Liniste, va rog!

Tot mai multa lume traverseaza continentele pentru a experimenta, in centre de meditatie si ashram-uri, cea mai hot metoda de detoxifiere mentala: legamantul tacerii. Dar cum e sa nu mai deschizi gura deloc intr-o saptamana obisnuita din viata ta? Alina Baisan rupe tacerea...

Liniste, va rog!

A treia zi

Hotarasc sa plec acasa la ai mei, in Tulcea. Intru pe un grup de autostopisti de pe Facebook sa caut o masina care merge in aceeasi directie. Mara imi scrie ca are un loc. Nu ne cunoastem, asa ca ii scriu ca dintr-un anume motiv eu nu pot sa vorbesc. Pe Mara nu pare sa o deranjeze prezenta mea muta. Ne intalnim, ii zambesc cat pot de mult si cand intram pe autostrada ii fac semn ca o sa ma culc. In apropiere de destinatie imi spune ca spera ca nu m-a speriat cu stilul ei de condus. Scot telefonul si ii scriu un mesaj: „Conduci foarte bine, mersi mult! Eu sper ca nu te-am speriat cu mutenia mea”. Acasa, tata ma saluta zambind, in liniste. Spre deosebire de prietenii cu care m-am vazut, el intuieste mai greu ce vreau sa ii transmit prin mimica, asa ca vine la mine cu o foaie de hartie si un pix. Ma multumesc sa ii scriu „Clatite, maine?”. „De ce nu?!”, zambeste cu bunatate. Ma duc acasa atat de rar si, atunci cand o fac, sa nu scot o vorba mi se pare aproape o cruzime din partea mea.

A patra zi

Profit de lunga-mi tacere si incep o carte din categoria grea, una dintre acele carti pe care agitatia vietii din Bucuresti nu mi-ar da rabdarea sa le citesc. E vorba de Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt. S-ar fi potrivit mai bine un jurnal din timpul sihastriei la manastirea Rohia (chiar imi amintesc ca acum un an, cand am pasit pe poarta ei, instinctiv mi-a venit sa vorbesc in soapta, atat de liniste era in jur) si nu din inchisoare, insa linistea ma ajuta sa meditez la ce scrie acolo.

Seara, tata ma invita la o plimbare pe faleza. Vorbeste el tot timpul si din fericire nu ne intalnim cu nici un cunoscut, asa ca evitam un nou moment penibil. Linistea orasului si a apartamentului parintesc amplifica si mai mult sentimentul tot mai apasator de singuratate. Abia acum incep sa simt greutatea tacerii. Telefonul nu mai suna, la Internet nu am acces, tata se retrage si imi lasa linistea de care crede ca am nevoie. Pe masura ce si sonorul vietii exterioare se diminueaza, gandurile imi devin din ce in ce mai zgomotoase. Eu, care am un somn atat de odihnitor, ma trezesc in mijlocul unei superbe insomnii. Imi trec prin cap toate gandurile: am 30 de ani, ar trebui sa fac un copil; parintii mei sunt minunati si eu sunt atat de nerecunoscatoare; unde vreau sa ajung cu cariera asta; oare ar trebui sa imi revizuiesc pozitia fata de religie; iar am auzit vorbindu-se de sfarsitul lumii; trebuie sa ma impac cu Icsulescu, ce absurd ca ne-am certat…

A cincea zi

Ma trezesc fara energie si aproape inspaimantata la gandul ca azi am stabilit ca plec singura in Delta Dunarii, pentru a duce experienta izolarii si mai departe. Sunt deja doua zile de cand nu mi-a mai sunat telefonul. Ma simt singura. In loc sa iau vaporul, as prefera sa imi sun prietenele si pana diseara sa stabilim o mega-iesire in club. Dar iata-ma in salupa, singura, tacuta, cu un grup zgomotos de turisti alaturi care par sa se distreze foarte bine. Ma cazez la tanti Cristina, o lipoveanca singura si la fel de nevorbita ca si mine. Imi da pace cand vede ca nu am de gand sa vorbesc, dar tot ii scapa un: „Bine, mama, nu vorbesti, nu vorbesti, dar n-ai gasit si tu o prietena cu care sa vii aici…”. Plaja din Sfantu Gheorghe ma asteapta primitoare si pustie. Imi astupa cu zgomotul de valuri galagia interioara. Aici nu mai simt nevoia sa gandesc nimic, sa imi pun viata in ordine, sa caut compania cuiva. Ma uit la mare, la cer, la nisip si atat. Imi simt maxilarul inclestat si ma intreb cum suna vocea mea acum. Timpul se dilata, seara insomnia ma viziteaza din nou.

A sasea zi

Ma trezesc foarte devreme ca sa merg la plaja si pe drum se leaga de urma mea un caine din sat. Dinspre mare vin valuri grele de ceata, care coboara condensate peste panzele de paianjen, peste blana cainelui si peste hainele mele jilave. Imi dau seama ca nimeni nu a strabatut in dimineata asta cei cativa kilometri ce despart satul de plaja. Eu si cainele care se tine dupa mine suntem primii. Pe plaja vad un fel de curcubeu alb format de vaporii de apa. In asteptarea soarelui, caut in geanta niste biscuiti si ii dau cainelui. „Iti plac?”, ii spun cu bucurie si il mangii pe crestet. Imi aud vocea atat de familiara. Nu fac nici un efort sa vorbesc.

Ma hotarasc sa renunt la liniste, chiar daca mai am doua zile pana implinesc saptamana. Imi spun ca sunt aici, pe plaja pustie, la capatul lumii, unde nu cunosc pe nimeni. Cam cat as putea vorbi… Asta pana ciand incap pe mainile gazdei mele, tanti Cristina, care, cum afla ca am renuntat la tacere, ma invita la un ness, ma momeste cu placinta si ma descoase pe indelete. Nu inainte de a-mi povesti toata viata ei, a copiilor, nepotilor, bunicilor si turistilor care i-au trecut pragul casei. In cele din urma pun mana pe telefon, o sun pe mama, imi sun prietenii, il sun pe tata, pe toata lumea. Ah, ce dor mi-a fost de voi toti!

Foto: Guliver

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
peroz.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle