Liniste, va rog!

Tot mai multa lume traverseaza continentele pentru a experimenta, in centre de meditatie si ashram-uri, cea mai hot metoda de detoxifiere mentala: legamantul tacerii. Dar cum e sa nu mai deschizi gura deloc intr-o saptamana obisnuita din viata ta? Alina Baisan rupe tacerea...

Liniste, va rog!

Nu sunt cea mai vorbareata persoana din lume, dar in grupul meu de prieteni si de colegi trec drept o persoana sociabila. Nu am doua telefoane mobile la care vorbesc non-stop, nu simt nevoia sa imi verific Facebook-ul la fiecare zece minute (OK, asta cand nu sunt la birou), pe scurt, nu sunt a communication addict. Ba de multe ori, week-end-urile petrecute in liniste si in propria-mi companie imi aduc mai multa bucurie decat cele consumate cu amicii si rudele. Dar, la fel ca toti locuitorii unui oras zgomotos precum Bucurestiul, sunt zilnic asaltata de galagia urbei si a locuitorilor ei si asta, trebuie sa recunoastem, e foarte obositor si stresant.

Cum la noi nu s-au infiintat inca asezaminte in care sa practici legamantul tacerii, in afara poate de manastiri (dar inca nu sunt atat de stresata!), am hotarat sa reduc la zero decibelii pe care ii emit in fiecare zi si sa vad ce se intampla. Nu renunt complet la telefon, la e-mail-uri si la celelalte mijloace de comunicare virtuala, intrucat nu imi iau liber de la munca. Dar hotarasc sa nu mai deschid gura si sa inlocuiesc vorbele cu gesturi sau cel mult cu notite intr-un carnet.

Scriu cateva mesaje prietenilor apropiati in care incerc sa le explic noua mea hotarare. O sun pe mama si ii explic de ce nu o voi mai contacta timp de o saptamana si imi spune trist: „In ce secta ai mai intrat, mama?!”. Tata primeste mai amuzat vestea, mai ales ca il anunt ca il voi vizita in week-end. Imi petrec seara vorbind cu toata lumea la telefon, ca sa compensez pentru saptamana care vine. Un prieten care a practicat legamantul tacerii in India imi spune indignat: „Bine, faci cum vrei, dar sa stii ca exista si oameni care fac chestia asta profesionist: fara telefon, fara Internet, Facebook, citit si chiar fara sa priveasca alti oameni”. Nedescurajata de remarca amicului, ma trezesc a doua zi foarte bine dispusa.

Prima zi

Prima provocare: trebuie sa schimb niste bani. Ajung la ghiseu, notez suma pe care vreau sa o schimb pe carnet si ii arat functionarei. Vede cifrele, zaimbetul meu timp si se conformeaza fara sa comenteze. La sfarsit, cand dau sa semnez foaia, da din maini putin exagerat si ridica vocea, de parca as fi surda: „Nu e nevoie sa semnati”. Ii multumesc prin alt zambet. Urmeaza o oprire la banca, unde nu mai am atata noroc. „Doriti sa platiti o rata?” Dau din cap ca „da”. Tipa de la ghiseu nu se uita la mine, asa ca repeta, usor iritata, intrebarea: „Doriti sa platiti rata?”. De data asta stabilim un minim contact vizual si intelege. „Multumim! O zi buna!” Nu pot sa ii raspund, asa ca primesc o privire iritata.

La redactie, fetele ma intampina cu salutari zgomotoase si zambete cu subinteles. Dincolo de asta, se obisnuiesc cu tacerea mea si ajung sa o ignore. Ma iau cu ele si in pauzele de tigara. Raspund la cateva e-mail-uri, intru si pe Facebook si ies repede, ca sa nu ma abordeze nimeni pe chat. Incerc sa reduc la minimum comunicarea, chiar si pe cea virtuala. Un e-mail venit in casuta postala de birou ma enerveaza atat de tare incat exclam: „Nu pot sa cred!”. Toata lumea din redactie se uita uimita la mine. Abia privindu-i realizez ca am spus cu voce tare ce gandeam.

Seara ma asteapta o noua provocare: trebuie sa ma inailnesc cu cineva la statia de metrou IMGB pentru a ridica un pachet. Persoana respectiva stie de pactul meu si stabilim sa comunicam prin mesaje. Din pacate, imi dau seama prea tirziu ca IMGB nu e acelasi lucru cu Pipera, ci e fix la capatul celalalt al magistralei de metrou. Cu o statie inainte de capat, conductorul anunta ca trenul circula doar pana la penultima statie. Perfect! Ies afara, sperand ca nu am inteles eu bine si abordez doi tipi dintr-o masina. Le arat carnetelul cu „parcare IMGB???” si ei imi vorbesc in engleza. Hei, „parcare” e in limba romana! OK, lucrurile devin obositoare. Dupa alte cinci sms-uri si alte zeci de scuze ma intalnesc cu persoana de la care trebuie sa ridic pachetul. Ma intreb cum m-as fi descurcat daca nu aveam telefon! Ajung acasa si respir usurata. Acum pot sa tac fara probleme. Dupa asa o zi, putina liniste chiar nu-mi strica.

A doua zi

Ma lovesc de o noua provocare. Doi prieteni vor neaparat sa ne intalnim, chiar daca nu vorbesc. Mihaela e proaspat indragostita si nu poate astepta o saptamana ca sa imi spuna cine e tipul, iar Bogdan tocmai s-a despartit de iubita si trebuie neaparat sa isi verse amarul. Stabilesc cu ei locul si ora de intalnire prin intermediul unei colege de la birou, care raspunde in locul meu la telefon. Ma simt prost. Pentru mine e atat de comod sa nu scot o vorba, in timp ce pentru cei din jur comunicarea cu mine presupune noi complicatii.

Ma vad cu Mihaela si mergem in locul nostru preferat din parc. „Nu e chiar atat de greu pe cat credeam”, imi spune ea, dupa ce imi pune intrebari la care sa ii raspund doar cu dat din cap, „da” sau „nu”. Intuieste foarte bine ce vreau sa ii arat prin semne si se multumeste cu zambetele mele pline de empatie in timp ce imi povesteste de noua ei cucerire. La o saptamana dupa experiment, imi marturiseste ca tacerea mea nu a stanjenit-o, ca din punctul ei de vedere am avut o conversatie normala, chiar daca ea era cea care isi raspundea singura la intrebari.

Bogdan e si el foarte amuzat de experiment si incearca sa imi puna bete in roate. Imi pune intrebari si da raspunsurile gresit in locul meu, tocmai ca sa ma enervez si sa gesticulez. „Da’ nu face asa. Accepta-ti statutul. Nu mai gesticula atat. Daca celalalt nu intelege, asta e…” Mergem in cateva cluburi si dupa cateva Cuba Libre scap un „Nu era ceva si la etaj?”. Bogdan zambeste malitios: „Ce faci, tu, vorbesti?”. M-a facut sa vorbesc si nici n-a depus prea mari eforturi pentru asta. Plec acasa cu ciuda ca nici azi nu am reusit sa imi tin gura.
 

A treia zi

Hotarasc sa plec acasa la ai mei, in Tulcea. Intru pe un grup de autostopisti de pe Facebook sa caut o masina care merge in aceeasi directie. Mara imi scrie ca are un loc. Nu ne cunoastem, asa ca ii scriu ca dintr-un anume motiv eu nu pot sa vorbesc. Pe Mara nu pare sa o deranjeze prezenta mea muta. Ne intalnim, ii zambesc cat pot de mult si cand intram pe autostrada ii fac semn ca o sa ma culc. In apropiere de destinatie imi spune ca spera ca nu m-a speriat cu stilul ei de condus. Scot telefonul si ii scriu un mesaj: „Conduci foarte bine, mersi mult! Eu sper ca nu te-am speriat cu mutenia mea”. Acasa, tata ma saluta zambind, in liniste. Spre deosebire de prietenii cu care m-am vazut, el intuieste mai greu ce vreau sa ii transmit prin mimica, asa ca vine la mine cu o foaie de hartie si un pix. Ma multumesc sa ii scriu „Clatite, maine?”. „De ce nu?!”, zambeste cu bunatate. Ma duc acasa atat de rar si, atunci cand o fac, sa nu scot o vorba mi se pare aproape o cruzime din partea mea.

A patra zi

Profit de lunga-mi tacere si incep o carte din categoria grea, una dintre acele carti pe care agitatia vietii din Bucuresti nu mi-ar da rabdarea sa le citesc. E vorba de Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt. S-ar fi potrivit mai bine un jurnal din timpul sihastriei la manastirea Rohia (chiar imi amintesc ca acum un an, cand am pasit pe poarta ei, instinctiv mi-a venit sa vorbesc in soapta, atat de liniste era in jur) si nu din inchisoare, insa linistea ma ajuta sa meditez la ce scrie acolo.

Seara, tata ma invita la o plimbare pe faleza. Vorbeste el tot timpul si din fericire nu ne intalnim cu nici un cunoscut, asa ca evitam un nou moment penibil. Linistea orasului si a apartamentului parintesc amplifica si mai mult sentimentul tot mai apasator de singuratate. Abia acum incep sa simt greutatea tacerii. Telefonul nu mai suna, la Internet nu am acces, tata se retrage si imi lasa linistea de care crede ca am nevoie. Pe masura ce si sonorul vietii exterioare se diminueaza, gandurile imi devin din ce in ce mai zgomotoase. Eu, care am un somn atat de odihnitor, ma trezesc in mijlocul unei superbe insomnii. Imi trec prin cap toate gandurile: am 30 de ani, ar trebui sa fac un copil; parintii mei sunt minunati si eu sunt atat de nerecunoscatoare; unde vreau sa ajung cu cariera asta; oare ar trebui sa imi revizuiesc pozitia fata de religie; iar am auzit vorbindu-se de sfarsitul lumii; trebuie sa ma impac cu Icsulescu, ce absurd ca ne-am certat…

A cincea zi

Ma trezesc fara energie si aproape inspaimantata la gandul ca azi am stabilit ca plec singura in Delta Dunarii, pentru a duce experienta izolarii si mai departe. Sunt deja doua zile de cand nu mi-a mai sunat telefonul. Ma simt singura. In loc sa iau vaporul, as prefera sa imi sun prietenele si pana diseara sa stabilim o mega-iesire in club. Dar iata-ma in salupa, singura, tacuta, cu un grup zgomotos de turisti alaturi care par sa se distreze foarte bine. Ma cazez la tanti Cristina, o lipoveanca singura si la fel de nevorbita ca si mine. Imi da pace cand vede ca nu am de gand sa vorbesc, dar tot ii scapa un: „Bine, mama, nu vorbesti, nu vorbesti, dar n-ai gasit si tu o prietena cu care sa vii aici…”. Plaja din Sfantu Gheorghe ma asteapta primitoare si pustie. Imi astupa cu zgomotul de valuri galagia interioara. Aici nu mai simt nevoia sa gandesc nimic, sa imi pun viata in ordine, sa caut compania cuiva. Ma uit la mare, la cer, la nisip si atat. Imi simt maxilarul inclestat si ma intreb cum suna vocea mea acum. Timpul se dilata, seara insomnia ma viziteaza din nou.

A sasea zi

Ma trezesc foarte devreme ca sa merg la plaja si pe drum se leaga de urma mea un caine din sat. Dinspre mare vin valuri grele de ceata, care coboara condensate peste panzele de paianjen, peste blana cainelui si peste hainele mele jilave. Imi dau seama ca nimeni nu a strabatut in dimineata asta cei cativa kilometri ce despart satul de plaja. Eu si cainele care se tine dupa mine suntem primii. Pe plaja vad un fel de curcubeu alb format de vaporii de apa. In asteptarea soarelui, caut in geanta niste biscuiti si ii dau cainelui. „Iti plac?”, ii spun cu bucurie si il mangii pe crestet. Imi aud vocea atat de familiara. Nu fac nici un efort sa vorbesc.

Ma hotarasc sa renunt la liniste, chiar daca mai am doua zile pana implinesc saptamana. Imi spun ca sunt aici, pe plaja pustie, la capatul lumii, unde nu cunosc pe nimeni. Cam cat as putea vorbi… Asta pana ciand incap pe mainile gazdei mele, tanti Cristina, care, cum afla ca am renuntat la tacere, ma invita la un ness, ma momeste cu placinta si ma descoase pe indelete. Nu inainte de a-mi povesti toata viata ei, a copiilor, nepotilor, bunicilor si turistilor care i-au trecut pragul casei. In cele din urma pun mana pe telefon, o sun pe mama, imi sun prietenii, il sun pe tata, pe toata lumea. Ah, ce dor mi-a fost de voi toti!

Foto: Guliver

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle