Interviu Horia-Roman Patapievici: “Patapievici si Culianu – doi intelectuali incomozi”

Horia-Roman Patapievici este unul dintre cei mai cunoscuti intelec­tuali din Romania. Atit de cunoscut, incit la un moment a fost etichetat (de unii colegi invidiosi, probabil) drept „vedeta intelectuala' – de altfel, exista o intreaga panoplie de etichete lipite acestui nume… Putini sint cei care nu au despre el o parere clara si de cele mai multe ori spusa raspicat. Cei mai multi fie il adora, fie il urasc; calea de mijloc e cea mai putin populata in acest caz. Dar nu atentia polarizata de care se bucura seful Institutului Cultural Roman a prilejuit dialogul care urmeaza (sincer, nu cred ca as fi obti­nut acest interviu cu un astfel de pretext), ci cea mai recenta aparitie editoriala care poarta semnatura Horia-Roman Pata­pie­vici: volumul Ultimul Culianu', aparut in vara lui 2010 la Editura Humanitas. Este o carte pe care autorul sau mizeaza foarte mult, daca e sa tinem cont de ceea ce scrie acesta in Cuvintul inainte, cu un proiect cit se poate de ambitios: in primul rind, acela de a zugravi o minte care il fascineaza total, cea a lui Ioan Petru Culianu; apoi, de a lansa o teorie inedita, asa-numita „teorie a ultimului, conform careia un creator de geniu, ajuns intr-un anumit punct al evolutiei sale, face un salt intr-un „dincolo al operei sale, devenind altceva – un „ultim – si apropiindu-se (in chip periculos) de granita care delimiteaza ceea ce-i este permis unei fiinte umane sa cunoasca. Asa incit, am discutat despre toate acestea, dar am atins din plin si subiecte mult mai ancorate in cotidianul nostru mioritc. Un melanj care sper sa va placa…

ELLE: Am o prietena care, de cite ori vine vor­ba despre tine, imi spune ca a incercat sa ci­teasca Omul recent, dar i-a fost imposibil. Ei ii place sa spuna ca scrii pentru tine si pentru prie­tenii tai. Cineva scria pe un blog ca pentru a-l citi pe Patapievici ai nevoie de Wikipedia, vreo trei dictionare si o biblioteca. Deci, cu alte cuvinte, nu esti un autor foarte usor de citit, desi vinzi tiraje importante. Cum iti explici lucrul asta? Unii spun ca ai fi cel mai celebru autor necitit din Romania. Intrebarea mea este pentru cine scrii tu?

Horia-Roman Patapievici: Imi place denumirea asta de autor celebru necitit. Anonimatul este, pentru cine a avut ghinionul sa iasa din el, o binecuvintare. Bun chiar si sub aceasta forma…

ELLE: Ma bucur ca te amuza…

H.-R.P.: Insa parerea care spune ca sint de necitit pentru ca e nevoie de dictionare ca sa ma intelegi e mai degraba o gluma. Suna bine, asa, ca o legenda urbana, dar exagerarea e vadita. Un simbure de adevar exista, totusi. M-ai intrebat pentru cine scriu. Pina in 1989, pentru ca nu se punea problema sa public, scriam intr-adevar numai pentru prietenii mei. Foloseam deci co­duri de exprimare si un bagaj lexical care ti­nea de jocurile noastre amicale. De exemplu, cel practicat cu Dan Waniek, caruia i-am de­dicat „Zbor in bataia sagetii” – care e, de fapt, o lunga scrisoare adresata lui. Ei bine, cu el am facut, la inceputul anilor ‘80, un joc (el pri­mi­se repartitia la Brasov si ne scriam). Ne-am propus sa analizam impreuna cum isi construies­te G. Calinescu neologismele, de unde le ia, din ce limba si daca exista la el un mecanism de alegere a neologismului, din perspectiva ra­sa­­dirii lui in romana. Si experimentam impreu­na, in scrisori, ce descopeream. De aceea sint in „Zbor in bataia sagetii” foarte multe neologis­me – pentru ca, scriind cartea pentru Dan Waniek, eram in aceasta intelegere tacita, ironica si prieteneasca cu el, sa inventam neologisme. In momentul in care s-a pus problema publicarii, abundenta de neo­logisme si intrebuintarea lor experimentala a iesit in evidenta. Redac­torul de carte a fost socat, dar am lasat totul cum era, ca marturie a unei situatii de fapt. Cind publicul meu s-a lar­git, atunci sigur ca aceasta conventie experimentala a cazut de la sine. Drept urmare, ar­ti­co­lele pe care le-am publicat in presa du­pa debutul meu din 1992 folosesc, ca sa spun asa, cuvintele comunitatii. Deci e o exagerare.

ELLE: Omul recent a avut parte de o re­ceptare cam bizara… Daca nu ma insel, cred ca atunci s-a nascut ceea ce s-a numit „cazul Patapievici'…

H.-R.P.: Nu, nu chiar atunci. „Cazul Pata­pievici' s-a nascut in 1996, cind am publicat „Politicele” – atunci a izbucnit primul scandal legat de scrierile mele, care a venit din partea patriotilor ultragiati si a nationalistilor. A fost primul val de furie impotriva mea. Al doilea val de furie a fost in 2002, ca urmare a publicarii Omului recent, si a venit dinspre postmodernii relativisti.

ELLE: Dinspre intelectuali de data asta… De ce crezi ca a stirnit atita furie? Observatorul cultural ti-a dedicat doua numere, doua am­ple dosare, apoi au urmat niste replici in Ro­man­ia literara si 22. Nu-mi amintesc un alt caz in mediul intelectual atit de discutat (poate doar trilogia lui Cartarescu, Orbitor). Ce a infu­riat atit de mult la Omul recent?

H.-R.P.: Indrazneala de a pune in discutie vitelul de aur al (post)modernitatii. Ca sa re­zum foarte rapid argumentul meu, sustin in car­tea mea ca sint doua modernitati: moder­nitatea pe care am numit-o „clasica', in care ma recu­nosc integral, si modernitatea „recenta', pe ca­re o resping. Prin „recent' neintelegind ce­ea ce este acum recent in raport cu momentul acesta, ci acea tendinta a modernitatii de a nu retine din lume decit lumea de acum, de a se stradui in mod bezmetic sa fie tot mai re­centa, tot mai la zi, tot mai lipsita de trecut. Cu aceasta modernitate, in care vad o deviatie de la geniul bun al modernitatii, ma aflu intr-un cvadruplu dezacord: uman, filozofic, stiintific si religios. Or, exista o falanga ideologica foar­te bine constituita, care seamana cu un soi de avangarda leninista a progresului, care se identifica in mod progresist si militant cu tot ce este mai nou, mai la zi, care a resimtit critica din Omul recent ca pe un atac periculos. Tre­buie sa stii ca, pentru progresisti, orice dez­a­cord se traduce sub forma unei etichete: nu le placi, esti fie reactionar, fie fascist. Acesti oa­meni au veleitatea, ca si leninistii, sa confiste tot ce este decent pe lumea asta, sustinind ca bun este numai ce spun ei ca e bun. Iar cind cineva indrazneste sa le dea frauda in vileag, progresistii recurg la stig­matizare, invocind privilegiul de a poseda ade­varul, deoarece, nu-i asa, ei sint „progre­sisti', iar acela nu poate fi decit un reactionar ori un fascist.

ELLE: Te-a afectat toata campania asta?

H.-R.P.: Campania, nu, m-a amuzat, caci progresistii nostri postmoderni regasisera brusc tonul de vigilenta ideologica al anilor ‘50, dar stig­matizarea, da, m-a afectat. Cum se intimpla adesea la noi si cum fac adeseori (imi vine sa spun intotdeauna) cei care se identi­fi­ca cu a­ceas­ta falanga leninista, singura lor ar­ma reala de atac este stigmatizarea. Ca atare, am fost decretat fundamentalist religios, extre­mist de dreapta, suprematist alb, antiamerican, antioccidental, antisemit, anti-UE, neolegionar. Ce defilare de rea-credinta! Si ce ura, totusi.

ELLE: Nu toata lumea te uraste, insa. As zice ca esti subiectul unei imense simpatii, pe de-o par­te si al unei la fel de imense antipatii. Atentia care ti se acorda este foarte polarizata. Cum te des­curci tu cu acest gen de atentie de care ai parte?

H.-R.P.: In general, adica in trecut, bine. In ultima vreme, mai prost. Cum stii, viata mea publica se rezuma la locul unde lucrez, Institutul Cultural Ro­man, si la prestatia de tip „intelectual public': adica administratie, ca functionar; si articole, con­ferinte, lansari de carte, dezbateri, ca inte­lec­tual. Desi evit polemicile si detest scandalu­rile, am fost totusi tirit in ele, in contextul inveninarii atmosferei publice din ultimii doi ani, de cind singurul continut al vietii noastre publice a devenit intrebarea daca cineva este pentru ori impotriva lui Basescu. Prin asociere cu presedintele, am de­venit tinta televi­ziunilor zise de stiri, care de doi ani domina autoritar opinia publica. Din acel moment, adica din clipa in care mecanismul de asasinare a persoanei publice a inceput sa functioneze impotriva mea la aceste televiziuni, omului de pe strada i s-a bagat in cap ca sint anti-roman, ca l-am denigrat pe poetul national, ca distrug cultura romana, ca sint pornograf, ca imi urasc semenii si alte asemenea. Ii privesc pe cei intoxicati cu asemenea aberatii ca pe niste victime. Dar, nu mai putin, aceste victime inocen­te au sentimente si isi au si ele onoarea lor de pa­tri­oti si familisti. Ca atare, scena enorma, sint a­pos­trofat la piata in privinta antiromanismului meu!

 

ELLE: Mi-e greu sa-mi imaginez o astfel de scena, cu cineva apostrofindu-te in piata…

H.-R.P.: O, da! Imagineaza-ti ca mi se arunca peste tarabe, in timp ce imi aleg cumparaturile: „Aha, ia-n te uita: a venit domnu Patapievici prin­tre noi. Acu nu-i mai pute poporu roman! Am ajuns si noi buni de ceva! I s-a facut domnului foame si, gata, sint si romanii buni la ceva!'. Ma intorc, descopar persoana si incerc un dialog. Uneori dialogul se infiripa (alteori sint res­pins, nu de putine ori cu mojicie: nu se sta de vor­ba cu un distrugator al culturii romane, politetea nu e pentru a­logeni!). Cind pot vorbi, incerc sa ex­plic: criticile mele nu sint la adresa faptului de a fi roman – care este ca si faptul de a fi stejar sau de a fi fag; nu poti sa critici stejarul sau fagul, n-ai cum. Nu poti sa critici existenta in sine. Ceea ce poti critica este raportarea pe care o ai la faptul de a fi ceva – stejar, fag, piatra sau roman. Ceea ce eu am criticat este vulgata nationalista, care pur si simplu NE FACE RAU – iar acesta este un argument practic, decisiv in ordinea actiunii. Nu poti pretinde ca iti iubesti tara daca ii faci rau; prin urmare, trebuie sa adopti o forma de patriotism care ii face, tarii, bine. Daca vrem sa atin­gem idealurile nationaliste, admitind ca ele ar fi bune, calea cea mai sigura de a le rata consta tocmai in adoptarea vulgatei nationaliste. Ca sa adopti un mare ideal national, trebuie obligatoriu sa nu te mai comporti cum s-au comportat nationalistii romani in trecut. Asta le spun celor care ma a­pos­trofeaza. Fireste, opacitatea e totala. Sint pri­vit cu suspiciune, uneori cu indignare. Orice as ex­plica e in zadar, tot antiroman ori neroman ramin. Ce­va de necrezut! Bieti oameni cu minti­le distorsiona­te, stricate, zdrobite de pseudo-in­for­matia pe ca­re o primesc precum drogul prin televiziunile la care oficiaza de zor pseudo-mo­deratorii, pseudo-comentatorii, pseudo-jurnalistii, pseudo-orice…

ELLE: Dar apropo de presedintele Basescu si de polarizarea asta a tarii pro sau anti-Basescu. Tu te-ai situat in tabara intelectualilor care l-au sprijinit pe presedinte. Si esti receptat ca…

H.-R.P.: …intelectualul lui Basescu.

ELLE: Un intelectual care il place pe Basescu. Cu ce te-a cucerit domnul presedinte?

H.-R.P.: Cu absenta limbii de lemn, cu fran­che­tea aducerii in discutia publica a aranjamen­telor de culise dintre politicieni, cu denuntarea bazei de putere a regimului economic postdecembrist, cu dispozitia data serviciilor de a transfe­ra la CNSAS totalitatea dosarelor fostei Secu­ritati, cu condamnarea oficiala a comunismului ca ilegitim si criminal, cu incercarea sinucigasa de a se separa de sistemul politic traditional in Roma­nia regimului Iliescu (in care Emil Constantinescu nu a fost decit un episod), in cele din urma, cu simplitatea cu care a acceptat sa plateasca pen­­tru nesabuinta politica de a fi singur impotriva tuturor. Nici un presedinte nu a vorbit pe sleau, asa cum a facut-o presedintele Basescu. Si nu ma refer la derapajele verbale cunoscute, care sint regretabile. Ma gindesc la curajul de a spu­ne lucrurilor pe nume, in public si de la inaltimea functiei, asa cum le spunem si noi intre noi, atunci cind vorbim de relele care ne rod. Dar nu pentru ca am apreciat aceste lucruri la presedintele Basescu am devenit eu si prietenii mei – horribile dictu – „intelectualii lui Basescu'! Nu. Am fost stigmatizati ca „intelectuali ai lui Ba­sescu' pentru ca ne-am opus diabolizarii absur­de care a condus la suspendarea lui, iar dupa suspendarea lui, pentru ca am indraznit sa de­nun­tam campania de ura care si-a luat drept pretext mincinos lupta impotriva asa-zisei dictaturi a lui Traian Basescu. E foarte simplu: pentru ca aceasta campanie instrumentata prin ura si minciuna sa poata pretinde ca e dusa in numele moderatiei si al adevarului trebuia mai intii ca toti cei care o denuntau drept o campanie de ura sa poata fi ei insisi denuntati ca pupincuristi si sustinatori ai dictaturii. Nu poti instiga linistit la ura daca mai exista oameni care afirma ca ura este anormala. Acestia trebuie suprimati. Daca nu poti sa-i faci sa taca, poti macar incerca sa-i de­credibilizezi. Asa s-a nascut ideea de a-i stig­matiza pe cei care s-au opus campaniei de ura or­chestrata de televiziuni impotriva pre­sedintelui Basescu ca „lingai', „pupin­curisti', „intelectualii lui Basescu'. Campania isterica impotriva pre­se­dintelui a fost dublata de o campanie neru­sinata de stigmatizare a tuturor criticilor acesteia ca „intelectuali ai lui Ba­ses­cu'. Ura vinde bine in Romania, ceea ce e foarte ingrijorator.

ELLE: In orice caz, campania a reusit. Cind am coborit din taxi in fata Institutului Cultural Roman, soferul de taxi mi-a spus „gata, am ajuns la Institutul Basescian Roman'.

H.-R.P.: Da, s-a produs o distorsiune majora. Opinia publica a fost cu succes pacalita. A critica nebunia instaurata in spatiul public de televi­ziu­nile conduse de moguli te face, in lu­mea noastra strimba, „basescian'! Cit de­spre ICR, exact con­tra­riul este adevarat: am facut din aceasta institu­tie, aflata, pina am preluat-o, la cheremul gus­­tu­rilor cui o conducea, o institu­tie strict neutra atit in raport cu gusturile mele, cit si cu formulele artistice, convingerile filozofice, ideologice ori religi­oase ale artistilor si operatorilor culturali. Pen­tru ca ICR e neutru, e basescian! Iar eu, pentru ca denunt distorsiunea, sint intelectualul lui Bases­cu! Daca nu ar fi totul atit de impregnat de ura, as izbucni in ris.

ELLE: Deci nu iesiti la masa impreuna, nu aveti discutii despre opera lui Culianu?

H.-R.P.: Nu, nu avem ocazia. Nu l-am va­zut de aproape pe presedinte de mai mult de zece ori. Iar de cunoscut, l-am cunoscut atunci cind am fost chemat la Cotroceni pentru a fi numit la ICR. Asta este tot. Astea sint faptele. Nu sint prin­tre apropiatii lui Traian Basescu.

ELLE: Pacat, ti-as fi putut pune niste intrebari despre presedinte.

H.-R.P.: Imi pare rau, nu pot sa-ti spun nici cum se poarta, nici ce gusturi are. Pur si simplu, nu stiu.

ELLE: OK, atunci hai sa vorbim despre Culia­nu si ultima ta carte. Intrebarea cea mai evidenta este ce inseamna Culianu pentru tine? De ce l-ai studiat atit de mult timp, din 1992 pina prin 2003, asa cum marturisesti in Cuvintul inainte al volumului Ultimul Culianu?

H.-R.P.: Pentru ca nu poate sa nu te fas­ci­ne­ze spectacolul unei inteligente atit de stralucite pe de-o parte, si de paradoxale pe de o alta parte. Culianu avea toate datele exceptiona­lului. Prie­tenii lui povestesc ca si-a scris lucrarea de licen­ta, Marsilio Ficino si platonismul Re­nas­terii, ba­tind-o la masina direct in italiana, fara fise. O performanta! Mai tirziu, cind s-a ocupat de dualisme si trebuia sa citeasca un corpus important de texte gnostice in copta, s-a apucat sa invete copta. Un faimos profesor italian i-a spus ca nimeni nu invata copta intr-un an. El a putut s-o faca. Era un om care vorbea fluent si putea sa predea in cinci limbi, si in aceste limbi si scria. Constantin Noica spunea ca poti sa defi­nesti tehnic pe cineva ca fiind un geniu – dincolo de definitia romantica – in felul urmator: geniul este cineva care poate sa retina tot ce isi propune, poate sa inteleaga tot ce vrea si poate sa exprime tot ce-i trece prin cap. Culia­nu, tehnic vorbind, avea toate datele unei minti ge­niale. Dar era si paradoxal, pentru ca avea o min­te nu doar extrem de fertila, ci si imprevizibila. Culianu a reusit sa-si implineasca aproape toate inzestrarile native, pe cind cei mai multi oameni nu realizeaza decit una din ele. Avea o formatie umanista, dar in liceu fusese foarte bun la fizica – avea, de altfel, numerosi sa­vanti in familie, din zona stiintelor exacte: tatal lui era matematician (si jurist), mama profesoa­ra universitara de chimie-fizica, iar strabunicul, faimosul „Papa' Culianu, junimistul, fusese un distins matematician si astronom. Ioan Petru Culianu insusi avea o minte remarcabil inzestrata pentru stiintele exacte. A implinit-o. Avea o dotare filologica remarcabila. A implinit-o si pe aceasta. Avea o puternica inclinare filozo­fica. A implinit-o. Era extraordinar de dotat pentru eruditie. Eruditul este cineva care retine precis infinit de multe lucruri, impreuna cu contextul exact al fiecarui amanunt. A implinit si aceasta inzestrare. Avea o minte de epistemolog, de om care are flerul metodologiilor. Si aceasta inzestrare a fost implinita. A murit la 41 de ani. Sa zicem ca pe la 14 ani, cind ince­pe sa faca traduceri din Baudelaire, Poe si Hoffmann, a inceput sa se dumireasca ce este cu el. Asta inseamna ca in 27 de ani a fa­cut totul. Este extrem de putin timp si, ca densitate de fapte, este coplesitor ceea ce a reusit sa implineasca din tot ceea ce promitea sa poa­ta face, cu multiplele sale inzestrari native!

ELLE: Dupa cum vorbesti despre Culianu, as putea crede ca el a fost pentru tine un model.

H.-R.P.: Nu, nu e modelul meu, pentru ca in­tre multele inzestrari pe care Culianu le avea, ii lipsea una, care pentru mine este foar­te im­por­tan­ta, si o avea pe alta, la care eu ma ra­portez cu prudenta, cu scepticism ori chiar cu teama – iar el o avea in exces. Cea care ii lip­sea era ra­portul cu Dumnezeu. Culianu pu­tea sa intelea­ga lumea fara rest, facind complet abstractie de „ipoteza Dumnezeu', ca sa formulez ceea ce ii lipsea recurgind la un citat clasic pentru modernitatea noastra. Eu nu pot sa inteleg lumea daca fac abstractie de „ipoteza Dum­ne­zeu'. Ca sa folo­sesc un limbaj neutru, pentru mine, Dumne­zeu este o ipo­teza epistemolo­gica necesara. Din­colo de acest limbaj neutru, este realitatea sufle­teasca a ceea ce prezenta lui Dumnezeu in­seamna, lucru pe care, iarasi, cunoscindu-l, nu pot sa fac abstractie de el. Cealalta trasatura la care ma refer, cea pe ca­re o avea in exces si fata de care eu sint foarte prudent, poate fi exprimata rapid sub numele de magie. El avea o relatie deopotriva stranie si specializata cu toate tehnicile de divinatie, cu tehnicile de conjurare a spiritelor, cu toate tehnicile manipulatorii asociate cu stapinirea magiei. Asta il situa constant pe Culianu intr-o zona fata de care reactia mea este cam aceeasi cu reac­tia lui Roger Martin du Gard, care, intr-o imprejurare in care ii fusesera relatate niste intimplari parapsihologice destul de inspaimintatoare, ar fi spus: „Nu cred in aceste lucruri, dar nu mai vreau sa aud nimic despre ele!'.

ELLE: E foarte interesant ceea ce imi spui, pentru ca, la o privire superficiala, de la Zbor in bataia sagetii, trecind prin Omul recent si sfirsind deocamdata cu Ultimul Culianu, si tu pari cum­va mai detasat de existenta lui Dumnezeu. Pari mai dispus sa teoretizezi decit sa simti…

H.-R.P.: Da, este vorba de o forma de politete epistemologica fata de semenii mei indiferenti. Optiunea mea, nu lipsita de o ironica nuanta apologetica, este sa vorbesc de Dumnezeu in chip oblic, indirect, avindu-l insa mereu ca orizont in fata ochilor.

ELLE: Teoria „ultimului', pe care o lansezi in aceasta carte mi se pare fascinanta. Cum ti-a venit aceasta idee?

H.-R.P.: In aceasta carte am incercat sa fac portretul unei gindiri. Am vrut sa fac la fel ca un pictor care picteaza un chip incercind sa re­dea ceea ce e dincolo de acel chip. Asta a fost ambitia mea si am pus-o sub semnul teoriei ulti­mu­lui, deoarece, dupa mine, Culianu este, ala­turi de Nietzsche, ilustrarea perfecta a acestei teorii. Ideea mi-a venit – asta iti marturisesc tie, pentru prima oara – cind eram adolescent, cu privire la Nichita Stanescu. Mi se paruse ca acesta trecuse, in ultima perioada a vietii, spre o faza de oralitate continua a poeziei, de emisiune poetica neintrerupta. Sigur ca s-ar putea gasi anumite explicatii in biografia lui, precum impregnarea cu alcool ori boema continua, dar, mi s-a parut, fenomenul nu e reductibil la biografie, ci reprezinta o structura universala: cind un poet extrem de talentat, care compune poezii intermitent, trece, la un moment dat, intr-o faza in care poezia tisneste din el in mod conti­nuu. Nichita Stanescu intrase la un moment dat intr-o stare poetica neintrerupta, pentru care poe­ziile notate pe hirtie nu erau decit urmarea unui decupaj intimplator. Trecuse, cumva, dincolo, intr-o stare de perfectiune a poeziei. Devine, din Nichita Stanescu, ultimul Nichita. Cu el mi-a ve­nit ideea asta. Si stii de ce este o perfectiune? Pen­tru ca angreneaza o modificare a firii, a fiin­tei ar­tistului. In momentul in care harul tau te obli­ga ca in mod continuu sa emiti poezie, atunci e ca si cind existentialitatea ta a fost trasa in sus si situata chiar la nivelul si in proximitatea harului. Devine, cumva, chiar harul. De aceea spun in teoria ulti­mu­lui ca omul sufera un salt dincolo de propria sa fiinta….

ELLE: Dar atunci intervine cenzura transcendenta, cea care il opreste pe geniu, la un mo­ment dat, sa treaca dincolo de o anumita limita. Cine crezi ca opereaza aceasta cenzura?

H.-R.P.: Oricine. Aici e o parte delicata, cu cenzura transcendenta. Pentru ca ceva trebuie sa produca o actiune fizica. La Nietzsche, de exemplu – el innebuneste. Ce declanseaza nebunia asta? Pentru teoria mea nu conteaza, este important ca, simbolic vorbind, acest „orice', la un anumit moment, pare ca cenzureaza un salt dincolo.

ELLE: OK, atunci intrebarea mea este nu cine o opereaza, ci cine o dicteaza?

H.-R.P.: Eh, teoria cenzurii transcendente stii ca e luata din Blaga. Acolo, cel care impie­dica cunoasterea absoluta este Marele Ano­nim. Aceasta teorie poate fi inteleasa asa, mai laic, ca un mecanism prin care cunoaste­rea absoluta este pur si simplu interzisa. Daca intri pe un fagas care duce la ea, atunci se de­clan­seaza un mecanism care o opreste.

ELLE: E interzisa in genele umane?

H.-R.P.: Hm… nu stiu. E o metafora cogniti­va. Cenzura transcendenta este o metafora. Si trebuie sa ramina, altfel exista riscul de a cadea in teosofia cea mai rea. Este ceva care te ajuta sa intelegi mai bine anumite lucruri, dar eu ma abtin sa fac pasul in explicatie. Am spus asta si in pre­fata, atunci cind am distins intre aspectul juridic al asasinarii lui Culianu si aspectul metafizic al asa­sinarii lui, aspectul metafizic fiind intreruperea gindirii geniale.

ELLE: Deci o sa te feresti sa spui ca Marele Cenzor e Dumnezeu?

H.-R.P.: Da, pentru ca eu nu cred ca e El.

ELLE: Dar, dincolo de teoria metafizica asu­pra mortii lui Culianu, ai si vreo parere perso­nala lumeasca?

H.-R.P.: Adica in privinta chestiunii juridice, da? Problema cine este asasinul. Pai, intotdeauna trebuie pornit de la fapte, iar faptele in cazul de fata sint interpretarile ca­re au fost date mortii lui. Cea mai raspindita in anii ‘90, imediat du­pa asasinare, a fost ipoteza Secu­ri­ta­tii. Si argumentul era acesta: Culianu, in rubrica Scoptophilia pe care o tinuse in publicatia Lumea Libera Ro­ma­neasca din New York, avusese articole vitriolante la adre­sa regimului Iliescu; era, de altfel, deopotriva de vitriolant cu traditia nationalista. In plus, el il invitase pe rege la Chicago, in aprilie 1991, se purtase foarte deferent cu el si asta paruse sa sugereze ca, pentru el, monarhia este o solutie. Deci, Securitatea ar fi luat masuri si l-ar fi eliminat pentru ca era periculos regimului din tara. Eu nu cred in teoria asta. Si argumentul meu poate fi sintetizat in doi pasi. Primul: cit de important era Culianu incit Secu­ritatea sa hotarasca sa dea o lovitura peste Ocean, cind in tara se aflau, si actionau, oa­menii cei mai primejdiosi pentru regim? Iar al doilea argument, care cred ca este decisiv, pleaca de la observatia ca niciodata Securi­tatea nu a actionat pe teritoriul Statelor Unite. Niciodata. Ceea ce inseamna ca, dintr-un motiv sau altul, s-a ferit sa o faca. Or, daca n-a facut-o inainte de 1989, cind ii statea la inima si cind dispunea de toata puterea si de toata impunitatea, de ce ar fi facut-o dupa 1989, cind nu mai avea atita putere, situatia era fluida, iar America avea cu totul alt tip de interese fata de noi? Nu mi se pare plauzibil.

A doua ipoteza, care a aparut la sfirsitul anilor ‘90, este teza legionara, care spune asa: Culianu i-a succedat lui Eliade care, spun le­gionarii, era unul de-al lor si un bun nationa­list roman. Culianu nu era deloc nationalist. Ba dimpotriva, el s-a manifestat ca foarte antilegionar, dupa moartea lui Eliade. In plus, voia sa se ca­satoreasca cu o evreica si erau zvonuri ca ar fi dorit sa treaca si el la iudaism. In logica legio­nara, asta ar fi insemnat si tradare, si blasfemie. Deci, ar fi trebuit executat. Intrebarea mea este: daca rationamentul de mai sus reproduce corect gindirea lor, aveau ei puterea sa omoare pe cineva? Mai omorisera pe cineva, in exil? Legionarii, batri­nii aceia, mi-i si imaginez, la 70-80 de ani, cu fixatii maniacale de tinerete… Se puteau ei mo­bi­liza ca sa faca asa ceva? Angajasera pe cineva? Ma intreb. Sint sceptic si in ce pri­ves­te aceasta teorie. Exista, in fine, si o a treia interpretare, o combinatie intre astea doua, care spune ca le­gionarii au fost infiltrati de Se­cu­ritate si ca, de fapt, ei ar fi facut acest lucru de coni­venta cu Securitatea. Eu nu stiu cine l-a omorit pe Culianu. Remarc ca nici FBI-ul nu stie, pentru ca ancheta, desi a fost inchisa, nu a condus la identificarea criminalului. Ipoteza mea este ca acest om genial a fost omorit de un descreierat sau de o des­creie­rata, din motive care tin de zona imprevi­zibila si tulbure a fanatismului religios – de oa­meni care isi imagineaza ca sint vrajitori sau vrajitoare si care s-au simtit lezati de felul in care Culianu intelegea sa trateze materia lor ori de felul in care Culianu incerca sa o ilustreze practic, in fata studentilor. Culianu era un om foarte curajos si imprudent in acelasi timp, pentru ca domeniul intelectual in care era el savant – magia, divinatia – este o zona populata de foarte multi descreierati, de foarte multi inchi­puiti, de oameni care-si imagineaza ca sint vra­jitori, initiati, magicieni si toate astea. E un foarte vast cimp de recrutare a nebunilor si in­chi­pui­tilor. Si imi pot imagina ca el, cu terme­ritatea lui teoretica si practica, fie in conferintele sale, fie la cursurile, fie in seminariile, fie in relatiile lui private a enervat un nebun. Iar nebunul l-a omorit. S-ar putea, pe de alta parte, sa fie o pura intimplare, pentru ca atunci cind s-a refacut firul evenimentelor, s-a constatat ce mic interval de timp a stat la dispozitia criminalului sa actio­neze – a fost o secventa de imprejurari foarte strinsa, in care Culianu tocmai a iesit de la el din birou, s-a dus rapid la toaleta, deoarece se grabea sa se intoarca in birou…, aparent nu putea sa fie pindit de cineva, pentru ca acolo se circula mereu si oamenii, in timpul anchetei, nu au putut sa-si amin­teasca pe cineva care sa fi stat acolo la pinda. Daca nu e asa, atunci ar fi trebuit sa aiba complici…

ELLE: Deci n-ai nici o ipoteza personala?

H.-R.P.: N-am nici o ipoteza. Inclin totusi spre ipoteza nebunului sau a nebunei.

ELLE: Apropo de magie si divinatie, de ce ai ales pentru coperta cartii acest colaj de carti de Tarot?

H.-R.P.: Pentru ca, desi nu o spun explicit, Culianu era fascinat de divinatia prin Tarot. Si am vrut sa omagiez cumva aceasta pasiune a lui, care pentru unii era o ciudatenie, reproducind un superb Tarot din secolul al XVII-lea, desenat de Jean Noblet la Paris, pe la 1650.

ELLE: Figura centrala a copertei este Magicianul…

H.-R.P.: Da, pentru ca interpretarea mea fina­la este ca Ioan Petru Culianu era un magician cognitiv.

ELLE: Deci e un omagiu adus lui Culianu si nu un interes al tau personal pentru Tarot…

H.-R.P.: Eu, inainte de Culianu, despre Tarot stiam doar ca exista si ca reprezinta un fel de carti de joc. Pina cind am descoperit, destul de uimit, ca Ioan Petru Culianu acorda enorm de multa atentie tirajelor de Tarot. Atunci mi-am pro­curat un Tarot ca sa vad ce este. Am citit, cred, vreo 15 carti despre Tarot, ca sa inteleg cum fun­ctioneaza, ca sa-i pot intelege mai bine mintea lui Culianu. Am avut noroc ca am cazut peste citeva carti foarte, foarte bune despre Tarot. Recomand in special Médita­tions sur les 22 arcanes majeurs du Tarot, o carte de aproape opt sute de pagini, scrisa de un autor care a dorit sa-si pastreze anonimatul, aparuta cu o prefata de un cardinal al Bi­sericii romano-catolice, Hans Urs von Baltha­sar. Aceste lecturi m-au facut sa inteleg cum anume un om poate sa creada ca divi­na­tia prin Tarot este ceva serios. Acum stiu ca Ta­rotul tine de marea cultura europeana. Cum, tot asa, cred ca divinatia prin os­cioare nu tine. Acum cunosc si traditia imagistica lega­ta de Ta­rot, asa ca am ales una dintre cele mai frumoase variante, plastic vorbind, si una din ce­le mai corecte din punct de vedere ezoteric.

ELLE: Zilele trecute, tastind nu­me­le tau pe Internet, am avut surpriza sa descopar ca ai o pagina dedicata pe Facebook. Si Eliade are o pagina, chiar si Culianu. Sint curioasa cum co­men­tezi tu acest fenomen numit Facebook?

H.-R.P.: Imi pare rau, Mihaela, nu stiu bine ce este Facebook-ul. M-ai surprins in flagrant de ignoranta…

ELLE: Te-ai gindit vreodata sa traiesti in alta tara? Departe de agitatia functiei in care te afli acum, dar si de societatea pe care o cri­tici in textele tale?

H.-R.P.: M-am gindit in anii din urma la mo­ti­vele care ii alunga pe romani din tara. Sigur, sa­racia. Dar saracia singura nu ajunge. Ceea ce pune capac la toate, inclusiv saraciei, mi se pare a fi atmosfera de intolerabila rautate din jur. Spatiul nostru public e hain, e saturat de o rautate stranie, de multe ori gratuita, care virea­za adeseori in ura deschisa si poate oricind degenera in violenta pur si simplu. Socie­tatea noastra s-a lasat contaminta cu ura. Iar daca va persista, va muri macinata de ura, fara sa reali­zeze nimic notabil, crezind mereu ca altii sint de vina, cind de fapt toata vina este de aici, de la noi. Ken Jowitt, faimosul specialist american in comunismul sovietic si est-european, spunea ca Roma­nia este, din 2007, in cea mai buna situa­tie geo­po­litica de 500 de ani incoace. Ii dau dreptate. Si cu toate astea, noi ce facem? In loc sa exploatam cu inteligenta fertilitatea momentului istoric care ni s-a dat, noi ne lasam antrenati in cea mai crincena ura fratricida de la perioada legionara incoace. E ceva de necrezut, e ca si cind am vrea sa ne distrugem. Asta fac citiva oameni, asta fac televiziunile zise de stiri si citiva politicieni, dar toti ne lasam dusi de mierea picloasa a urii. Toti. E de necrezut! Din cauza asta, in ultimii ani m-am gindit la lucrul asta, recunosc. Dar niciodata pina acum.

ELLE: Deci nu mai vezi nici o solutie in momentul de fata pentru Romania?

H.-R.P.: Ba da, dar solutia nu este institutio­nala, nu este legislativa, solutia este individuala. Tre­buie ca o masa critica de ro­ma­ni sa inte­leaga ca asa nu se mai poate si sa inceapa ei, primii, sa fie buni, iesind din cercul vicios al urii. Trebuie sa ne trezim din aceasta vraja a sterilitatii invraj­bi­te. Caci ne comportam de parca am fi sub un bles­tem. Atunci cind oamenii aflati la volan, de pilda, vor intelege brusc, individual, ca nu mai trebuie sa aiba ca prima optiune de trafic in­cal­carea re­gu­lilor, ca trebuie sa renunte la inju­ra­turi si violenta, ca este preferabila cooperarea con­frun­tarii, ca poli­te­tea este mai buna, atunci vom crea primele conditii de a iesi din situatia in care sintem. Nu e o chestiune legislativa. Nu Par­la­mentul, nu legile, nu fanariotii, nu traditiile, nu ortodoxia, nu religiile… Ci fiecare om sa se abtina de la escaladarea raului. Pur si simplu sa se abtina. In momentul asta exista o masa critica de romani care nu se abtin, care sar la beregata oricui s-ar nimeri sa le fie in fata!

ELLE: Adica e nevoie de bun simt?

H.-R.P.: Nu stiu daca e doar bunul simt. Ter­menul tehnic este „capacitatea de a te abti­ne de la escaladare'. Edmund Burke nu­mea aceas­ta virtute publica „equality of restraint' si o argumenta cam asa, spre sfirsitul secolului al XVIII-lea (termenii argumentarii sint ai mei): o societate de­centa este aceea in care oamenii aflati in conflict inteleg in mod reciproc sa se abtina de la ce e mai rau. Asta este. Deci, de ce nu ii luam la palme pe cei care ne enerveaza? De ce nu ne usuram in drum, cind avem o nevoie? De ce nu facem astfel de lucruri? Pentru ca nu se fac! Pentru ca nu se cade sa fie facute! Pentru ca civilizatia consta in retinere. Schimbind ce-i de schimbat, cind discuti cu un om cu care nu esti de acord (de pilda, cu unul care il sustine pe Basescu sau, daca ai po­zitia contrara, cu unul care este impotriva lui), nu ii sari la beregata, nu pleci de la premisa ca e un monstru care trebuie strivit in picioare, fie verbal, fie la propriu. Pentru ca, sa nu uitam, in rest, sintem in cel mai bun moment al istoriei noastre!

Foto: Sebastian Enache