Mic ghid practic: 3 intrebari pe care ar trebui să ni le punem când folosim social media, dar nu o facem

Între orele petrecute zilnic pe social media și conținutul vizual și nu numai pe care ne simțim obligați să îl înregistrăm și postăm, nu mai avem vreme să ne gândim la sensul prezenței noastre online.

Mic ghid practic: 3 intrebari pe care ar trebui să ni le punem când folosim social media, dar nu o facem

În medie, un utilizator de Instagram interesat de modă deschide aplicația de 32 de ori pe zi*. (Da, ați citit bine!) Dacă aceste statistici sunt momentan disponibile numai pentru această aplicație, gândiți-vă de câte ori deschidem Facebook, YouTube, Snapchat, LinkedIn sau alte aplicații! Cât timp, de fapt, ne fură aceste platforme? Și oare într-adevăr petrecem cu folos toate orele acestea pe telefon?

Cât din informația pe care o primim ne aduce valoare? Cât din ceea ce postăm le aduce valoare celor din jur? Câte imagini ne marchează într-un mod pozitiv zilnic? Aceste întrebări, și nu numai, sunt lucruri pe care este necesar să ni le adresăm dacă vrem să optimizăm ceea ce obținem din timpul petrecut online, atât pentru noi, cât și pentru cei care ne urmăresc. Până la urmă, dacă la sfârșitul zilei, după minute bune petrecute pe telefon, nu avem mai multă informație sau o stare de bine îmbunătățită față de începutul zilei, asta spune ceva despre calitatea conținutului pentru care ne sacrificăm momente cu familia, minute de citit sau clipe de liniște în intimitatea minții noastre. În cele ce urmează am făcut o selecție de teme de gândire pentru cei care vor să folosească aceste rețele de socializare într-un mod mai înțelept. Atenție, acesta este un articol cu multe (foarte multe!) întrebări ale căror răspunsuri s-ar putea să nu fie dintre cele mai confortabile.

1. Ce transmitem prin ce postăm?

„Mai am trei ore până la decolare, așa că întrebați-mă ceva. #plicti”, „Blocată în trafic din nou, e superb, ce să mai zic, voi ce faceți azi?”

Sună familiar? Am ajuns să împărtășim pe social media cele mai triviale lucruri, incluzând șapte Insta Stories zilnice cu pisica, coșul de cumpărături de la supermarket, bolul cu cereale de dimineață, zece citate despre ce nașpa e ziua de luni, noile vârfuri proaspăt tăiate, alergarea din parc la 6 dimineața, noua tehnică de microblading (neapărat filmată de pe patul de tratament!), 27 de filmulețe orizontale de la același concert sau fiecare colț din camera de hotel, indiferent dacă e în Jakarta sau în Sighetu Marmației.

Prin urmare, ce transmitem prin toate aceste postări? Faptul că suntem plictisiți? Sau că avem destule resurse pentru un hotel semi-fițos și pentru o coafură nouă o dată la o lună? Faptul că noi ne permitem să mergem la spa cu o prietenă în weekend și alții nu? De fapt, poate totul se rezumă la comparații și tocmai astfel am ajuns să transformăm rețelele de socializare în spații în care să arătăm „eu am asta și tu nu”. Până la urmă, de ce ne-am mândri oare cu abdomenul bine lucrat în toate pozele de la mare, cu noua geantă de birou ediție limitată sau cu mașina ultimul răcnet? E posibil deja să fii intuit la ce mă refer în continuare, dar am luat-o prea înainte.

Să revenim la multitudinea de postări mai mult sau mai puțin inutile pe care le generăm. În tot acest curent nebun în care suntem încurajați din toate părțile să postăm pe rețelele de socializare, de la o imagine cu o sticlă de bere pentru un premiu de tipul ochelari de soare sau ladă frigorifică până la repostarea de imagini pentru șansa câștigării unui giveaway cu două rujuri sau a unei posibile excursii la Paris, eu zic că e cazul să o lăsăm mai moale și să ne gândim puțin la cât zgomot creăm în bulele sociale ale oamenilor din jurul nostru. Nu trebuie să postăm zilnic, nu ne forțează nimeni să împărtășim fiecare moment din viața noastră cu oamenii care ne urmăresc, nu e musai ca atunci când suntem blocați în trafic, la doctor sau la o coadă să facem story-uri despre asta, ci putem să avem câteva minute cu noi înșine sau alături de o carte. Fuga de a fi singuri și de a ne asculta propriile gânduri nu trebuie să ne facă să stăm mereu pe telefon și să postăm lucruri doar de dragul de a posta și doar din frica de a experimenta lumea în lipsa confortului ecranului de telefon. În definitiv, frica de a rămâne fără telefon din cauza lipsei de baterie sau de wi-fi este una dintre cele mai recente frici care paralizează mințile oamenilor.

În același spirit declanșat de avalanșa de conținut lipsit de profunzime, Biblioteca din New York (@nypl) a venit cu o soluție la întrebarea „Where are the real Stories?” (Unde sunt poveștile adevărate?), și anume: Insta novels, o serie de story-uri pe Instagram în care designul paginilor unor titluri clasice precum Alice în Țara Minunilor sau Metamorfoza de Kafka este adaptat astfel încât să se potrivească ecranelor și obiceiurilor prezentului. Până la urmă, dacă tot petrecem atâta timp pe rețelele de socializare, de ce să nu o facem cu folos? Iar dacă tot suntem la capitolul Conținut, v-aș sugera un miniexercițiu de social media detox: dacă nu ați mai posta o săptămână, de exemplu, câți oameni credeți că v-ar scrie pentru că le lipsește conținutul pe care îl postați sau distribuiți? 5? 10? 100? 1.000? Mai mult, cât timp pe săptămână credeți că ați câștiga din propria viață? O oră? 10? 24? În curând, se vehiculează că aplicații precum Facebook, Instagram și YouTube vor permite accesul utilizatorilor către statisticile lor personale, cum ar fi numărul de ore pe care l-au petrecut zilnic folosind aceste aplicații. Într-o măsură ușor paradoxală din punctul de vedere al afacerilor, aceste trei aplicații par că ar dori să îi facă pe utilizatori mai conștienți de investiția propriilor resurse.

Încă o mini-temă de gândire presupune să răspundeți la întrebări precum: V-ați gândit oare până acum la ce transmiteți cu conținutul pe care îl postați sau îl distribuiți? Ce aduce în plus celor din jur? Dacă voi ați vedea asemenea conținut online, ați fi interesați de el? Ce valori transmite? Aceeași întrebare v-o puteți adresa și când decideți să urmăriți pe cineva. După ce vă ghidați când dați follow cuiva? După numărul de urmăritori? După fotografiile sau filmulețele postate din insulele Oceanului Indian? Sau după ceea ce transmite contul respectiv? Sau poate după unicitatea postărilor? Aceste dileme ne conduc la următoarea întrebare.

2. Este nevoie online de perspectiva noastră și de conținutul nostru? Cât de diferit este de ceea ce există deja online?

Odată cu boom-ul blog-urilor și paginilor de Facebook, parcă toți prietenii din jurul nostru ne invitau să dăm like la pagini precum Ion Ionescu Photography, unde puteam accesa portofolii digitale de la #nunți, #botezuri și #parastase. Acum fenomenul se mută pe Instagram, acolo unde oricine cu o cameră decentă, fie ea și de telefon (mai ales dacă a fost ștearsă în prealabil de tricou) poate deveni faimos dacă urmează îndeaproape pașii necesari pentru un cont de succes legat de călătorii/modă/ make-up sau lifestyle. Pentru că, din păcate, acum pe Instagram funcționează numai câteva rețete tried and tested care garantează multe like-uri. Nu v-ați întrebat niciodată de ce aproape toate fotografiile de festival arată la fel? Sau de ce mai toate pozele din Milano sau Veneția sunt din aceleași piețe? Recent, un cont de Instagram a început să atragă atenția asupra acestui fenomen de conversie a tuturor ideilor creative în doar câteva idei aparent banale prin intermediul unor colaje care demonstrează cât de similare sunt imaginile între ele și cât de limitate sunt viziunile Instagram-merilor. Contul se numește @insta_repeat și demonstrează foarte ușor criza vizuală și creativă prin care trecem acum.

Un alt mod vizual care a atras atenția asupra lipsei amprentelor personale și delimitării identitare în fotografii a fost compilația video a artistului Oliver Kmia, în care acesta conturează o poveste folosindu-se numai de fotografii luate de pe Internet, rezultatul fiind asemenea unui scurtmetraj de tip stop motion, numit „Instravel – A Photogenic Mass Tourism Experience” (Instravel – O Experiență Fotogenică de Turism în Masă). Evident, în videoclip sunt nelipsite imaginile #FollowMeToo, un trend început de cuplul format din Murad și Nataly Osmann, pozele făcute în oglinda laterală a mașinii, instantaneele din aeroport cu biletul de îmbarcare și cu pașaportul sau nelipsita aripă colorată a avionului văzută printre nori. Așadar, nu putem decât să ne întrebăm cât de diferit este ceea ce postăm față de ceea ce vedem în jurul nostru. Crezi că oamenii ar recunoaște o imagine postată de tine dacă nu ți-ar vedea numele de utilizator sau fața? Crezi că ai o amprentă vizuală recognoscibilă? Mai mult, din feed -ul tău, tu câte imagini poți atribui adevăratului autor fără să te uiți la nume?

3. Pentru cine postăm toate aceste imagini și clipuri?

La o analiză rapidă a postărilor oamenilor pe care îi urmărim, sigur puteți observa câteva motive care se repetă: perfecțiunea, fericirea și superioritatea. Totuși, de ce și pentru cine ne creionăm aceste imagini perfecte? De ce ascundem părțile mai puțin măgulitoare ale vieților noastre și de ce vrem să fim percepute ca versiuni mai bune, mai blonde, mai înalte, mai subțiri, mai fericite ale noastre? Unde mai este siguranța de sine? Și pentru cine anume sunt toate pozele și check-in-urile? Nu e ca și cum nu ți-ai aminti că săptămâna trecută ai fost în aeroport în drum spre Thassos sau că ai fost la brunch cu o prietenă într-un loc popular din Montmartre sau din Manarola.

Toată această nevoie de autoportretizare excesiv de pozitivă și de roz nu are cum să nu aibă legătură cu nevoia noastră de validare socială și cu dorința noastră de a ne simți superiori celor din jur. Din nefericire, e trist că efectul acestor nevoi se traduce în felul în care ne definim și ne (re)evaluăm fericirea în raport cu fericirea celor din jur (sau fericirea pe care suntem lăsați să o vedem online) numai pentru că astăzi rețelele de socializare sunt mereu hrănite cu conținut nou.

Deși în limba engleză expresia „Keeping up with the Joneses”, care s-ar traduce aproximativ cu a fi la curent cu ce face familia Popescu, nu este una foarte recentă, acest lucru demonstrând nevoia noastră de generații întregi de a ști ce fac vecinii noștri, dacă o duc mai bine decât noi sau dacă sunt mai fericiți ca noi, faptul că astăzi rețelele de socializare ne permit o monitorizare aproape continuă a celor din jur se poate apropia foarte ușor de ceva ce poate fi denumit ca toxic. Din păcate, nu cred că mai este mult până când o să înlocuim clasicele seriale și poate chiar o să abandonăm Netflix în favoarea urmării serialului interminabil Viețile Celor Din Jur. Precum un posibil episod din seria Black Mirror, nici nu va mai trebui să ieșim din casă pentru a vedea ce au mai făcut prietenii noștri.

Citește și:
Puterea cicatricelor: Behind the Scars

Text: Laura Ghitoi
Foto: Imaxtree

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
peroz.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle