Expați, epidemii și exploratori. Un exercițiu de umor negru cu Kaliane Bradley

Kaliane Bradley e o autoare britanică de origine cambodgiană al cărei roman, Ministerul timpului, recent publicat de Editura Litera în traducerea lui Bogdan Perdivară, colecționează nominalizări și premii literare importante, între care se numără și prezența pe lista la Women’s Prize for Fiction.

De Ioana Bâldea Constantinescu

Un enigmatic minister extrage oameni din epoci trecute și încearcă să-i aclimatizeze, cu ajutorul unor Punți umane, în lumea prezentului. Rezultatul e un fantasy spumos, adesea întunecat ca perspectivă și exploziv de savuros ca limbaj, despre care am vorbit cu autoarea, Kaliane Bradley.

ELLE: Cum a început obsesia ta cu Graham Gore?
Kaliane Bradley: Complet accidental. S-a întâmplat în lockdown, în aprilie 2021. Mă uitam la o miniserie care se numește The Terror, care m-a fascinat. Nu știam nimic despre explorările polare, nu știam nimic despre Expediția Franklin sau Graham Gore, dar povestea mi s-a părut atât de puternică, de frumoasă și de surprinzătoare că m-a cucerit. Are 66 de personaje – cele mai multe sunt bărbați albi, cu bărbi. Îmi făcea plăcere să urmăresc serialul, dar asta se întâmpla în lockdown, deci creierul meu era un fel de brânză. M-am trezit verificând online dacă lucrurile din primul episod se întâmplaseră cu adevărat. Am descoperit că existau mulți fani ai acestui serial. Exista, de fapt un Fan Wiki cu un link către un blooper. Exista o eroare biografică în privința unui personaj, Graham Gore, care trecuse relativ neobservată pentru că el nu era unul dintre personajele centrale. Era un nume interesant, iar eu vegetam pe canapeaua mea, fără nimic special de făcut. Am intrat pe Wikipedia și, când i-am văzut fotografia, s-a produs… o vrajă. Am citit descrierea acestui bărbat care părea foarte iubit de către toți cei cu care a lucrat. Era o persoană competentă, foarte calmă. M-am trezit gândindu-mă ce bine ar fi să se fi ocupat o asemenea persoană de lockdown-ul din UK…

ELLE: În plus era meloman, avea el însuși talent muzical…
Kaliane Bradley: Exact! Cânta la flaut. Asta am aflat mai târziu, căutând detalii despre el pe Internet, fapt care m-a dus înspre o întreagă comunitate de fani ai lui Gore – omul era un artist, pasionat, în plus, de explorările polare. Am primit foarte mult ajutor cu cercetările mele, dat fiind că nu mă puteam duce să verific nimic în arhive (cum spuneam, eram în lockdown) și făceam toată munca de la mine de-acasă. Am cunoscut online o mulțime de oameni generoși, dispuși să mă ajute în căutările mele. Din punctul meu de vedere, Ministerul timpului e și un dar pentru ei.

ELLE: Un lucru care m-a fascinat pe mine e felul în care ai scris despre… obiecte umanizate care devin experimente pentru instituții. De ce a fost important pentru tine să faci acest lucru?
Kaliane Bradley: Când am început să scriu, totul era doar un joc, o distracție. Un fel de „ce-ar fi dacă te-ai putea muta într-un apartament cu exploratorul tău polar preferat?”. A trebuit să justific prezența lui în secolul XXI, așa că am inventat acest Minister. Cu cât investigam mai mult acest lucru, cu atât mi s-au conturat mai clar în minte două idei: una este cea legată de privilegiul biografilor și al istoricilor care au, pur și simplu, acces nelimitat la viața cuiva – îi pot citi corespondența intimă, știu de ce boli suferea și ce slăbiciuni omenești nu-i dădeau pace. Graham Gore cel din romanul meu e un personaj ficțional, pentru că am suplinit creativ golurile din biografia lui, dar, pentru asta, am avut, în primă instanță, acces incredibil de amănunțit la omul real. Se creează un fenomen ciudat – cunoști foarte intim o persoană pe care, de fapt, nu ai cunoscut-o deloc. E vorba despre cineva care aparține trecutului. Apare o fricțiune bizară – cât de mult din biografia acestui om îți poți apropia? E vorba despre o altă ființă umană, care a murit, și a cărei poveste ți-o asumi. Celălalt lucru care mi-a devenit din ce în ce mai clar, pe măsură ce mă gândeam ce ar însemna, din punct de vedere psihologic, să faci parte dintr-un asemenea experiment, să te extragă cineva din trecut, să te smulgă din moarte și să te transplanteze în secolul XXI, a fost că exact aceleași dificultăți le întâmpină în timp real refugiații. Mulți sunt smulși din casele lor, împotriva voinței lor, siliți de împrejurări să se readaptezi în Regatul Unit al secolului XXI și obligați să devină „buni cetățeni britanici”, cu nota de subsol „Uite cum se face asta”. Sunt oameni care devin un checklist. Trebuie să-și demonstreze loialitatea, să pozeze în cetățeni model, să facă dovada faptului că sunt suficient de buni pentru a fi asimilați. Mi s-a părut un fapt foarte puternic. Sunt realități la care m-am gândit mult pe măsură ce scriam.

ELLE: Cât de greu a fost de construit vocea Punții (personajul care face legătura dintre expat și tipul în care a fost extras)?
Kaliane Bradley: E o întrebare foarte interesantă. E o carte despre un personaj care se îndrăgostește, dar care, în același timp, a ales să fie complice. Ambele sunt lucruri foarte personale. Am trecut prin șase drafturi cu agentul meu și încă trei drafturi cu editura în încercarea de a crea un personaj cu adevărat realist. Trebuia să fie credibilă în atracția ei pentru acest bărbat, dar și în alegerea ei de a se supune politicii Ministerului. A durat ceva să cădem la pace cu privire la identitatea ei, la moștenirea ei culturală și la ce însemna asta în economia acestor alegeri. Un timp, Puntea a fost un gol în poveste. Totul se întâmpla în jurul ei. A fost o provocare, dar mi-a făcut plăcere să o duc la bun sfârșit.

ELLE: Cartea ta e sumbră și teribil de amuzantă în același timp. Cum ai reușit să nu exagerezi în niciuna din aceste direcții?
Kaliane Bradley: În parte cu ajutorul unui agent bun și al unui editor la fel de bun. Mă bucur mult că oamenii apreciază umorul din ea – e o mare ușurare. Asta înseamnă, pentru mine, și că traducerea în românește a funcționat. Eu sunt o mare fană a autorului britanic Terry Pratchett, care a murit acum zece ani. Era un autor de fantasy cunoscut pentru umorul lui. Rezultatul a fost că adeseori nu a fost luat foarte în serios. Pentru mine, el demontează mitul potrivit căruia dacă ești amuzant, nu poți fi serios. A fost foarte serios, fiind și teribil de amuzant. S-a folosit de umor pentru a vorbi despre lucruri dureroase. Lucruri despre care e greu de vorbit tranșant, cu sinceritate totală. Nu văd cum aș fi putut scrie această carte în lipsa acestui echilibru despre care vorbești. Nu cred că sunt tipul de autoare care să poată vorbi despre subiecte întunecate fără umor. Iar echilibrul, în ultimă instanță, e și o chestiune de instinct.

ELLE: Când descrii aceste dezastre succesive, noi, cititorii, devenim cu toții refugiați în proza ta. Este literatura unicul punct sigur în care ne putem refugia în acest capitol nevralgic al istoriei contemporane? Ai spus că ai început să scrii în timpul pandemiei, dar între timp dezastrele s-au… acumulat.
Kaliane Bradley: Cât de bună e întrebarea asta! Este! Eu sper să fie și un spațiu experimental. Să poți pătrunde într-un roman care se joacă explicit cu idei, cu teme, cu diferite variante de viitor, în încercarea de a învăța cum să te raportezi la realitatea imediată. Chiar dacă e vorba despre un roman fantasy în care se călătorește în timp și în care un personaj din zilele noastre ajunge să locuiască împreună cu un explorator polar, fapt puțin probabil și verosimil pentru orice cititor de astăzi. Eu cred în potențiala reacție chimică din mintea cuiva, acea reacție care îți îngăduie să proiectezi experiența în lumea reală, să-ți pui probleme cu privire la felul în care te raportezi la ceilalți, să te gândești la dragoste, la complicitate, la lume. Eu sper că, deși lumea nu e jun loc sigur pentru cei mai mulți dintre noi, există, încă, un sentiment de apartenență. De comunitate. Ca atunci când, citind o carte, împarți un spațiu imaginativ cu altcineva, cu autorul și cu ceilalți cititori. Sper să ne putem gândi la lume ca la un spațiu pe care-l împărțim.

ELLE: Asta mă face să mă gândesc la faptul că umorul despre care vorbeam mai devreme funcționează ca o distanță între oameni și traumele lor. Cât de greu ți-a fost ție să scrii despre aceste situații concrete și foarte corozive de manipulare umană, de abuz și de orori ale timpului nostru?
Kaliane Bradley: A fost un proces complicat, care a dus la multe conversații cu editorii mei relativ la ce ar trebui să rămână în carte și ce nu. Am renunțat la multe lucruri care păreau prea polemice, prea greu de digerat de către public. Toți suntem, însă, colecții de genuri mai mult sau mai puțin literare. Avem părți amuzante și părți dramatice. Și ne avem durerile noastre. Cred că aceste istorii, adeseori conflictuale, trebuie puse în pagină cu un amestec de gravitate și de simplitate.

ELLE: Există vreun personaj pe care ți-a fost greu să-l scrii?
Kaliane Bradley: Cred că Margaret a fost.

ELLE: O ador pe Margaret!
Kaliane Bradley: A fost savuros de scris! Ea vorbește o engleză iacobină, nu știu cât a recuperat traducerea din ce-am încercat eu acolo…

ELLE: Traducerea e splendidă, e făcută de Bogdan Perdivară și comicul de limbaj s-a păstrat.
Kaliane Bradley: Mă bucur! A trebuit să lucrez mult scenele cu ea ca să fie realiste, credibile istoric inclusiv la nivel de limbaj. Dincolo de asta, Margaret e o fată tânără care nu vrea altceva de la acest secol XXI decât un pic de distracție. Ea chiar vine dintr-o situație traumatizantă. Viața ei e un șir de lockdown-uri jalonate de moartea întregii ei familii…

ELLE: Pare unul dintre puținii expați fericiți să fi supraviețuit.
Kaliane Bradley: Absolut! Pe ea am scris-o tocmai pentru că nu am vrut ca refugiații să fie percepuți ca niște persoane de-a pururi traumatizate și depresive. Mi-am dorit să scriu și pe cineva care se luptă să trăiască și să se bucure de viață, nu doar să supraviețuiască. Știu că e un lucru foarte nesuferit pe care-l spun scriitorii – personajul ăsta și-a cerut propriul drept la viață, dar Margaret chiar asta a făcut, s-a încăpățânat să-și vadă de viața ei. Am vrut să meargă la concerte rock, să petreacă în cluburi, să călătorească – am vrut să aibă toate aceste experiențe.

ELLE: Mie-mi place faptul că nu are vinovății legate de hedonismul ei. Revenind, există un lucru în legătură cu care ești mândră, relativ la această carte?
Kaliane Bradley: Știi că nimeni nu m-a mai întrebat asta?

ELLE: OK, punct pentru mine.
Kaliane Bradley: Ce mă bucur că m-ai întrebat… Sunt mândră că… există oameni care s-au îndrăgostit de Graham. Pentru mine așa început povestea asta și mă bucur dacă am dat microbul mai departe. Sunt mândră și cu privire la alegerile de gen literar pe care le-am făcut. Până la urmă, am scris o poveste de dragoste, cu accente de comedie. Pe dedesubtul acestei comedii romantice, e o poveste despre putere și exploatare. Despre limitare a libertăților și complicitate. Despre un Minister care izolează personaje extrase din alte epoci. Dacă mi-au ieșit bine socotelile, povestea de iubire ar trebui să te distragă până când lucrurile serioase explodează cu adevărat. Sunt mândră că am reușit să fac aceste lucruri într-o manieră respectuoasă și sper că întrepătrunderea genurilor funcționează…

ELLE: Să știi că funcționează, De fapt, am un mesaj pentru tine din partea unui istoric român, Alina Pavelescu, care mi-a scris, când am postat online o recenzie a romanului tău, că e rar ca cineva să scrie un fantasy cu atâta umanitate. Mă gândeam că a fi expat, cum e Puntea, de altfel, înseamnă să-ți fie amputat trecutul. Pot oamenii să supraviețuiască în afara moștenirii lor culturale și să-și înjgheba noi identități în timp atât de scurt? Te întreb asta pentru că instituții și entități din lumea reală le cer deseori asemenea lucruri unor oameni cât se poate de reali.
Kaliane Bradley: După cum știi, îmi am propriile îndoieli cu privire la acest subiect. Ministerul timpului nu-i tratează pe expați ca pe niște oameni, după cum bine subliniai mai devreme, ci ca pe niște produse. Sunt niște produse în faza de testare. Trebuie să treacă de controlul calității. Lecția de asimilare care li se predă nu ține cont de contextul lor – cine sunt ei, de unde vin, cum vor afecta aceste lucruri identitatea lor viitoare. Ce face Ministerul și în ce interval de timp își propune să îi modeleze pe acești oameni în alte roluri social culturale e… brutal. Iar așteptările sunt sinistre pentru că primul lucru care se așteaptă de la supraviețuitori e recunoștința. Recunoștința se presupune că trebuie să rezolve relativ repede problema acceptării. Aici e o mare contradicție. Sigur că oamenii sunt recunoscători că li se permite să supraviețuiască într-o altă țară, dacă vin dintr-o situație foarte instabilă, foarte periculoasă. Până la urmă nu au murit…

ELLE: Dar câteodată e împovărător să nu mori.
Kaliane Bradley: Este!

ELLE: E împovărător să fii continuu recunoscător că ai supraviețuit.
Kaliane Bradley: Da. Povara acestei recunoștințe pe care trebuie să o exhibi continuu e mutilantă.

ELLE: Mulțumesc, Kaliane.
Kaliane Bradley: Mulțumesc și eu! Doamne, nu-mi vine să cred că nimeni nu m-a mai întrebat vreodată de ce sunt mândră…

Interviul a apărut inițial în numărul ELLE din iunie 2025