Miclosoara, un sat transilvanean desprins din povesti

Intr-un sat pierdut printre dealuri, timpul pare sa se fi oprit in loc intr-o epoca mai blinda, cind viata oamenilor si cea a naturii nu se despartisera inca de tot. Aici vin sa-si petreaca vacantele oameni pentru care adevaratul lux sta in simplitate si autentic. de Mihaela Frank

Chiar daca e tentant sa incep acest articol cu o fraza mestesugita care sa contina cuvintele „Transilvania', „conte' si „castel', prefer sa ma abtin. Asta nu numai pentru ca ar fi un cliseu atit de uzat, ci si pentru ca daca cineva ar alege sa petreaca citeva zile la Miclosoara, intr-una din casele contelui Kálnoky, avind in minte o aventura bramstokeriana, ar putea fi destul de dezamagit, odata ajuns acolo.

Despre Miclosoara am auzit pentru prima data, in mod paradoxal, de la o jurnalista irlandeza pe care am intilnit-o la un eveniment de fashion in Istanbul. Cind a auzit ca sint românca, mi-a spus ca urmeaza sa faca o excursie in România, pentru a vizita doua locuri despre care auzise multe povesti frumoase. Unul dintre aceste locuri era Miclo­soara, un sat fermecator din judetul Covasna, unde un conte care s-a intors pe meleagurile strabunilor sai a restaurat niste case vechi si practica un eco-turism extrem de interesant.

Dupa trei saptamini de la aceasta discutie, Deirdre m-a sunat sa-mi spuna ca excursia ei in Romania s-a incheiat, ca a fost fantastic, ca are citeva ore de petrecut in Bucuresti pina la decolarea avionului si ca abia asteapta sa-mi povesteasca ce a vazut. Ne-am intilnit pret de o cafea si-un suc, timp in care noua mea prietena mi-a vorbit plina de entuziasm despre Miclosoara, despre viata la tara, de­spre vaci si oi, despre plimbari cu caruta pe dealuri pline de flori, bu­cate mi­nunate, pasari rare si oameni care-si duc viata aproape la fel ca strabunicii lor. Hmm… M-am gindit atunci ca occidentalii (bietii de ei) se entu­ziasmeaza prea usor la lucruri care pentru noi nu sint atit de inedite. Dar cum si eu ma nu­mar printre cei care au, macar din cind in cind, reverii pastorale, mi-am promis ca intr-o buna zi voi vizita acest sat care pare, cel putin in ochii strainilor, desprins direct din povestile fratilor Grimm.

Iata-ma, asadar, la inceput de vara, in drum spre Miclosoara (sau Miklosvár, asa cum suna numele satului in limba localnicilor unguri). Un drum ingust si destul de vag semnalizat, care pare facut anume sa tina invazia turistica de masa la distanta, ca mai toate so­selele românesti care se inde­par­teaza cit de cit de drumurile nationale. Insa cei care se incapatineaza sa ajunga acolo vor fi recompensati cu virf si indesat.
Premiul este chiar locul in sine, un loc care te face sa te simti pri­vilegiat, ca si cum ai fi descoperit o comoara: o Transilvanie altfel decit in cliseele mai sus pomenite, un loc de o frumusete coplesi­toa­re, in care timpul a schimbat prea putin lu­cru­rile in ultima suta de ani – case din piatra si lemn, cu ziduri si porti inalte, din lemn ornamentat, care nu te lasa sa arunci o privire in curte, drumuri nepavate, apa scoasa din fintini, oameni care inca isi lucreaza pamintul cu ajutorul cailor sau, in cel mai bun caz, im­part intre ei un tractor obosit, ramas de pe vremea colectivei.

Majoritatea sint oameni in virsta, caci foarte putini tineri isi mai gasesc implinirea, in zilele noastre, in viata la tara. si totusi, exista oameni pentru care un sat ca Miclosoara este raiul pe pamint. Unii dintre acestia sint turistii (in special cei veniti de de­parte), care savureaza din plin aceasta in­cursiune in trecut, modul de viata simplu si co­muniunea cu natura. Dar mai sint si oameni care vin acolo nu doar pentru o vacanta sau un week-end, ci pentru a ramine. Mai mult decit atit, pentru a incerca sa ajute la conservarea traditiilor locului si a unui stil de viata pe cale de a se pierde.

Unul dintre acesti oameni este contele Tibor Kálnoky. Prezenta sa in Miclosoara se datoreaza vechiului conac de vinatoare al familiei, o cladire odinioara impunatoare, cu o arhitectura care combina stilurile baroc, re­nas­centist si neoclasic, pe care a gasit-o, cind s-a intors in tara, intr-o paragina de­zo­lanta. Du­pa ce au confiscat conacul, comunistii l-au transformat in camin cultural, iar anii de fo­lo­sin­­ta fara nici un fel de intretinere si-au pus am­prenta pe cladire. Conacul cu ziduri albe tro­neaza in mijlocul propriului parc, in care patrunzi prin niste porti impunatoare ce se deschid in fata unei alei largi, strajuite de castani. De-o parte si de alta a aleii principale, in gradina de odinioara a prins radacini o liva­da de meri, din care se produce sucul servit oaspetilor in fiecare dimineata la micul dejun. Cit despre conac, acesta este acum partial restaurat si deschis vizitatorilor – exista chiar si un dormitor amenajat intr-o aripa a acestuia, despre care gazda noastra spune ca este preferat de cuplurile aflate in luna de miere.

Contele a cumparat in Miclosoara citeva case vechi, pe care le-a reconditionat din temelie, le-a decorat intr-un fermecator stil rustic, cu atentie pentru fiecare detaliu, si le-a trans­format in case de oaspeti pentru turistii care isi doresc sa guste din bucuriile simple ale vietii de odinioara. Cu banii obtinuti din aceasta activitate, contele continua sa restaureze atit conacul de vinatoare al strabunilor sai, cit si alte case din localitate – cea mai „noua' achizitie fiind acum in plin proces de reconstructie, acolo urmind sa fie amenajat un magazin in care localnicii vor putea sa vinda produse de artizanat si tot felul de delicatese produse in zona.

Cind ajungi la Miclosoara, esti intim­pi­nat de personalul recrutat dintre oamenii lo­cului si condus in casa principala, care este locul de adunare a tuturor oaspetilor.

Esti poftit intr-o camera mare, mobilata cu fotolii din lemn si catifea, o masa acoperita cu o pinza alba brodata, dulapuri frumos ornamentate si un semi­neu decorat cu insemnele familiei. Pe masa, o sticla de brandy facut in gospo­da­rie si praji­turi proaspat scoase din cuptor. Este locul in care se aduna seara oaspetii pentru a impar­tasi impresii de peste zi sau a sta pur si simplu la povesti. In pivnita casei se afla o impu­na­toare sala decorata in acelasi stil rafinat, un­de musafirii iau cina la o masa lunga din lemn masiv, asezata in fata unui se­mineu.

Minca­rea, absolut delicioasa, este prepa­rata cu legume cultivate in gradina din curtea casei (pentru care nu se folosesc pesticide), carne si lapte obtinut de la animalele crescute in gospodarie si stropita cu vin românesc de cea mai buna calitate. Conversatia curge cu usurinta, la lumina luminarilor si pe fondul so­nor discret al muzicii traditionale

.In seara zilei in care am ajuns acolo, in jurul mesei s-au a­dunat o familie de americani formata dintr-un cuplu in jur de 60 de ani, fiul lor si iubita acestuia, o doamna din Londra ve­nita pentru a petrece o vacanta in România alaturi de fiul sau care locuieste in Bucuresti si doi tineri foarte british si foarte ecologisti, tot din Lon­dra. Plus eu si logodnicul meu. Cum eram singura romanca din aceasta adunare, dupa ce am schimbat citeva vorbe intre noi pentru a ne cunoaste, am fost bombardata cu in­tre­bari despre viata in Romania de azi, despre Ceausescu si comunism, despre revo­lutie si… economie.

Conversatia a alunecat apoi spre literatura si muzica – fiul america­nilor era mu­zician si aveam in comun pasiu­nea pentru jazz. Am vorbit despre romanele lui Haruki Murakami si despre Gogol Bordello. Tinarul ascultase din intimplare citeva piese ale acestui grup, care ii placuse destul de mult si se intreba ce-o fi insemnind acest nume (desi ame­ricanul nostru il citise pe Dosto­iev­ski, nu auzise in viata lui de Gogol, asa ca dupa discutia din acea seara si-a trecut un nou nume pe lista de lecturi obligatorii). Pe scurt, am petrecut o seara intr-o atmosfera de convivialitate extrem de placuta. Cu totii eram incintati de farmecul acestui loc si jur ca ni­meni n-a scos o vorba despre Dracula.

Opt ani i-au trebuit contelui pentru a reusi sa intre in posesia proprietatilor stra­mo­silor sai. Familia Kálnoky este una dintre cele mai vechi familii din Transilvania, cu o istorie care coboara cu 25 de generatii in urma. Tibor Kálnoky, un barbat inalt si zvelt, de o elegan­ta naturala, face parte din prima ge­ne­ratie de Kálnoky nascuta in afara Tran­sil­va­niei, in ultimii 750 de ani.

Bunicul sau a fost nevoit sa paraseasca tara pe vremea dictaturii fasciste, fiind un cunoscut militant antifascist. Odata cu venirea comunistilor, toate pro­prie­tatile i-au fost nationalizate, asa incit familia a fost nevoita sa ramina in exil. Tatal sau avea pe-atunci opt ani, iar povestea lor pare copia­ta la indigo dupa povestea celei mai mari parti a aristocratiei si burgheziei româ­nesti din acele timpuri. Familia Kálnoky a ajuns in cele din urma in America, unde si-a cistigat din greu existenta.

Cit despre Tibor Kálnoky, acesta a avut parte de o copilarie si o tinerete cit se poate de cosmopolite – a fa­cut gradinita in Olanda, urmind apoi cursurile scolii americane din Cannes si ale unei scoli germane in Paris. La 16 ani deschide o clinica pentru pasari salbatice la Paris. Isi face studii­le in Germania si pleaca la Budapesta pentru a invata limba ungara. Se angajeaza la o companie de produse farmaceutice vete­ri­nare si, in cele din urma, ajunge la Bucuresti, ca director al filialei românesti a aceleiasi companii.

Asta se intimpla in 1996. Insa prima sa vi­zi­ta in România avusese loc cu noua ani inain­te, in 1987. Dornic sa vada locurile din care se tragea familia sa, la 20 de ani tinarul conte il convinge pe tatal sau sa faca o calatorie in România, cu toate riscurile presupuse. Ajunsi la Valea Crisului (Köröspatak), locul de rese­dinta al familiei (aflat la 50 de kilometri de Miclosoara), gasesc superbul conac in for­ma de U in care copilarise bunicul sau in pa­ragina. Satenii au prins de veste despre vizita celor doi si s-au adunat, sa-i vada. Contele povesteste ca cei mai batrini l-au imbratisat cu lacrimi in ochi pe tatal sau, uimiti de asema­narea acestuia cu bunicul pe care inca si-l aminteau. Multimea s-a risipit insa repede atunci cind citeva masini ale Securutatii si-au facut aparitia in sat, iar cei doi au fost nevoiti sa dispara pe un drum laturalnic. Insa pentru tinarul conte acesta a fost un moment de cotitura, clipa in care a hotarit ca, daca va putea vreodata, se va intoarce aici si va incerca sa recupereze proprietatile familiei si sa le rea­duca la viata, asa cum fusesera odinioara.

Toate aceste istorii le-am aflat de la Tibor Kálnoky in timp ce ne plimbam pe dealurile din apropierea Miclosoarei. O caruta trasa de doi cai murgi ne adusese pina la margi­nea padurii, spre delectarea celorlalti oaspeti ai contelui, cei doi tineri londonezi care aveau aerul ca traiesc aventura vietii lor. Con­tele raspundea rabdator intrebarilor mele de jurnalist, in timp ce ochii sai scrutau necontenit vazduhul si copacii din jur.

Tibor Kálnoky este un pasionat ornitolog si se vedea clar ca mai bucuros mi-ar fi vorbit despre pasari in acel moment. De altfel, ne-am oprit de citeva ori din firul povestilor fiindca, atunci cind privirea sa zarea un vultur sau o alta pasare rara, chi­pul i se lumina brusc, iar vocea i se umplea de un entuziasm bizar pentru cineva care isi ima­gineaza ca o pasare e… doar o pasare. Isi ducea binoclul la ochi, identifica exemplarul pe care il descoperise, apoi ne spunea plin de bucurie despre ce fel de pasare e vor­ba, cautind-o intr-un ghid de ornitologie de care parea ca nu se desparte niciodata. Din cind in cind se oprea pentru a ne arata si cite o or­hi­dee salbatica sau o alta floare rara. Insa ne-a marturisit ca nu e un adevarat cunos­cator al plan­telor si ca regreta faptul ca nu se afla cu noi un bun prieten al sau care e in stare sa iden­­tifice fiecare floricica in parte. Desi, a re­cu­­noscut el zimbind, asta ne-ar fi prelungit plim­barea destul de mult, caci prietenul cu pri­ci­na e in stare sa ingenuncheze in fata unei plante rare si sa vorbeasca minute in sir de­spre aceasta. „Cam asa cum faceti dumnea­voas­tra atunci cind vedeti o pasare?', il intreb eu rizind. Contele ride si el si imi da dreptate.

Plimbarea a continuat pe jos, caci ajun­se­seram in padure si aici caruta nu mai putea raz­bate. Am primit fiecare cite un bat lung din lemn – in caz ca ne-am fi intilnit cu niscaiva ciini ciobanesti. Ne-am oprit pentru citeva mi­nu­te sa „socializam' printr-un gard de sirma cu niste mistreti pentru care un localnic con­s­truise un fel de adapost, apoi ne-am continuat drumul spre culmea dealului. Cind am iesit din pa­du­re, in fata ochilor s-a deschis o prive­liste care-ti taia respiratia, cu dealuri verzi, sate adunate la poale si muntii strajuind in zare – lacul vulcanic Sfinta Ana se afla nu departe. Zarim o turma de oi, dar – desi ni se pare ca sintem la o distanta respectabila de animale – contele ne spune sa nu ne agitam prea ta­re, ca sa nu atragem atentia ciinilor.

Aveam sa dam nas in nas cu respectabilele animale ceva mai incolo, la o stina unde ne-am oprit pentru a cum­para delicioasa urda proaspa­ta si a fo­to­grafia ciobanii. si cum era deja ora prinzului, am pornit din nou la drum catre lo­cul pe care contele il alesese pentru picnic, pe malul unui piriu, unde am impartit pajistea cu o turma de vaci si palinca cu ciobanul care le avea in grija. Omul parea tare bucu­ros de fap­tul ca i-am intrerupt rutina, caci a stat mai bine de o jumatate de ora sprijinit in bota si s-a uitat la noi mai ceva ca la show-ul funerar al lui Michael Jackson. Cit despre vaci, n-a parut ca le-am fi stirnit cit de cit interesul – poa­te pentru ca, de cind au inceput sa vina aici turisti de pe alte meleaguri, blindele animale au ajuns vedetele locului, oaspetii contelui adunindu-se in fiecare seara, pe la ora 8, la poarta pentru a nu pierde ceea ce au numit ei „the cow parade'. Adica intoar­ce­rea animalelor acasa, fiecare in parte ni­me­rind fara gres poarta stapinilor.

Staff-ul contelui organizeaza zilnic pentru oaspeti tot felul de mici excursii in imprejurimi (sau pe la mesterii din zona) si, cel putin o data pe saptamina (martea)

Tibor Kálnoky li se ala­tura celor interesati de „birdwatching. Asta nu pentru ca acest lucru ar face parte din „fisa sa de post', ci pentru ca – e cit se poate de clar – acest domn e pur si simplu indragostit de natura, din care pare ca isi trage intreaga energie. si cum cei ce se aseamana se adu­na, nu e de mirare ca unul dintre oaspetii obis­nuiti ai contelui este printul Charles, pasio­nat in aceeasi masura atit de natura si de traditii, cit si de Transilvania. Printul insusi este preocupat de restaurarea unor case din Viscri, o lo­ca­litate cu populatie saxona, nu departe de Miclosoara, iar contele e cel care se ocupa si de aceste case. De asemenea, staff-ul contelui organizeaza la cerere excursii de o zi, trei zile sau o saptamina de calarie in imprejurimile Miclosoarei.

Cei mai multi dintre oaspetii contelui Kál­no­ky sint straini, fie ca locuiesc in România – di­plo­mati, oameni de afaceri si tot felul de alti expati – sau vin de departe pentru ca au citit in ziare sau pe Internet despre acest loc (daca tot am pomenit de Internet, marturisesc ca am facut si eu un mic research pe forumu­rile de dis­cutii inainte de a merge acolo si am fost ui­mita sa descopar ca toate comentariile pos­ta­te sint la superlativ – ceea ce eu personal n-am mai vazut pina acum). Insa se pare ca si românii care ajung aici par surprinsi sa consta­te ca, daca ai curiozitatea sa te uiti cu ade­va­rat in jur, România este o tara care poate o­feri multe surprize placute. Printre care si pla­cerea simplitatii, autenticului, a armoniei cu natura.

CONTACT:
www.transylvaniancastle.com;
www.riding-holidays.ro;
rezervari: [email protected];
tel. 0742.202.586.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din turism