fecund.
ELLE: Menționai la începutul discuției noastre și introducerea modei în lucrări, felul în care ai utilizat anumite textile, imprimeuri. De ce e interesant pentru tine să incluzi aceste aspecte? Presupun că e mai mult decât estetică, nu?
M.B.: Da, spuneam că și deciziile cu selecția de haine în care îmbrăcam personajele veneau în firul fabulei lui La Fontaine. Erau niște mini-povestioare, că era vorba de vegetație, de plante, de tot felul de printuri din astea cu tigri sau cu antilope sau gheparzi și zebre. Fiecare personaj își alegea haina potrivită în pictură. Mai discutam și cu alți colegi de aici, și cu Smaranda, în momentul în care voiam să-mi aleg anumite ținute pe care voiam să le pictez.
ELLE: Și cum e input-ul acesta? Iei deseori în considerare opiniile altora, te consulți?
M.B.: Mă ajută mult, în felul în care… există, până la urmă, un fel de detașare a unei subiectivități. De obicei, chem pe altcineva să-mi aleagă hainele și atunci pot avea un dialog și nu-i doar o opinie la cald, rapidă.
ELLE: Faci același lucru și privind alte aspecte ale lucrărilor tale?
M.B.: De când sunt în Cluj sunt foarte înstrăinat, foarte puțină lume mai vine în atelier. Și-atunci nu pot să spun că am vreun fel de furtună de opinii față de ceea ce fac. Cel puțin cu lucrările selectate, pe care le expun afară, sunt doar un calup, nu se vede energia atelierului neapărat în selecția respectivă de lucrări pe care le expun într-o expoziție la New York sau în Tokyo. Probabil că și solitudinea asta vine cu bune și curele. Suntem animale sociale, la limită.

ELLE: Ești vreodată surprins când îți interpretează oamenii într-un anumit fel lucrările? E ceva ce ai auzit dar n-ai gândit tu despre propriile lucrări?
M.B.: Îmi place conversația pe care o avem acum, într-adevăr îmi pun niște întrebări pe care probabil că nu le aveam în vedere și de care cumva încep să mă împiedic, și mi se pare un mare câștig. Și despre păreri… nu știu, nu prea mai e o presă care să scrie aplicat despre anumite expoziții, ca până acum. Aveai până la urmă o expoziție, așteptai o perioadă pentru review, erau niște păreri critice. Câștigai cumva și timpul în care puteai să-ți vezi, să anticipezi cumva greșelile sau nu. După care venea o interpretare. Acum totul este la cald. Reacțiile sunt imediate. Încă nu s-a terminat vernisajul și deja ai 77 de comentarii. Nu mai sunt dezbateri critice.
ELLE: Și e vreodată ceva surprinzător în reacțiile astea la cald? Sau îți spun ceva nou?
M.B.: Normal că-i plăcut să fii chestionat, și de la chestiuni care țin de tehnică, de background, de decizii pe care le-ai luat, de ce ai făcut aia, de ce n-ai schimbat ceva. Dar nu țin minte să fi fost comentarii care să mă fi pus într-o stare grea.
ELLE: Și asta mă aduce fix la ultima întrebare pe care voiam să ți-o pun: cum vrei tu să se uită oamenii la ce faci? Nu mă refer neapărat la critici, la specialiști sau alți artiști, ci la un privitor care ți vede poate pentru prima dată o lucrare.
M.B.: În cazul meu, lucrurile cred că sunt mult mai ușor de lecturat, pentru că e vorba de foarte multă descriere în ceea ce lucrez. Nu e un gen de artă foarte greoaie, foarte rațională, foarte minimalistă; sunt multe situații care pot să fie lecturate cu ușurință. Asta-i specific generației din care fac parte. Și eu am dificultăți în a înțelege, să spunem, expoziții de artă abstractă, pentru că nu am fost educat în școală ca să pot să fiu capabil să o înțeleg. Și-atunci sunt la fel ca un nou privitor, încerc să înțeleg mecanismele, ce sens poate să aibă acea expoziție extrem de minimală sau foarte diferită de ceea ce fac eu. În cazul meu e mult mai simplu, pentru că e o recuzită care vine cumva din proximitatea privitorului.
ELLE: Și deci te revendici acum de la o generație? Simți că aparții unui astfel de nucleu?
M.B.: Cumva, la Cluj, e o generație care a avut o aplecare înspre un anumit tip de artă. Au fost mai multe lucruri suprapuse, mai multe ingrediente care au fuzionat. Faptul că e un oraș mic, cu o comunitate foarte strânsă, care ajută până la urmă și la nivel interuman, de prietenie, să se strângă oamenii mult mai aproape; același lucru ca lecturi, repere din artă pe care le-am urmărit. Da, sunt multe lucruri convergente și ca practică a picturii.

Expoziția The New Tenant – Sunshine Noir poate fi văzută în spațiul Scânteia+ din București până pe 13 iulie. Interviul a apărut inițial în numărul de iunie al revistei ELLE România.