Rasismul românesc, mai virulent în pandemie

Apariția unui volum colectiv despre rasismul anti-roma din România a inversat perspectiva obișnuită și ne-a arătat cum ar trebui să ne raportăm la o istorie pe care nu am avut șansa să o cunoaștem. Coordonatoarele volumului ne arată azi cum rasismul a condus la o intensificare a abuzurilor asupra comunității rome în timpul epidemiei.

Rasismul românesc, mai virulent în pandemie

La sfârșitul anului trecut apărea la editura Hecate Problema românească. O analiză a rasismului românesc, un volum colectiv pe tema rasismului anti-roma din România, coordonat de Oana Dorobanțu și Carmen Gheorghe, care își propune să ofere o resursă pentru înțelegerea fenomenului rasismului de la noi. Numai faptul că acest volum putea să apară și să devină, în cele din urmă, prima carte larg accesibilă pe această temă era un lucru mare. Însă la fel de mari păreau atunci rezultatele activismului rom din țară, care făcuseră comunitatea mai vizibilă în complexitatea ei, dincolo de discursurile stereotipe care au dominat dintotdeauna societatea românească. Un episod demn de sărbătorit fusese și vizita Papei Francisc în cartierul Barbu Lăutaru din Blaj, un moment emoționant în care una dintre cele mai puternice și charismatice figuri ale lumii recunoștea „greutatea discriminărilor, a segregării și a maltratării suferite de comunitățile voastre” și își cerea iertare, inclusiv în numele Bisericii Catolice, pentru suferința adusă.

Dacă momentul părea să indice o schimbare de atitudini în urmă cu un an, pandemia nu doar că a întors lucrurile la starea lor obișnuită, ba chiar a exacerbat discriminarea și abuzurile împotriva romilor. În timpul acesta, situația a pendulat de la glumițe doar aparent inofensive, cum a fost cea postată pe contul propriu de Facebook de Vladimir Tismăneanu, o memă care reprezenta în mod ironic aeroportul din Țăndărei, localitate aflată în carantină, printr-un șir de ciori așezate pe un gard (fapt în urma căruia lui Tismăneanu i s-a reproșat rasismul, dar a cărui atitudine a fost scuzată de câțiva intelectuali de marcă), până la abuzuri cumplite ale instituțiilor române, cum a fost episodul din Bolintin-Vale, unde Poliția a bătut oameni imobilizați la pământ.

Cu rasismul potențat de frica de virus, rețelele de socializare au fost inundate de comentarii care invocau drept exemplu pozitiv crimele mareșalului Antonescu și o mare parte din mass media nu s-a dat în lături de la a obține audiență prin înfierarea romilor. De la cei care se întorceau în țară și ar fi reprezentat, ca atare, un pericol pentru sănătatea publică, la cei aflați deja aici și care încălcau carantina, romii au fost afișați pe ecranele multor televiziuni drept vinovați pentru… epidemie, până la urmă. La Antena 3, de exemplu, burtierele amenințau, sumbru, cu întoarcerea clanurilor de interlopi în țară, în timp ce pe ecran rulau imagini pe care postul de televiziune le furase de la jurnaliști independenți și care înfățișau un tânăr rom despre care nimeni nu știa că ar fi interlop, cum s-a dovedit mai târziu. Dar rasismul se manifesta și în alte moduri, mai subtile, la Digi 24, unde un reporter vorbea în direct despre „o comunitate de romi care, din punct de vedere socio-cultural, au ales să nu respecte restricțiile”. În contextul acesta am stabilit o întâlnire virtuală, într-o duminică, la ora prânzului, cu cele două coordonatoare ale cărții.

„Nu e deloc nou ca comunitățile marginalizate, și cu precădere comunitatea romă, să fie văzute ca țap ispășitor în astfel de situații. Chiar înainte să ajungem la cum se comportă autoritățile sau cum se dă vina pe romi, cred că ar trebui să ne uităm și la cât de vulnerabile sunt multe comunități, pentru că foarte multe nici măcar nu pot respecta regulile, pentru că nu au acces la apă, nu au un acoperiș stabil, nu au foarte multe lucruri. Aceste drepturi care au fost constant încălcate devin acum și mai vizibile. E o diferență foarte mare între modul cum se pot raporta multe comunități de romi la pandemie și cum se raportează majoritarii.”, e primul lucru pe care mi-l spune Oana Dorobanțu, jurnalistă și expertă în comunicare. Spusele ei sunt confirmate și de un raport recent al Comisiei Europene, care arată că 30% dintre romii din Europa nu au acces la apă curentă, iar 40% nu au facilități sanitare. Mai mult, 80% dintre romii din unele state membre trăiesc în cartiere aglomerate, astfel încât respectarea regulilor de distanțare socială devine imposibilă.

Carmen Gheorghe, activistă feministă romă și doctor în științe politice, îmi zice cu tristețe că nu o surprinde situația: „ce se întâmplă acum e ceva ce se întâmplă în mod obișnuit, norocul este că acum există niște oameni un pic mai atenți la abuzurile Poliției. Dar, pe de altă parte, mi se pare că societatea e la fel de oarbă la toate dimensiunile complexe, interconectate, din pricina cărora romii nu pot păstra aceleași reguli ca majoritarii.” Carmen recunoaște că rasismul e exacerbat de contextul de azi, iar tristețea ei cea mai mare este cauzată de faptul că activistele ca ea sunt într-o situație în care nu pot face mare lucru ca să ajute comunitățile. Și mai este și revolta că, în contextul unor violențe precum cele din Bolintin, „noi, ca persoane rome, suntem naive. Persoanele rome spun că vor să apeleze la instituțiile statului să-și facă dreptate, în condițiile în care mai mulți membri de-ai comunității au fost așezați pe jos și loviți chiar de acele instituții. Cred că în continuare suntem naivi și îngurgităm aceste povești legate de drepturi și de mecanisme la care poți apela, în condițiile în care acestea sunt problema.”

Rasismul în instituții și media care îl propagă

Oana Dorobanțu dublează perspectiva lui Carmen. „Apare des în discursul public despre romi ideea că ei nu respectă legea, că nu se duc la Poliție, că își rezolvă conflictele între ei, dar nimeni nu se întreabă: avem încredere în Poliție? Avem încredere în instituții? E o problemă mult mai gravă când vine vorba despre instituțiile statului în România, pentru că ele abuzează, punct.” În plus, adaugă Oana, deși mulți sunt conștienți de abuzuri, instituțiile își păstrează o oarecare legitimitate în mentalul colectiv, pe care, dacă o contești, „devii tu însuți un inamic al oamenilor, în loc ca ea să devină un inamic comun. Asta e o strategie folosită foarte des de statul-națiune, istoric vorbind. În loc să vezi problema în mare și cine e opresorul, te îndrepți către grupuri, către persoane.” Iar în condițiile în care furia față de neajunsurile curente explodează, spune Oana, „furia față de acțiunile unui sistem care îi dezavantajează pe oameni e proiectată împotriva țapului ispășitor, oricare ar fi el. Vai, romii sunt proști, romii fac nu știu ce, și de aia trebuie să fie sistemul așa cum e. Și nu e adevărat.”

Deși sunt mulți cei care încearcă să arate spre abuzurile Poliției, spune Carmen Gheorghe, rămânem totuși cu faptele. Suntem țara europeană unde s-au dat cele mai multe și mai mari amenzi, deși virusul era (până la ora scrierii acestui material) mult mai puțin răspândit decât în alte țări. „Se vede un stat represiv, care nu e în stare să construiască altfel și să se uite și la altceva. S-au dat amenzi pentru lucruri absolut stupide. Zilele trecute una din femeile noastre rome, dintr-o comunitate din Mizil, ne spunea că s-a dus să ia alocația copiilor și a fost amendată cu 2.000 de lei, fiind dintr-o comunitate unde polițiștii cunosc oamenii. Cu un stat represiv care acționează în felul ăsta, care folosește doar astfel de mijloace, fără să se uite la context, nu se schimbă nimic.” Dincolo de instituțiile cu atribuții de represiune, administrațiile locale, spune Carmen „fac liste pentru ajutorarea familiilor care sunt sub limita de supraviețuire, dar, culmea, nu își dau seama că romii nu sunt pe liste. Într-una dintre comunități a fost o confruntare cu asistenta socială, care a întocmit o listă de 200 de persoane, și i s-a zis: știți că nu-i nici măcar o persoană romă între acestea? A zis că nu și-a dat seama și că a luat dosarele cu persoanele care sunt în situație de urgență. Mi se pare că este un rasism atât de internalizat și de orbit, încât statul și administrațiile și-au unit forțele să țină oameni în case, fără să se gândească nici un moment la persoanele rome. Ce înseamnă faptul că în comunitățile noastre s-au închis magazinele și atunci multe persoane nu se puteau aproviziona? Au fost multe persoane care ne-au spus că trebuiau să se ducă în oraș să-și facă cumpărăturile și, dacă erau văzute în oraș fără mască, din start erau hărțuite pe stradă, abuzate de majoritari, pentru că by default persoanele rome sunt purtătoare de virus. Nu erau lăsate să intre în magazin, chiar dacă alte persoane nerome intrau, fără mască. Și mă gândesc că, în tot contextul ăsta, în care trebuie să te gândești structural la toate problemele legate de abuzuri, de violență, de ce se întâmplă în spațiul online, de discursul de instigare la ură al jurnaliștilor, te gândești apoi efectiv la viețile oamenilor și la cum trăiesc în perioada asta.”

Lucrurile acestea sunt în general acceptate în societate, spune Carmen, pentru că „problemele structurale ale românilor sunt atât de înrădăcinate istoric încât mi se pare că ne mai trebuie o viață să le explicăm, să îi facem să deschidă un pic ochii. Pentru că nu pot privi dincolo de asta. Și am văzut felul în care mass media perpetuează situația. Discutăm de mulți ani despre felul în care mass media instigă la ură, aduce etnia în discuție atunci când este vorba de romi. Au fost nenumărate cazuri în care românii au făcut petreceri sau au ieșit de Paște, dar această înfierare a romilor, doar pentru că sunt etnici romi, mi se pare lipsită de etică. Dincolo de faptul că îți arată prejudecățile jurnaliștilor, este o lipsă de etică atunci când oamenii explodează la orice mică știre.

Asta pentru că, deși există o ușoară tendință, mai ales în presa independentă, ca romii să fie reprezentați și altfel decât prin clasicele stereotipuri, masa mare a informațiilor servite publicului este împănată în continuare cu rasism. Și chiar și presa independentă, care schimbă deseori abordarea tradițională, spune Oana, e reticentă să învețe mai multe despre reprezentarea romilor. „Nici nu mai vorbesc de presa mainstream, care este extrem de rasistă și perpetuează aceste stereotipuri dintotdeauna. Stereotipul criminalității romului este din perioada sclaviei.”

Rasismul istoric și sclavia ascunsă

Romii au fost sclavi în Țările Române timp de 500 de ani. Faptul acesta istoric este atestat documentar de la 1385, când Dan I, domnitorul Țării Românești, a dăruit Mănăstirii Tismana pământuri și „40 de sălașe țigănești”. E primul act care consemnează prezența romilor aici, și care îi arată direct înrobiți, robia fiind termenul folosit la acea vreme pentru sclavie, dar și cel care a fost mai ușor de înghițit de societatea românească și după dezrobirea din 1856. Deși sunt străzi în mai multe localități din România care poartă numele „Dezrobirii”, un indiciu prețios nu doar pentru istoria romilor, ci și pentru cea a românilor, ca descinzând dintr-o populație care a deținut sclavi, faptul acesta este în continuare ascuns. Da, în curricula școlară este sugerat un studiu de caz despre acest fapt, dar el nu se regăsește în manuale și, ca atare, nici în orele de la clasă. Iar Holocaustul ca o dramă care a fost și a comunității rome este la fel de ignorat. Oana îmi spune că, conform unei analize făcută de Centrul de Resurse Juridice despre manualele de istorie, un singur manual menționa sclavia, dar nu intra în detalii, iar Holocaustul era tratat într-o singură lecție în 12 ani de școală. În schimb, manualul de istorie de clasa a XII-a de la editura Gimnasium spune că: „Încă de la așezarea lor aici, romii au fost considerați, datorită nivelului lor înapoiat de viață și al aspectului fizic, o populație de categorie inferioară. De aceea, încă de la început, a fost marginalizată și izolată.”

„De fapt asta este problema”, spune Carmen. „Că toată istoria asta a robiei nu este asumată, cum nu e nici perioada de integrare forțată și de abuzuri asupra romilor, asupra femeilor rome, cum nu este deloc cunoscută și nu e reconciliată nici partea de Holocaust. Îmi amintesc că, acum mulți ani, când se lucra la legea pentru condamnarea Holocaustului, romii nu erau nici măcar menționați și a fost nevoie de lobby-ul unor activiști romi, care să îl introducă, pentru că o parte consistentă din istoria noastră este complet ignorată. Noi suntem tot timpul absenți din istoria românească. Toate astea au efecte și se văd. Faptul că istoria României ne aduce astăzi în postura în care românii sunt complet ignoranți, lipsiți de informație istorică despre romi, și le lipsește spiritul critic și analitic legat de cine sunt oamenii ăștia în România de atâtea sute de ani. Sunt puține persoane care chiar își pun întrebări și chiar vor să înțeleagă și să cunoască lucrurile astea. Toate sunt clar conectate și sigur că iarăși ne întoarcem la sistem, care ratează întotdeauna să își facă treaba.”

Iar manualele perpetuează în continuare stereotipuri legate de romi, spune Carmen. „Asta îmi amintește de o istorioară cu nepotul meu. Pentru că face parte dintr-o familie romă care își cunoaște istoria, și știa de la părinți că noi am fost robi, s-a dus la școală și a spus asta profesoarei. I-a spus că noi nu locuim în corturi, pentru că era un desen în manual în care apăreau doi copii, unul închis la culoare și unul deschis, și spuneau că cel închis la culoare locuiește în cort. Nepotul meu era revoltat: ‘de ce spune asta un manual, că noi trăim în corturi? Și, știți, noi am fost robi.’ Pentru asta a fost amenințat că i se scade nota la purtare și părinții au fost chemați la școală, pentru că elevul a luat atitudine și a fost obraznic.” Pentru că istoria aceasta nu este nici cunoscută și nici recunoscută de majoritari, Carmen spune că există în rândurile comunității rome o așteptare ca ea să fie validată, să existe informații clare despre ea, pentru toți. „Toată lumea trebuie să știe istoria noastră, nu doar romii, nu doar noi trebuie să știm și să îi educăm pe ceilalți.”

Lipsa acestei cunoașteri a istoriei ne afectează pe toți, majoritari și romi deopotrivă. Dar pe romi cu atât mai mult. Oana Dorobanțu îmi povestește cum, după ce a ascuns până la 20 de ani faptul că este romă, pentru că era agresată la școală (în asemenea măsură încât tatăl ei, mai închis la culoare, a evitat să mai vină la școală ca ea să poată trece drept albă), a aflat de-abia în facultate despre această istorie. „Mi-a luat ani să pot să înțeleg furia pe care am simțit-o atunci. Faptul că înțelegi că romii nu sunt înapoiați, ci sunt oprimați, e uriaș. Dar astfel de lucruri îți stagnează progresul în viață, și știu mulți oameni care au trecut prin asta. Pentru că trebuie să-ți rezolvi niște lucruri care sunt un obstacol în calea ta către orice fel de dezvoltare personală sau profesională. Pentru că trebuie să reconciliezi cu tine diferențele astea. Norocul meu este că am avut un sistem de sprijin”. „Dar cum sunt diferențele astea pentru cineva care nu are nici un fel de acces, nici rețele de sprijin ca să reconcilieze toate aceste lucruri și trece prin umilințe zi de zi?”, se întreabă Carmen retoric. „Copiii asistă la astfel de umilințe din partea românilor, sunt traume care se perpetuează, care se transmit transgenerațional, pe care societatea nu le înțelege, nu le analizează. Există extrem de puțină empatie și dorință de a înțelege ce se întâmplă cu persoanele rome. Asta e realitatea.”

Și mai există ceva care se cheamă amnezia genezei, un concept al sociologului francez Pierre Bourdieu care, îmi spune Oana, face ca atunci când oamenii nu știu cum s-a născut o anumită stare de fapt, ei să considere că aceasta esta ordinea natuală a lucrurilor. Ceea ce înseamnă un lucru pentru majoritari, dar pentru romi are cu totul alte semnificații. „Gândește-te cum este ca toată viața ta să ți se construiască acest imaginar în care tu ești urât, tu ești prost, tu nu ești capabil. E greu, și chestiile astea întotdeauna vor reveni la suprafață și sunt transgeneraționale. Eu descopăr în mine lucruri care vin de la taică-meu, de la maică-mea, nu am trecut prin ele, dar am trecut prin efectele lor. Și mi se pare foarte important să ne gândim și în termeni de generații. Nu că Holocaustul a fost acum 70 de ani, și sclavia acum 150. La fel cum bunicii care m-au crescut s-au ascuns în timpul Holocaustului, bunicii altora care se duceau să targeteze romii i-au crescut pe ei. Lucrurile nu se schimbă, pentru că generația care a trecut prin așa ceva educă generația de acum.” Așa încât stereotipurile, necontrazise de o istorie oficială învățată la școală, se perpetuează. Și, cum „grupurile marginale dintotdeauna au fost văzute ca țapi ispășitori în mijlocul altor pandemii din istorie”, cum spune Carmen Gheorghe, e ușor ca istoria aceasta să se repete.

Integrare versus incluziune și strategii pentru schimbare

Într-o astfel de societate există permanent o așteptare ca romii să se integreze, o idee cu care Oana Dorobanțu are o foarte mare problemă. „În ce mă integrez? Într-un sistem bolnav, care m-a exclus? Asta înseamnă că mă exclud singură. Ce înseamnă integrare? Asta îmi amintește de un interviu pe care l-am dat când am lansat cartea, la Radio România Cultural. Una din jurnaliste era foarte supărată pe faptul că rasismul nu e problema romilor, ci a românilor. Fix argumentul ăsta l-a adus, că romii refuză să se integreze. Am reușit să-mi păstrez calmul și să zic: dar în ce mă integrez?”. Carmen Gheorghe spune că o atitudine servilă a romilor, una care ar arăta în orice moment majoritarilor că ei vor să fie acceptați, este ceea ce se așteaptă de la ei. „Ei nu înțeleg că nu asta este ceea ce ne dorim și că însuși termenul ăsta îl respingem.”

Și apoi, spune Oana, este o diferență între „integrare, asimilare și incluziune. De multe ori integrare și incluziune sunt considerate același lucru, dar nu sunt, pentru că incluziunea înseamnă să incluzi alte perspective. Integrarea, pe de altă parte, înseamnă să excluzi acele perspective și să introduci niște grupuri, respingând ceea ce îi face diferiți.”

Și, oricum, politicile de integrare ale statului, sau mai bine zis anunțarea intenției lor, nu sunt urmate de acțiuni reale, lucru vizibil mai ales acum. „Fix în perioada în care oamenii au avut cea mai mare nevoie, statul a ratat iarăși ocazia să arate că și-a schimbat un pic abordarea, că înțelege lucrurile și că dă tonul unei schimbări. Adică a ignorat încă o dată complet romii din toate politicile și măsurile drastice pe care le-a luat. Mă dezamăgește, nu mă surprinde, îmi arată iarăși că degeaba avem toate acțiunile și strategiile noastre, ale comunității rome, din ultimii 20-30 de ani în România. Acele strategii pe care le-am dezvoltat, în care noi să fim mai educați, să fim mai curați, să avem doctori, să avem studii academice, să fim în instituții publice, să fim în media, adică să pătrundem în toate spațiile astea și să încercăm să împingem lucruri sau măcar să facem oamenii să înțeleagă. Că asta este întotdeauna retorica: voi nu încercați să vă integrați, și din cauza asta sunteți întotdeauna celălalt, în afară. Mi se pare că toate strategiile comunității care au ceva rezultate bune sunt trecute în continuare la zero pentru statul român, pentru că ignoră, nu face nimic, întoarce spatele. Și a ratat fix momentul maxim în care putea să arate că lucrurile se pot face altfel.”, spune Carmen Gheorghe. În plus, i se pare că activiștii romi au apelat la o strategie greșită în toți acești ani, încercând tot timpul să se scuze și să ofere explicații, fără a ajunge la nici un rezultat semnificativ. De aceea, zice, au și încercat, cu titlul cărții lor, Problema românească, să „întoarcă obiectivul spre ceilalți, care sunt, de fapt, problema.”

Problema românească și furia romă

Cartea pe care au coordonat-o s-a născut pentru că era, pur și simplu, necesară. La momentul la care au început să lucreze la ea, spune Carmen, știau „că e nevoie de un tip de cunoaștere de genul ăsta, care să vină în mare parte de la autori și autoare rome.” Au încercat să o facă cât mai accesibilă, știind că o vor citi oameni din mai multe categorii, iar de la apariția ei au avut parte de feedback bun și chiar profesori universitari le-au spus că o vor folosi ca resursă de studiu. Dar, la doar câteva luni de la publicare, amândurora li se pare că abordarea lor de la acel moment a fost prea soft, și simt nevoia unui al doilea volum, mai revendicativ, mai radical.

Tonul pe care și l-ar dori pentru un al doilea volum e justificat de dezamăgirea și furia pe care le simt acum, sentimente care s-ar opune, cumva, strategiilor pe care comunitatea romă le-a abordat fără succes de-a lungul timpului. „Furia poate să fie la un moment dat constructivă, pentru că e un alt mod de a lua atitudine. Nu mai explici și justifici că eu trebuie să te educ pe tine, tu având, istoric vorbind, acces și privilegii. Dar pot să îți interzic să spui lucrurile astea. Cred că încă nu este suficientă furie în România care să schimbe un pic lucrurile. Cred că e nevoie de cât mai multe voci furioase, pentru niște ani, care să arate că lucrurile nu sunt așa. Și încă se vorbește destul de puțin despre abuzurile poliției împotriva romilor. Mă uitam la cazul din Bolintin-Vale, polițiștii au venit, au bătut oamenii, și în momentul în care a venit ambulanța i-au descătușat. S-au urcat în mașini și au plecat, pur și simplu. Ce a fost asta? O răzbunare, furia lor, o explozie a unor polițiști? Și apoi, romii nu vor depune plângere. Unde s-o facă? La Poliție?”, se întreabă iar Carmen.

Iar societatea oricum acceptă, pentru că romul este acum, cum a mai fost, țapul ispășitor. Acesta, spune Oana, e tot un stereotip, căruia i se opune un altul, la fel de periculos: romul excepțional. „Romul este ori infractor, parazit, țap ispășitor, ori este un om care și-a depășit condiția și este excepțional. Romii efectiv nu sunt văzuți ca oameni, pentru că oamenilor li se permite să greșească, li se permite să fie și buni și răi, să se dezvolte. Romilor nu, ei pot fi ori cei mai răi, ori acel unul care este excepția.”

Despre progres și alianțe

Deși contextul este neprielnic, cele două coordonatoare ale volumului îmi spun că există și solidaritate, și alianțe. Carmen, care e președintă și co-fondatoare a asociației E-Romnja, organizație care încearcă să consolideze poziția femeilor rome în societate, în comunitate și la locul de muncă, îmi spune că implicarea lor are efecte vizibile și conduce, în interiorul comunității, la progres. Dincolo de faptul că activitățile organizației fac, chiar și în aceste vremuri, să existe o solidaritate care se manifestă prin donații sau acțiuni pentru femeile defavorizate din comunități, este vorba mai ales despre faptul că au reușit, în ani de muncă, să le organizeze pe femei, să le facă să recunoască abuzurile atunci când acestea sunt îndreptate împotriva lor, și să ia atitudine.

„În general, comunitatea romă va avea progres în termeni colectivi în momentul în care va reuși să înțeleagă ce înseamnă toate abuzurile împotriva ei și cum să reziste în mod colectiv.” Însă acum, spune Carmen, situația stă mult mai rău ca de obicei, „femeile sunt în continuare cele responsabile să cumpere, să aibă grijă, să gătească, să curețe, să spele, să intre în contact cu autoritățile, ele rămân cele supra-responsabilizate de toate lucrurile astea. Viața lor acum nu e mult diferită față de cea obișnuită. Doar că în perioada asta reprezentarea în spațiul public și vocea lor devine mai marginală că oricând.” Zilele acestea, organizația postează zilnic pe pagina de Facebook testimoniale ale femeilor din comunități, din care cei care o urmăresc află cum „copiii nu mai au ce mânca, luăm amenzi, trebuie să stăm în casă, dar nu avem apă, și dacă mergem să luăm apă trebuie să facem o declarație, iar unele persoane nu au nici măcar hârtie și pix sau nu știu să scrie sau nu au la îndemână toate informațiile astea.” Printre lucrurile importante pe care le fac acum pentru comunități e și faptul că le furnizează măști, deoarece „pentru multe femei rome a purta mască este o luptă împotriva rasismului zilnic. Dacă nu au acea mască, oamenii se iau de ele pe stradă, ei nepurtând neapărat mască. Dar ele vin din comunități contaminate, deși ele nu sunt, pentru că nu sunt cazuri, dar există acest virus rom.” Însă, dacă până acum câteva luni Carmen considera că E-Romnja a reușit să creeze un mic spațiu sigur în care vocile acestor femei să fie auzite, acum se teme că toată această muncă va trebui luată de la capăt.

Pentru a produce schimbare au nevoie și de aliați, despre care Oana Dorobanțu spune că sunt foarte puțini. „Îi număr pe degetele de la o mână. Asta nu înseamnă că eu condamn pe cineva, că înțeleg că oamenii sunt un produs al sistemului. Dar mi se pare că este responsabilitatea ta, ca om, în ce măsură schimbi sau încerci să vindeci ce ai greșit.” De altfel, zice ea, recunoașterea greșelilor și derapajelor este unul dintre principalele lucruri care sunt așteptate de la un aliat, spune Oana. Iar Carmen își aduce aminte derapajul rasist al lui Vladimir Tismăneanu, care și-a recunoscut în cele din urmă greșeala, dar care „a alunecat în auto-victimizare, și apoi în acea fragilitate în care: am comis-o, dar totuși nu sunt rasist. Mi se pare că există și un regres foarte periculos atunci când îți asumi o greșeală, dar o îmbraci într-o formă de tipul: sar acum apărătorii politicii corecte să mă acuze.” În contextul acesta, Carmen nu vede de ce tot romii ar trebui să fie cei care vin cu soluții și recomandări și trebuie să îi învețe pe majoritari să nu mai fie rasiști. „Ei sunt cei care au avut resursele și cunoașterea și tot noi trebuie să-i învățăm.”

Munca lor cea mai valoroasă în momentul de față, crede ea, este cea pe care o fac în comunități, acolo unde se luptă pentru emancipare, progres și rezistență. Iar rolul lor nu e să dea rețete cu ce ar trebui să facă majoritarii. Oana Dorobanțu e de acord. „Mi se pare că ni se cer nouă răspunsuri la întrebări care nu țin de noi. Și asta nu înseamnă că nu vrem să formulăm nimic, nici un fel de plan de acțiune. Nu înseamnă că ei nu pot găsi resurse la noi, nu pot citi autori romi sau să dezbată puncte de vedere rome. Dar majoritarii au resursele, au tot ce le trebuie pentru a putea înțelege. Le lipsește deschiderea.”

Citește și:
Acasă – Povestea ultimei familii care a locuit în Parcul Național Văcărești

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle