Ana Bianca Popescu și scena, spațiul ei sigur

Ana Bianca Popescu este actriță a Teatrului Mic din București și își tratează fiecare rol cu multă îndrăzneală, responsabilitate, rigurozitate și sensibilitate. Trăiește pentru emoțiile pe care i le oferă scena, terenul ei preferat de exprimare, dar în care a pășit cu sfială; și pentru cum se transformă pentru personajele ei. Crede într-o funcție socială a teatrului și în puterea lui de a dezbate realități care ne încorsetează. Înainte de deschiderea unei noi stagiuni și prinsă între repetițiile pentru un nou proiect, Bianca și-a făcut timp să discutăm despre cum i-a devenit teatrul a doua casă.

Bianca a fost și încă se consideră un om extrem de timid. Ar fi vrut să evite orice contact cu scena. Mama ei a observat că are inclinații artistice, ureche muzicală și că poate să cânte. Tot ea a auzit de un casting pentru ceea ce a devenit ulterior trupa Dolly. A convins-o pe Bianca să meargă la o audiție, pe care a și luat-o, făcută de cântăreața Nicola și compozitorul Mihai Alexandru, care au fost producătorii grupului muzical. În cadrul acelei formații s-a lansat și Sore Mihalache, cunoscută astăzi publicului larg pentru cariera din actorie și muzică.

„A fost foarte intens, o perioadă bogată cu repetiții, concerte, deplasări peste tot în țară, plus școală. Dacă scădeam la învățat, atunci se termina cu trupa și cu muzica și am vrut să le păstrez pe amândouă la un nivel cât mai înalt.”

Din acea perioadă, a rămas cu o disciplină puternică și cu un profesionalism învățat la o vârstă fragedă, pentru că a cântat în acest grup muzical până când a intrat la liceu. „Trebuia să ne facem treaba foarte bine, să cântăm live foarte bine. Aveam o coregrafă care se ocupa de noi și stăteam ore în studiouri și în săli de repetiții.”

Când a intrat la Colegiul Național Gheorghe Șincai, luase o pauză de la muzică. A considerat că e suficient și voia să vadă ce-i rezervă viitorul. Dar a văzut un casting, când se plimba pe culoarul liceului, pentru o trupă de teatru. I s-a părut interesantă ideea. „Am participat, am învățat o fabulă pe care am spus-o, cred eu, destul de mediocru, pentru că nu aveam experiență și oricum îmi era foarte frică de scenă.” A intrat în trupa pregătitoare pentru trupa mare a liceului și crede că a fost foarte bine. „Atunci mi-am dat seama ce înseamnă procesul în teatru, repetiția, faptul că am primit un text, că trebuia să-l învățăm și că noi aveam niște acțiuni în scenă care trebuiau să fie cât mai reale, organice.” A realizat că, de fapt, îi place procesul de a lucra la un rol, implicit la un spectacol. Nu a stat prea mult pe gânduri, iar din clasa a IX-a și-a ales această meserie. A mers și a studiat Arta Actorului la UNATC. După ce a terminat cei trei ani de facultate, i s-au părut mult prea puțini pentru a fi aruncată pe scena mare, așa că a urmat și un master.

„Aveam nevoie să fiu văzută, să capăt cât mai multă experiență, pentru ca după, nu neapărat să-mi fie ușor, pentru că nu-ți e niciodată ușor după ce termini facultatea, dar să mi se deschidă anumite uși, să am acces la audiții, casting-uri.”

După ce a terminat masterul, a avut parte de o întâlnire-ancoră, care a șlefuit-o, a construit-o și a creat-o, cu regizorul, dansatorul și coregraful Răzvan Mazilu, cel care i-a pavat drumul către această carieră și teatru.

„M-a învățat să am încredere în mine ca artist, în primul rând, pentru că este extrem de important. Am lucrat spectacole minunate împreună, pe care am bucuria să le joc și în prezent. Este un om care m-a văzut și sunt recunoscătoare că mi-a deschis aceste uși în teatru.”

Atunci când lucrează la creionarea unui nou rol, începe cu lectura textului, iar apoi munca propriu-zis la personaj. „Din momentul în care iau contact cu rolul, automat corpul meu și mintea mea sunt acolo. Orice lucru care mi se întâmplă, îl văd și prin perspectiva rolului pe care trebuie să-l fac.” Apoi urmează un alt proces, care implică „lucru practic la scenă, repetiții zilnice, învățat text, venit acasă, studiat în continuare, citit foarte mult, pentru că în momentul în care lucrezi la un rol, ai nevoie să-i creezi un univers, un background, să te familiarizezi cu lumea din care provine personajul; asta înseamnă că poți să vezi filme, să citești, să te uiți la interviuri cu oameni care au intrat în contact cu personajul respectiv sau lucruri din zona personajului.” Iar din disciplina ei mai fac parte încălzirea fizică și cea vocală, dar și odihna. Aplică acest ritual în orice rol pe care-l are, fie că e vorba de teatru clasic sau de musical. „Eu nu fac diferențierea. Implicarea este egală în ambele situații.”

Nu-i este greu să se detașeze de ceea ce se întâmplă pe scenă. „Când ajung acasă, înainte să mă bag în pat, reiau spectacolul cap-coadă și mă gândesc ce aș fi putut să fac mai bine, ce n-a funcționat, de ce a funcționat în partea asta.” E un proces extrem de obositor, îmi mărturisește Bianca, pentru că niciodată nu este mulțumită. „Asta mă face să-mi doresc să fiu și mai bună și să nu mă plictisesc niciodată de profesia asta, de nici un spectacol și de nici un rol, pentru că sunt roluri pe care le joc de zece ani. Și tot timpul trebuie să găsesc ceva nou.” Îi este dificil, pe de altă parte, să asiste la un spectacol în momentul în care este și o spectatoare profesionistă. Însă atunci când își lasă deoparte fibra personală a actriței și se desprinde de subiectivism, se duce deschisă să se bucure de spectacolul pe care-l vede, de actori, să primească un mesaj, să uite unde este și să se transforme odată cu colegii de pe scenă.

„Asta îmi place și când sunt în sală, să mă teleportez în alte vieți, în alte universuri, cu alte problematici, să ajung acasă și să mă gândesc oare cum aș putea să rezolv situația aia, aici vorbind și din punct de vedere al actorului.”

Cu mama ei, care este artistă lirică la operetă, se sfătuiește des când vine vorba de mediul artistic. „Ea e prima care îmi vede spectacolele și tot timpul o rog să fie obiectivă, să uite că sunt fiică-sa și să se uite clar la mine ca la o actriță, la spectacol, de fapt, că pe mine mă interesează produsul final.” Și are încredere în îndemnurile ei, „pentru că mă cunoaște, știe ce vreau și e un om de teatru și ea.”

Bianca are o miză personală care o ține aproape de actorie: faptul că tot timpul este diferit. „Îmi place că uit de mine când sunt pe scenă și e cel mai minunat loc în care vreau să fiu de fiecare dată. Dacă întâmpină un moment greu, „scena mă salvează, mă îmbrățișează, mă protejează de tot. E un sentiment pe care nu știe să-l descrie, ci doar să-l simtă și să fie acolo. Dar e convinsă că e un spațiu al viziunilor actuale și viitoare. În viața ei de zi cu zi, învață să aibă curajul ei de pe scenă. Când are masca personajului pe care-l joacă, totul devine mult mai simplu. „Împrumut curajul, energia și efervescența rolurilor ca să mă mint că pot să trec ușor prin anumite lucruri. Tot timpul, cu fiecare rol pe care-l face, încearcă să exploreze alte valențe necunoscute până atunci și să nu se repete.

„Descopăr alte sertărașe, alte emoții, alte gânduri sau lucruri pe care nu le-aș face în mod normal. Practic, am nevoie să mă reinventez de fiecare dată, pentru că asta mă ține vie și mă face să am pofta de a căuta și de a fi curioasă nonstop.”

Crede că astea sunt, de fapt, și ingredientele esențiale în profesia ei. „Atâta timp cât ești dornic să descoperi lucruri, ești viu și se vede căutarea în sclipirea din ochi.”

Teatrul românesc traversează o perioadă în care conștientizează forța poveștilor cu și despre femei și cât de important este ca acestea să predomine scenele și să traseze noi ipostaze de reprezentare. Nu a fost așa mereu, iar Bianca observă schimbarea și direcția teatrului de a se opune narațiunilor deja existente.

„Dintotdeauna partiturile pentru femei au fost mai puține decât cele pentru bărbați și este o luptă a generațiilor de ani și ani de zile.”

Drept urmare, „nu pot decât să susțin această mișcare a femeilor care și scriu, sunt și actrițe și regizoare, pentru că, ușor-ușor, apar mai multe texte pentru femei și e absolut minunat. Și vin niște scriitoare puternice din spate.” Iar în privința rolurilor de până acum, a a avut ocazia să interpreteze personaje feminine cu o forță incredibilă. Așa cum este Anna Karerina din spectacolul cu același nume regizat de Dumitru Acriș sau Sibylle din EX, drama psihologică în regia lui Theodor-Cristian Popescu, ambele proiecte la Teatrul Mic din București. „Am avut șansa să joc femei puternice, curajoase, luptătoare și sunt foarte mândră că am putut să împrumut de la ele lucruri. Sunt femei fabuloase.”

La momentul actual, cultura încă rămâne un sector subfinanțat și se află într-o agonie din care pare că nu mai iese.

„Teatrul nu o să moară absolut niciodată, dar trebuie susținut, pus în prim-plan și să nu fie tot timpul ostracizat, lăsat la urmă și să aibă de suferit, pentru că nu sunt suficienți bani și există alte proiecte mult mai importante decât cultura.”

Consideră că atunci când teatrului i se va acorda atenția cuvenită va înflori, pentru că oamenii au nevoie de povești și de emoție, însă mizează și pe o formă de solidaritate mai puternică. „Eu cred că întreaga breaslă trebuie să fie unită și să facem lucruri împreună.” Și cu toate astea, Bianca își păstrează o doză zdravănă de optimism. „Acum e o perioadă grea, dar sunt convinsă că o să scoatem capul și vom face producții importante și așa, la nivelul acesta.”

Pentru Bianca, teatrul este un spațiu în care temele trecutului relaționează cu subiectele acute ale societății românești din prezent, un mediu care se hrănește din indivizii care îl populează, dar și un manifest abrupt al omenirii.

„Teatrul trebuie să spună o poveste, dar în această poveste se pot ascunde tot felul de mesaje, de la social, la politic, la uman, la absolut tot. Și în momentul în care povestea ajunge la tine cu mesajul respectiv, te duci acasă, stai și cugeți la ce ai văzut și poți să ai, bineînțeles, părerile tale.”

Deși actorii devin o voce de reprezentare puternică, și privitorii au misiunea lor, ce ține de propria interpretare. „Teatrul este o oglindă a societății și actorul este pus acolo să vorbească și să învețe. Ca public, e și menirea ta de a trece prin tine și de a alege ce crezi că ți se pare OK pentru tine.” Iar astăzi putem observa cu ușurință că avem scene tot mai angajate și diferite. Spune că e bună această varietate de experiențe scenice.

„Sunt file din societatea noastră aduse pe scenă în diverse forme și mi se pare extraordinar de important pentru public că are de unde alege, are ce învăța și, mai mult de atât, e conectat la ce se întâmplă în societate. De multe ori, poate n-ai timp să citești sau să vezi la televizor ce se întâmplă politic, social. Și nimerești la un spectacol de teatru și dintr-o dată înțelegi și știi unde te poziționezi pe harta culturală.”

Vede un mare câștig din felul în care teatrul se transformă într-un dialog continuu cu societatea. În continuare, Bianca îmi vorbește despre teatrul interactiv, în care publicul devine un martor activ al acțiunii, ba chiar un personaj în procesul de construcție a unui spectacol. „În teatrul ăsta, din ce în ce mai realist, se întâmplă lucrurile astea în care al patrulea zid dispare și atunci publicul intră cu tine în poveste, are un rol.” Și ea a fost spectatoare la astfel de proiecte, unde publicul a fost implicat, și a trăit o senzație incredibilă. „Cred că e nevoie ca oamenii să simtă că opiniile, gândurile și dorințele lor să fie luate în considerare la nivel mare.” Iar această modalitate de a trezi la realitate spectatorul îi conturează o și mai mare motivație și curiozitate.

„Am spectacole cu publicul atât de aproape de mine, încât ei fac parte din sufrageria mea. Mi se pare o chestie fantastică de a respira același aer două ore jumate în aceeași tensiune, în aceeași emoție, e foarte tare.”

Pe final, Bianca ne invită călduros la teatru, să o admirăm și apreciem în elementul ei.

Realizatoare și styling: Bojița Ilici.
Fotografii: Raluca Mărgescu.
Machiaj: Bojița Ilici.
Coafură: Sebastian Sârghie.
Locație: Teatrul Mic.

Citește și:
Mișcări neautorizate: despre corpuri, tehnologie și infrastructuri ale speranței