Doru Pușcașu și drumul de la om la lună: „E felul meu de a-mi exprima trăirile, de a mă salva de gânduri negre”

Lui Doru Pușcașu nu-i e teamă să scrie și să cânte despre lucrurile pe care le simte și experimentează și ne oferă ocazia de a fi vulnerabili alături de el.

Doru Pușcașu și drumul de la om la lună: "E felul meu de a-mi exprima trăirile, de a mă salva de gânduri negre"

Prin toamna anului 2019 am aflat de trupa om la lună ascultând un playlist oarecare pe YouTube. Am descoperit atunci cântecul Valurile, care mi-a trezit o emoție cu care nu mai eram obișnuită și pe care n-am ignorat-o. Piesele celor de la om la lună, care invită la vulnerabilitate, mi-au fost alături în multe clipe – când m-am îndrăgostit de cine nu trebuia, când am fost dezamăgită sau când am trecut prin multiple stări de anxietate, confuzie și nesiguranță în pandemie, iar mai nou în contextul războiului din Ucraina. Toate astea m-au făcut să vreau să aflu mai multe de la Doru Pușcașu, solistul formației, despre omul la lună pe care l-a conturat până azi.

Doru Pușcașu a crescut la Timișoara, la bunici, și nu prea le-a făcut probleme alor lui când era copil. Tot acolo era când a început Revoluția și-și amintește „diferența enormă de percepție dintre noi – copiii de la bloc – și adulți. Nouă ni se părea că totul face parte dintr-un joc de-al nostru cu pac-pac, eram fascinați de trasoarele pe care le vedeam pe cer, iar adulții erau extrem de speriați, vorbeau în șoaptă și ne țineau departe de geamuri și de stradă. Acum noi suntem adulții și trebuie să le explicăm copiilor grozăvia războiului.” Ulterior, a venit la școală la București și n-a mai plecat.

Foto: din arhiva personală a lui Doru Pușcașu

A avut parte de o copilărie fericită și de multă dragoste și atenție. Adolescența a fost destul de liniștită și a trecut cu bine prin toate fazele specifice perioadei, „de la dorința de integrare și de a fi precum ceilalți, la revolta împotriva părinților, căutarea diferitului de dragul diferitului și perioada marilor descoperiri. Cu primul sărut, prima iubire, prima beție, prima deziluzie, primul doi, prima carte care mi-a schimbat lumea și tot așa. O serie lungă de „prima oară”, combinată cu o altă serie lungă de „vai, cât de prost am fost.”

Parcursul lui mi-a atras atenția, pentru că Doru a studiat domenii aparent diverse, dar care astăzi s-au întâlnit în universul pe care și l-a creat. A dat la Electronică pentru că „pe vremea mea băieții mergeau la Politehnică, fetele la ASE, iar cei doi-trei din clasă care au ales altceva păreau extrem de ciudați”. Nu și-a pus problema dacă îi place sau nu. Și-a dat seama repede că nu e pentru el, dar a mers până la capăt. A descoperit apoi lumea „comunicării și a publicității – era mirajul timpurilor, părea ceva foarte cool și diferit, oamenii erau ca mine, mi-a plăcut din prima și mi-a schimbat complet drumul”. I s-a potrivit de minune creația, a început să scrie mai mult și și-a dat seama că se pricepe destul de bine la treaba asta.

Muzica l-a tot urmărit: în familie cânta toată lumea, dar doar acasă, la mese și sărbători.

„Îmi amintesc că se oprea curentul aproape în fiecare seară, era frig, eram toți îmbrăcați în halate groase de molton, cu căciuli în cap, stăteam la lumina lămpii cu gaz și cântam. Era modul alor mei de a ne distrage atenția de la problemele vremurilor”.

A învățat să cânte singur la diferite instrumente pentru copii, triole și xilofoane. În perioada MTV, se uita toată ziua la trupele de acolo și cânta „la o rachetă de tenis și aveam o umbrelă lungă de care legasem niște eșarfe colorate, ca Steven Tyler de la Aerosmith”.

Mama lui l-a trimis să studieze chitara la o profesoară care voia să-l învețe „chitară clasică, dar după ce studiam puțin, văzând că mă cam plictisesc, îmi mai arăta câte un cântec de munte”. Așa a început să cânte cu chitara și cu vocea la cabane, la focul de tabără, la mare. „Eram băiatul cu chitara, plăcut de fete și urât de băieți – pentru concurență neloială”. Recunoaște că era „extrem de timid, cântam mereu cu privirea în jos și cu o șapcă trasă pe ochi. Părea că eu cânt pentru mine, fără legătură cu publicul. Așa că băieții nu au mai fost supărați pe mine.”

Foto: Miluță Flueraș

Primul cântec l-a scris cu prima trupă din care a făcut parte, 41. Își aduce aminte că „se chema Ia-mă, era un cântec de dragoste, ceva foarte naiv și copilăresc”. Formația a trecut printr-o serie de schimbări de componență, apoi de nume. „A fost trupa noastră din facultate, eram prieteni, nu prea știam cu ce se mănâncă treaba asta”. Au crescut, descoperit și învățat să cânte împreună, „vreo zece ani în care am fost frați, prieteni, colegi de trupă, ne-am iubit, ne-am detestat, ne-am certat și împăcat”. De-atunci a învățat „că trebuie să muncești mult de tot ca trupa să sune bine, nu e suficient să scrii un cântec frumos pe care să-l cânți apoi cum o da Dumnezeu”, dar și că „nu e totul definitiv. Fiecare neajuns sau fiecare mic insucces. Nu e un capăt de lume.”

Acum, Doru are 40 de ani, este soț și tată (are doi băieți), și l-am întrebat cum se intersectează toate aceste roluri în discursul lui artistic:

„Am învățat să combin din lucrurile pe care le-am dobândit în toți anii ăștia – pragmatismul, gândirea analitică și scopul final clar al inginerului, cu creativitatea publicitarului și imaginația artistului. La care se adaugă dragostea, răbdarea și devotamentul părintelui”.

De când are copii, i s-au schimbat prioritățile. „Mai întâi sunt tată și soț, apoi sunt muzician și apoi restul lucrurilor”. Aplică în trupa om la lună ceea ce a acumulat: „Fac și marketing și project management, mă ocup de comunicare, de magazinul online, de relația cu fanii. Om la lună a devenit ceva din ce în ce mai complex, de care mă ocup aproape tot timpul.”

Povestea om la lună a apărut după mai mulți ani în care nu a mai cântat pe scenă. Trupa din care făcea parte nu mai exista de ceva timp, iar el cânta în continuare acasă, scria și „speram că la un moment dat o să ne regăsim și o să reîncepem. Doar că lucrul ăsta nu s-a petrecut”. Într-o zi și-a dat seama că trebuie să facă asta mai departe, că nu poate fără.

„E felul meu de a-mi exprima trăirile, de a mă salva de gânduri negre, de a simți bucuria aia fără margini, cea care îmi lipsea acum. Cu om la lună nu mi-am propus decât să cânt”.

De la un proiect solo în care cânta cu pianul și chitara, „am ajuns la o trupă cu niște muzicieni nemaipomeniți, concerte peste tot și o mulțime de oameni care au auzit de noi și pentru care muzica noastră – pentru că nu mai e a mea – e importantă”.

Îmi spune și cum i-a întâlnit pe colegi, Dragoș Strat, Cătălin Constantin și Adrian Maraloiu. Cânta singur și căuta un producător și un studio unde să-și înregistreze câteva cântece. A ajuns la studioul lui Dragoș care „a produs primele cântece, au avut succes, eu am continuat să cânt și proiectul meu solo să crească”. A fost invitat la festivalul Rocanotherworld din Iași și a cântat pe scena mare. Atunci a simțit iar „dorința fantastică de a împărtăși și cu altcineva treaba asta”. Odată ce Dragoș s-a alăturat proiectului, „cu el au mai venit și ceilalți doi. Ne-am întâlnit la o bere, ne-am plăcut din prima, și la prima repetiție am compus un cântec, Pace, care ne-a unit și ne-a dat încrederea și certitudinea că suntem unde trebuie și că suntem ce trebuie unii pentru ceilalți”. Numele trupei, spune, „a pornit de la o poezie colectivă la care am contribuit și eu. Este un joc de cuvinte care pleacă de la strigătul om la apă, și chiar asta este, un strigăt. Al celor neintegrați, visători, cu capul în nori și picioarele pe pământ, trăind în lumea asta în care suntem pe rând salvatori și salvați”.

Foto: Miluță Flueraș

În iulie 2020, am fost la lansarea albumului Dans, compus în perioada de izolare, când membrii trupei au locuit 15 zile împreună. Am văzut atunci, cum zice și Doru, un public format din „oameni de toate felurile și de toate vârstele. Deși versurile sunt uneori destul de criptate, nu am avut niciodată un discurs sau o atitudine elitistă.” La concertele lor „vin familii cu copii mici sau mari, bărboși motocicliști cu tatuaje, cupluri de adolescenți, fete sau băieți singuri (…) Toți sunt extrem de generoși în trăiri și extrem de dispuși să asculte discursul nostru vulnerabil și să se vulnerabilizeze, de asemenea.”

Doru scrie despre lucrurile pe care le simte, trăiește mereu cu o curiozitate a sentimentelor și îi place să pună în cuvinte ce observă. Nu are un ritual, dar a învățat să intre „în starea aceea și să mă duc până unde mă țin curelele. De multe ori e distructiv pentru mine să experimentez o stare emoțională extremă, dar în felul ăsta pot să ajung acolo.”

Îl întreb și dacă vremurile complicate în care trăim pot fi ofertante din punct de vedere creativ. Spune că e un sol foarte fertil, dar „asta vine la pachet cu multă stare de incertitudine, cu niște frici exacerbate, cu nesiguranța zilei de mâine”.

Toamna trecută, oamenii din trupă s-au izolat împreună, la Soveja, un sat la poalele munților Vrancei. „Am experimentat din nou traiul și compusul laolaltă. A fost un soi de boot camp creativ.” Rezultatul este un nou album format din zece cântece, pe care abia așteaptă să le arate publicului. „Suntem încântați și mândri de ce a ieșit, cred că am făcut o treabă bună și de data asta.”

Citește și:
Diana Matilda Crișan, o artistă de urmărit

Foto: Horia Cucută

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle