ELLE DOSAR: 4 artiste care ne inspiră azi

Galeria Posibilă a împlinit 20 de ani de când promovează proiecte și experimente curatoriale și artistice, artiști locali și internaționali, și oferă vizibilitate absolvenților universităților de profil.

Pentru a celebra acest moment, îți facem cunoștință cu patru tinere artiste care colaborează cu galeria.

Denise Lobonț – în fotografie, realitatea îți dă ceva înapoi

În fotografiile documentare pe care le face Denise Lobonț, temele ei – uneori învârtindu-se în jurul preocupării sale pentru stereotipuri de gen sau pentru comunități marginalizate, alteori pornind în direcția naturii –, apar brute, neprelucrate, dar nici lipsite de o anume poezie pe care o subliniază și culorile intense, și aerul nostalgic al imaginilor surprinse pe film, și prezența umană aproape invariabilă. Îmi spune, când vorbim, că deși a încercat să se exprime artistic prin intermediul mai multor medii, a ajuns aici pentru că „am simțit cumva că nu ține de mine total. Nu ai aura asta a artistului care stă și creează singur cu el, chiar dacă îți tragi seva oricum din exterior. La fotografie am simțit cumva că primesc ceva de la realitate, că sunt doar un om de legătură și de asta, când fac o fotografie și simt că este bună… simt un thrill. Chiar văzusem zilele trecute un documentar despre Nan Goldin, care spusese același lucru: știi că imaginea este bună chiar dacă este pe film și nu o vezi, pentru că simți ceva acolo, realitatea îți dă ceva înapoi.”

Chiar dacă realitatea îi furnizează momentele pe care le surprinde cu camera, Denise povestește că procesul prin care ajunge la imagini nu este neapărat spontan. „Din anduranța mea de a sta pe teren, undeva acolo, foarte mult, la un moment dat se adună foarte multă energie și se naște un cadru bun. De mine ține să stau acolo, mai mult decât a ajunge la o concluzie, de a compune un cadru. Am o direcție, îmi place mereu să fie persoane în cadru, dar ideea ar fi că sunt un om de legătură și nu simt că sunt chiar creatorul. Este trivialitatea asta a vieții normale și la un moment dat sunt niște puncte… dacă stai acolo, cu camera, poți să le surprinzi, să realizezi mai mult.”

Ceea ce nu înseamnă că rețeta funcționează mereu și că așteptarea este întotdeauna răsplătită. Deși, povestește Denise, oamenii care îi văd fotografiile dau uneori feedback de tipul: „mamă, cum de-ai prins-o, cum de-ai fost acolo?”, deseori, chiar dacă are și ideea, și anduranța despre care vorbea, nu se întâmplă nimic. „Poate să fie frustrant pentru că tu tot muncești, dar nu se vede. Și invers, când faci un cadru pare că l-ai făcut pentru că ai avut noroc. Cum sunt dățile în care nu ai avut un noroc deloc, deși ai muncit o grămadă, nu ai prins momentul ăla. La mine este o încetineală, nu folosesc un point-and-shoot, doar să apăs pe buton. Deci, cumva asta m-a atras până la urmă la fotografie, faptul că este o legătură cu realitatea, poți să înțelegi lumea din jurul tău, cumva.”

A ajuns să facă fotografie trecând și prin grafică și desen, pentru că, spune, nu era neapărat mulțumită și simțea că are nevoie de mai mult. Acel mai mult a venit tocmai din thrill-ul obținut când lucra la proiectele de fotografie pe care le numește semi-underground. În toată această descoperire, spune, „poate contează și personalitatea mea, pentru că mereu am fost mai introvertită. Mereu mi-am găsit lucruri de făcut, în hobby-urile mele fiind mereu eu cu mine, învățând ceva nou. Și atunci m-am regăsit când am ieșit din chestia asta, făcând total opusul. Discut cu oamenii pe care-i pozez. Dar efectiv nu ține de mine, doar am fost acolo să pun întrebările.”

Îi spun că numai și comunicarea cu subiectul, care stabilește termenii în care va capta imaginea, face ca lucrurile care ies din realitatea filtrată prin obiectiv să țină într-o mare măsură de ea. „Evident. Și, când vorbesc cu ei, le zic care ar fi ideea, adică să vadă camera, să pozeze. Dar ei se pun în pozițiile alea, poate îi mai direcționez când nu știu ce să facă. Normal că tot eu aleg dintre mai multe cadre, evident că lucrul acesta nu este obiectiv. Nu e nimic obiectiv, nu-i obiectivă fotografia, cum nici la jurnalism nu este. Tu ai ales momentul. Este, într-adevăr, o chestie să zici că nu ține de tine, când de fapt tu ai ales tot. E condiția asta a fotografiei.”

În seria Florari, de pildă, a neutralizat masculinitatea ostentativă a vânzătorilor din Piața de Flori pozându-i între buchetele efemere printre care își trăiesc viețile, în imagini deopotrivă contradictorii și emoționante. Tot acolo e foarte vizibil și interesul ei pentru un anumit fel de a integra moda în imagini – Denise a făcut un internship pentru o fotografă din Paris, dar la acea vreme distanța dintre lumea glamour redată în imagini și realitatea muncii în sine a contrariat-o. A păstrat, însă, ideea că hainele sau accesoriile ajută în imagini, puse într-un context, așa încât florarii sunt încă mai interesanți și pentru că în fotografiile cu ei apar elemente vestimentare ce pot funcționa drept adevărate coduri. Culoarea, îmi spune acum, joacă mereu un rol important în practica ei. „Cred că de asta m-a și atras Piața de Flori, este o explozie de culori și are o flamboaianță. Îmi place mult să plusez pe partea asta, care cred că are și puțin din Europa de Est, are ceva balcanic în care mă regăsesc.”

Și apoi, își gândește compozițiile ca pe niște picturi, și vorbește cu oamenii, „mai ales că am un aparat la care trebuie să focalizezi un pic și durează câteva secunde care sunt mega awkward, sunt cringe, și de asta îmi plac mult aceste momente în care se creează tensiunea aia și faci fotografia atunci.”

Seria florarilor a debutat în 2019 și a continuat, cu intermitențe, vreme de trei ani. În timpul acesta nu a tras prea multe role de film, dar peisajul s-a schimbat, iar unii dintre vânzătorii pe care îi poza au dispărut din piață. Nu doar că a surprins realitatea acestor oameni, ci și momente dramatice, ca atunci când Primăria Sectorului 5 a decis să dărâme chioșcurile, lucru care a pus în pericol micile afaceri. „Eram acolo, dar nu pentru asta mă dusesem. Evident că am început să fac fotografii, erau benzi de poliție, și dintr-odată imaginile au devenit foarte politice. Le atinge oricum documentarul. Până la urmă, arta despre ce e? Mereu este despre chestiile astea.”