Re Giorgio: la moartea lui Armani

91 de ani de viață, 50 dintre ei la cârma unuia dintre cele mai recognoscibile brand-uri de modă ale lumii, pe care l-a creat de la zero: nu e puțin, cum nici nu e tot. Giorgio Armani, dincolo de a crea haine, a definit estetic o eră care se încheie odată cu el.

Puține sunt imaginile pe care un iubitor de modă le mai reține din mijlocul pandemiei, când agitația din jurul show-urilor a încetat brusc, colecțiile au venit către noi mai ales în forma unor fotografii, fără tumultul prezentărilor, și când nimeni nu mai mergea nicăieri, așadar nu avea motive să se mai îmbrace în vreun fel anume. Dar o imagine persistă: cea cu Giorgio Armani, la aproape 90 de ani, aranjând ținuta unui manechin în vitrina magazinului său din Milano. Era ceva emoționant în grija aceea de a finisa detaliile unui outfit masculin pe care aveau să-l vadă prea puțini, și totodată era ceva ce Armani însuși a simbolizat pentru lumea modei vreme de 50 de ani.

Venit pe lume într-o Italie fascistă, într-o familie săracă – tatăl său a fost funcționar în sediul partidului –, Giorgio nu avea vreo înclinație spre modă dincolo de cea provenită din preocuparea mamei lui de a croi pentru cei trei copii ai săi haine în care să arate bine. „Păream bogați, deși eram săraci”, avea să-și amintească într-un interviu, decenii mai târziu.

A vrut să urmeze medicina, dar munca în vitrină, începută în 1957 în magazinul milanez La Rinascente, l-a condus în altă direcție. Nu știa mai nimic despre haine, nu desena, nimic din istoria lui nu prevestea vreun interes pentru domeniu, însă îi plăceau materialele și se pricepea, într-o măsură, la evaluarea și alegerea lor. Așa a ajuns să se ocupe de textile pentru Nino Cerruti, din 1964. Mai apoi și-a încercat și mâna la design.

Departe de a avea carieră tipică a pasionaților de modă care au crescut între mătăsuri, mătuși fashioniste sau visând ținute și îmbrăcând păpuși, Armani a ajuns în modă printr-o serie de întâmplări și întâlniri fericite, poate cea mai importantă fiind cea cu Sergio Galeotti, pe care l-a cunoscut când lucra pentru Cerruti și care i-a devenit partener de viață și de business. El l-a convins că are talentul necesar și i-a dat curajul să înceapă pe cont propriu, după ce și-a vândut mica broscuță VW care avea să-i servească drept sursă de finanțare. Finanțele, de altfel, nu au fost nicicând grija lui Armani în vreme ce și-a conceput business-ul; de asta avea să se ocupe Galeotti, legendele urbane susținând că designerul nici măcar nu deținea un portofel.

Avea, însă idei, iar una dinte cele mai importante a fost aceea legată de ce ar trebui să poarte bărbații, după sute de ani în care îmbrăcămintea europeană dedicată lor fusese dominată de un soi de încorsetare la fel de rigidă ca cea reprezentată de hainele teoretic mai restrictive ale femeilor. Armani a înlăturat pernele pentru umeri, întăriturile, dublurile, toată armătura pe care se construia un costum masculin clasic, și a transformat eleganța așa cum era cunoscută până atunci într-una mai fluidă, mai nonșalantă, mai purtabilă și mai seducătoare.

O filosofie care s-a potrivit perfect pentru o vreme în care corpul atletic era iar la modă, într-o perioadă în care, mai ales în lumea queer, criza SIDA impunea idealul unui corp modelat la sală, care să sugereze sănătate și forță. Armani venea cu haine care subliniau chiar zveltețea aceasta obținută cu transpirație și efort, dar care trebuia să pară complet naturală. Faptul că Galeotti însuși a murit în 1985 de la complicații asociate infecției cu HIV a adăugat un strat de tragedie viziunii lui Armani, care deja atinsese celebritatea și succesul profesional, dar care trebuia să se dovedească de atunci capabil să îl mențină, de unul singur, mai departe. Și a reușit.

Deși viziunea lui Armani fusese apreciată încă de la lansarea brand-ului, 1980 a fost punctul de cotitură pentru el, momentul în care garderoba lui Richard Gere pentru American Gigolo avea să-l transforme într-un star. A continuat să îmbrace bărbați în filme (de la personajele din Miami Vice la cele din Batman) creând un standard care s-a transferat și în hainele pentru femei, și pe covorul roșu și pretutindeni.

celeași coduri ale eleganței discrete și relaxate au definit și power suit-ul feminin care a dominat garderobele femeilor profesioniste ale anilor ’80. Iar campania lui de a defini estetic pe toți cei care erau văzuți, urmăriți și admirați a culminat cu ideea de a dărui și împrumuta haine pentru celebrități, un lucru rar întâlnit până atunci. Iar forța viziunii sale a fost atât de puternică încât, spunea la un moment dat Eleanor Lambert, fashion publicist, „a distrus moda” – asta pentru că a creat o nouă uniformă care a devenit atât de ubicuă, de atemporală și de puternică încât orice altceva, oricât de inovator ar fi fost, părea irelevant.

Armani a fost un minimalist într-o vreme a exceselor, fără ca asta să afecteze modul în care hainele lui deveneau pur și simplu dezirabile. A favorizat liniile simple și firești, deși nu s-a ferit să utilizeze pe alocuri ornamente bogate. Paleta de culori căreia i-a rămas fidel o viață a rămas sobră, la fel ca cea utilizată pentru propria garderobă. Deși multe dintre hainele pe care le-a conceput excelau în detalii bogate, broderii sau materiale cu irizații, percepția asupra lor a rămas constant ca fiind aproape austere, haine pentru cunoscători, care pot fi purtate vreme de decenii, complet neatinse de capriciile unor tendințe efemere.

Austeritatea estetică a fost unul dintre mesajele pe care le-a proiectat și asupra propriei persoane. Deși devenit bogat și foarte celebru, una dintre puținele figuri ale designului de modă să atingă un astfel de statut de legendă, a rămas mereu un purtător al uniformei, ca mai toți cei care muncesc cu adevărat în domeniu. Cu proprietăți luxoase în toată lumea, nu s-a afișat opulent; iar liniile atât de lucrative cu care s-a extins în lumea ospitalității sau a designului de interior au păstrat același ton solemn al esteticii departamentelor de modă.

A contribuit major la reputația pentru calitate și excelență a modei italiene, păstrându-și în permanență baza în țară, și a ținut în frâu un business care a ajuns să valoreze miliarde, fără să apeleze la investitori din afară. Munca, alături de independență, a fost mereu un crez, iar ajutoare i-au fost doar familia și prietenii apropiați. De altfel, încă dinainte de moartea sa, survenită chiar în anul în care brand-ul celebra 50 de ani, moștenirea lui Armani era intens dezbătută, de parcă interesul pentru felul în care urma să fie condusă afacerea ar fi putut să schimbe direcția imprimată de o cârmă care nu a cotit niciodată după cum bătea vântul. Armani, însă, și-a planificat cu atenție transferul afacerii, la fel cum și-a exprimat cu fermitate dorințele pentru o înmormântare discretă, privată, rezervată celor mai apropiați. Așa cum ar fi fost de așteptat, de altfel, de la cineva care a crezut cu tărie într-un mod de a face modă care nu mai pare posibil în lumea de azi.

Aceasta este, poate, întrebarea cu care rămânem, fani sau pur și simplu oameni care i-am respectat creația, privind înapoi la o tradiție atât de consistentă ca cea creată de Armani. Ar mai putea azi un tânăr să-și vândă mașina și să-și asigure astfel bugetul pe care își va construi un imperiu? Ar mai putea astăzi cineva să aibă o perspectivă atât de influentă încât să aibă un impact de decenii asupra modului în care ne îmbrăcăm? Ar mai putea să existe un business de modă care să nu aibă în spate un investitor major dintr-o altă zonă?

Dincolo de întrebările acestea care par să inspire doar răspunsuri negative, rămân reușitele majore bifate de acest mod de a vedea moda. În zilele care au urmat morții lui, celebritățile care i-au purtat creațiile au continuat să le poarte, aducându-i omagii discrete celui care le-a definit stilul. O rochie transparentă, brodată ca o bijuterie, pe Margot Robbie; o salopetă din catifea pe Cate Blanchett: demonstrații ale unui stil care nu o să dispară odată cu cel care l-a stabilit în termeni atât de fermi.

În plus, o diversitate pe care, cu 20 de ani în urmă, n-aș fi recunoscut-o. Și asta pentru că, într-o carieră atât de ilustră, în care a pendulat creativ între granițele riguroase a ceea ce a definit drept bun gust, Armani nu a schimbat radical nici liniile, și nici abordarea. Îmi amintesc încă primele ținute Armani pe care le-am zărit într-o revistă, la finalul anilor 90: costume feminine gri, fluide, empowering. Fuste conice până la jumătatea gambei, pantaloni relaxați cu pense, blazere cambrate doar vag, mici pălării negre. Câteva rochii brodate delicat. Fundamental, privind la colecțiile la care a lucrat până în ultima clipă, pare că nimic nu s-a schimbat. Sigur, poate că reverele și-au modificat ușor forma, poate că tivurile au urcat sau coborât o idee. Dar liniile, volumele, felul în care urmează corpul uman, ideea de frumusețe însăși, așa cum s-a fixat ca reper în mintea și mâna lui Giorgio Armani, par să fi rămas aceleași. Re Giorgio, așa cum era numit cu venerație în Italia, a reimaginat moda vremurilor noastre în tipare peste care cu greu va mai putea cineva să traseze linii mai relevante. Iar dacă va îndrăzni să o facă, nu va putea altfel decât luând în considerare codurile, arhivele și moștenirea lui.

Articol apărut inițial în numărul de octombrie 2025 al reviste ELLE România