Dragoste egală în vremea referendumului

Lesbiene, gay, bisexuali, persoane transgender sau intersex, queer sau altfel. Comunitatea LGBT+ este formată din oameni care se văd prea puțin și sunt atacați prea mult, judecați în absență și interziși fără să fie întrebați. Pentru că viețile, iubirile și drepturile lor sunt puse, iar, sub semnul întrebării, am vrut să îi cunoaștem. Și să îi cunoști și tu.

Dragoste egală în vremea referendumului

Este complicat să scrii despre cum o duce comunitatea LGBT+ din România astăzi fără să aduci în discuție lucrurile care perturbă puțina liniște la care au reușit să ajungă acești oameni în cei 17 ani care s-au scurs de la abrogarea infamului Articol 200, ce incrimina relațiile între persoane de același sex. Chiar și fără acest articol, și într-o perioadă care ar fi putut să fie una de deschidere față de ceilalți, comunitatea LGBT+ s-a văzut în continuare discriminată, atacată și a trăit cu mai puține drepturi decât majoritarii. Iar cu câțiva ani în urmă, timpurile au părut să se întoarcă, iar, împotriva lor.

Mai multe organizații, adunate sub umbrela amenințătoare a Coaliției pentru Familie, cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române, au lansat un atac la adresa aceleiași comunități. Redefinirea noțiunii de familie în Constituție, steagul sub care s-au adunat aceste organizații, a fost prezentată drept prioritate națională și a devenit o cauză la care au aderat 3 milioane de români. Acum, cauza aceasta care pretinde că nu are de-a face cu comunitatea, dar dă frâu liber urii generale, a devenit și un subiect politic scos la înaintare de fiecare lider de partid care simte nevoia să îndepărteze atenția de la alte subiecte, și e notabil faptul că partidele mari din România au decis că este firesc să semneze protocoale cu Coaliția pentru Familie și să încurajeze un referendum național care ar restricționa drepturi inexistente încă ale comunității LGBT+: mai exact, dreptul fundamental de a avea o familie și toate cele care decurg din el. În această situație care se târăște de doi ani pe agenda publică, cel mai puțini vizibili sunt chiar cei atacați, membrii comunității, vizați direct de o inițiativă care nu a făcut altceva decât să canalizeze încă mai multă dușmănie asupra lor. Dar ura vine din necunoaștere. Și tocmai acesta a fost motivul pentru care am decis că este cazul să vorbim cu și despre acești oameni. Să le știm istoriile și să le aflăm speranțele. Să vedem cum este să trăiești azi în România ca membru al comunității LGBT+. Să știm cum simt ei amenințarea referendumului ce le-ar putea interzice odată pentru totdeauna să formeze familii.

Coming out: mai întâi știi tu

În viața fiecărei persoane LGBT+ (+ pentru că mai sunt și alte litere care semnifică alte categorii) vine un moment în care știe că nu este la fel ca cei mai mulți oameni de lângă el. Conștientizarea acestei diferențe poate fi uneori dramatică. Alteori, nu. Însă aproape mereu este dramatic momentul în care îi anunță pe cei din jur, și acesta poartă numele de coming out.

„Coming out-ul, spune Robert Rațiu, creative leader al agenției 2active PR în viața profesională și proaspăt ales președinte al organizației comunitare MozaiQ, „este ceva necesar pentru fiecare individ care își asumă ceva. Este o declarație de independență și un pas autentic spre o viață mai bună și mai liniștită. În vremurile astea, și de fapt în toata istoria de luptă pentru drepturi egale a comunității, exemplul personal a fost cea mai puternică armă. Coming out-ul nu numai că ajută la o percepție mai sănătoasă asupra noastră, însă ne ajută pe fiecare dintre noi să trăim vieți mai bune și mai liniștite, împăcați cu noi și cu cei din jurul nostru. Putem să ne concentrăm mai bine pe lucrurile care trebuie făcute sau pe viețile noastre personale și profesionale. A trăi cu un astfel de secret este aproape insuportabil. Să trăiești o viață dublă nu ar trebui să fie niciodată o opțiune pentru nimeni.

Robert este de mulți ani un activist pentru drepturi egale și și-a asumat sarcina nu tocmai ușoară de a reprezenta comunitatea în momentul ei de răscruce. Tocmai de aceea spune, în cunoștință de cauză, că „cei care au întâlnit persoane gay nu mai sunt atât de vehemenți împotriva lor, pentru că ei devin asociați unei persoane din comunitate. Ei devin umani, sunt prietenul, fiul, nepotul, vecinul, devin oameni pentru cei din jurul lor, nu pericole ascunse sau presupuși prădători. O comunitate vizibilă și vocală este mai greu de demonizat. Coming-out-ul este despre a anunța că ești gay, nu despre a cere permisiunea cuiva.

Alexandra este o tânără femeie transgender. Are 21 de ani, ochi albaștri și o voce aproape stinsă când îmi povestește: „La 7-8 ani simțeam ceva, mă deranja și povestea cu intrarea la baie la băieți, îmi era rușine. Nu făceam ora de sport, că nu voiam să mă schimb cu băieții. Până la 14 ani nu cred că am vorbit despre asta cu nimeni. Atunci, abia, am vorbit cu două mătuși de-ale mele și au fost ok. Și mai aveam un prieten. Știam ce se întâmplă. Nu știam alte persoane trans, am început să mă îmbrac altfel, am văzut că îmi stă bine. M-am mutat mai târziu la București, că nu puteam altfel.

Pentru Mara, care are 19 ani, vrea să devină actriță și se identifică drept lesbiană, coming out-ul nu a fost o alegere. Vorbește cu patos, un pic grăbită, de parcă ar avea foarte multe de spus. Și are. „Simt diferit dragostea. Am luat-o ca pe «eu iubesc oamenii» oricum, în orice formă ar fi ei. Sexul a venit doar ca o caracteristică, la fel ca părul, culoarea, adică nu ca un factor decisiv. Dar coming out-ul meu nu a fost un coming out. Asta pentru că ea, îmi spune, a încercat să ascundă acest detaliu al existenței ei de părinți. De frică. Simțea că i-ar dezamăgi, poate pentru că și-ar fi dorit să îi facă mereu mândri. Dar s-a întâmplat oricum. „Aveam 15 ani, eram în oraș cu prietenii și mă sună mama. Iubita mea era prezentată ca prietena mea cea mai bună. Un scenariu cunoscut. M-a sunat mama, nu avea o voce dură sau nervoasă, a zis: vreau să vii acasă. După care m-a sunat tata. La două minute, că vin să te iau. M-am dus acasă, și mama, plângând, mi-a spus «tatăl tău a primit un telefon și vreau să îmi spui dacă e adevărat.» Îl sunase unul dintre prietenii lui și eu am aflat că în felul ăsta l-am făcut de râs, în seara respectivă. Mara a încercat să le explice, dar mama ei, își amintește, plângea încontinuu și nu o asculta. Le-a promis că poate să facă orice îi cer, ca viața să rămână la fel pentru ei.

Apoi a urmat ceea ce Mara numește azi un episod mai traumatizant. „Și asta a fost o mică – mai mare – bătaie pe care mi-am primit-o de la tata, care e foarte calm în general. Apoi a fost un fel de ruptură în familie. Unele persoane erau supărate pe reacția lui tata, dar cumva erau de acord cu principiile și valorile lui. Mama era total demoralizată, a fost la pământ mult timp. După aia, un an jumate, a fost teroare. Nu se vorbea, nu discutam, eu încercam să mă prefac că totul e ok.

Vivian, care are 36 de ani, este fotograf la dailytutliputli.com, scriitor și psihanalist. Și bărbat intersex, ceea ce înseamnă că s-a născut cu caracteristici sexuale care nu sunt nici exclusiv masculine, nici feminine. Îmi povestește la o țigară: „de când eram mic eram diferit de ceilalți copii și supracompensam destul de mult cu banii. Asta mă făcuse să fiu un copil destul de rău, și mi-a luat foarte mult să evoluez din aceste supracompensări. De exemplu, am făcut o chestie pe care mi-e greu să mi-o iert și acum: i-am spart mingea celui mai sărac copil din clasă. Acum, după atâta timp, sunt mult mai calm, mi-am dat seama că cine sunt eu sunt eu și că cine mă place, mă place. Și e irelevant restul. Dar chestiile astea s-au întâmplat în urma a foarte multă brutalitate pe care am primit-o din partea societății, pentru că eu, când eram mic, eram și mai androgin decât sunt acum. Și în 90 eram toți fani grunge și îmi lăsasem părul ca Kurt Cobain. Chiar în vreme ce povestim ne întrerupe un bărbat care vrea să ne vândă „niște testere de la Sephora, fetelor! Iar Vivian îmi spune că cel puțin o dată pe săptămână i se vorbește astfel.

Pentru Emil Rengle, coregraful emisiunii Vocea României, cu o carieră impresionantă și ca dansator, coming out-ul ca bisexual a fost extrem de public. Așa a decis el. „Mi-am descoperit latura aceasta pe la 17-18 ani, când mi-am dat seama că pentru mine iubirea înseamnă să iubești indiferent că e o culoare, că e un corp, că e masculin, că e feminin. Și asta m-a și inspirat în tot ceea ce am făcut până acum. Emil călătorise mult, trăise în China și în SUA, unde îmi spune că a întâlnit tot felul de oameni creativi și deschiși, și se întorsese în țară. „Și atunci diferența și motivul pentru care mi-am făcut coming out-ul atât de public a fost că îmi aminteam de mine pe la 17-18 ani. Motivul a fost tocmai de a fi acolo pentru acei tineri care se întreabă ce e greșit cu ei, de ce ei, de ce pe mine mă bate Dumnezeu?… Toate aceste dogme pe care le-am creat cu timpul pentru că ne e teamă de necunoscut. Am vrut să fiu acolo ca un fel de exemplu. Să le spun că nu e nimic în neregulă cu ei, că totul este în regulă de fapt și că, indiferent de ce decizie vor lua, ei trebuie să se iubească în continuare. Dar înainte de asta a vorbit cu părinții și s-a pregătit psihic să primească un val de ură. La final, îmi spune cald, a fost plăcut surprins să vadă că reacțiile bune au fost mult mai numeroase decât celelalte. Cele negative, zice, „sunt mai mult de genul nu înțeleg. Și nici nu cred că vor să înțeleagă, e mai degrabă o lipsă de interes.

LGBTQIA+ în România

Emil este un optimist și spune că vede, în România, și o mișcare pozitivă față de cei ca el. „Cred că generația asta tânără este genială, a venit cu un bagaj încărcat de multe lucruri pe care noi încă nu le-am experimentat, poate și pentru că au acces la informație. Eu simt susținerea românilor. Nu m-am lovit niciodată de o confruntare fizică, doar, eventual, de îmbrățișări. Cred că pe Internet oamenii sunt curajoși pentru că pot fi ascunși, dar cunosc din ce în ce mai mulți oameni care au curajul de a se exprima, de a fi ei înșiși. Vede asta la prima mână pentru că, atunci când a publicat pe YouTube clipul prin care și-a făcut coming out-ul, le-a spus celor care nu au cu cine să vorbească că îi pot scrie, ca să se descarce. Și de atunci primește sute de e-mailuri, de la copii, de la oameni căsătoriți, de la preoți chiar.

Valentina, care este curatoare și istoric al artei și se identifică drept queer, adică neconformă cu norma, îmi explică faptul că a ales această definiție pentru că, pentru ea, cuvântul în sine are un sens revoluționar. „Mi se pare esențial de subliniat că în limba română nu prea pot să îmi exprim identitatea. Are nevoie de definiții precise, îmi spune, datorită formării ei intelectuale, deși nu acestea sunt cele mai importante pentru ea: „iubirea, consensul și fericirea sunt criteriile după care am mers în viața personală. O viață în care a fost și în relații heterosexuale deschise și auto-organizate queer, fie asexuală, fie în monogamie definibilă ca relație lesbiană.

Viața ei, îmi spune, nu a fost complicată pentru că nu a fost preocupată să își construiască o identitate din sexualitate. Până la 19 ani, cel puțin, nu s-a văzut altfel decât cititoare. În plus, trăiește într-o comunitate de artiști, mai permisivă. Deși, chiar și în acest context, „majoritatea își pun problema să plece, iar Valentina spune că motivul e că apar probleme, care vin de la restricțiile ortodoxe și neasumarea identității.

Alexandra, însă, spune că viața ca femeie trans este foarte complicată în România. De la găsirea medicilor care să o ajute, la oamenii din jur și până la găsirea unui loc de muncă. Își găsește greu cuvintele când îmi povestește despre asta, stând pe scaunul de machiaj înaintea ședinței foto. „Tratamentul l-am început la 17 ani. M-am dus pe la trei medici, habar n-aveau care e povestea. Până la urmă mi-a recomandat cineva un medic care mai știa câte ceva despre subiect. Deși primul, de la o clinică privată, chiar era interesat de mine, eram o curiozitate pentru el. Și continuă. „E o viață complicată, dar nici altfel nu cred că aș vrea-o. Dacă aș lua-o de la capăt, tot așa aș face. Eu nu mi-am perceput identitatea ca pe o problemă, am fost ok cu mine. Nu am stat mult în Galați și de obicei evit conflictele, că sunt foarte sensibilă și mă deranjează pe termen lung. Ia aici stau printre oameni queer.

Îmi mai spune că în străinătate oamenii ca mine „nu sunt atât de presați de societate spre a se transforma cât mai mult, să faci operații estetice ca să trăiești mai ușor. Operațiile sunt și ca să te simți tu bine, dar sunt unii care nu vor să le facă. O fac doar pentru că există presiune. Dar nu prea ai cum să treci nebăgat în seamă. Eu am doar un implant, în rest nici o operație. Și fac tratamentul. Este vorba despre tratamentul hormonal despre care spune că nu e complicat, deși ai grețuri și dureri de cap la început. Și nici prea costisitor: „cam 300 de lei pe lună, dacă vrei. Nu e obligatoriu să îl iei zilnic, dar o faci toată viața sau până îți faci operația, ca să nu mai produci testosteron. Alexandra își dorește să facă operația, dar nu aici. S-ar duce în Thailanda, unde a auzit că sunt profesioniști specializați. „În schimb, mi-aș dori medici pentru noi. Și situația legală e nașpa, cu buletinul și tot, cu numele. Viața ei e confortabilă, față de cele ale altor persoane pe care le vede și care se chinuie să trăiască. E vorba și de prieteni, și de job. Crede că ține și de alegeri, până la urmă. Și de cum ești ca om. Și mai este, pentru persoanele trans, și chestiunea unui loc de muncă. „Într-un fel, viața asta te obligă la anumite job-uri, nu prea ai ce face.

Nici pentru Vivian, care este bărbat intersex, viața nu e simplă. Își amintește: „Când eram în creștere, pentru că aveam trăsăturile mult mai androgine decât acum, oamenii aveau senzația că este dreptul lor să pună mâna pe mine, în zona genitală, și încă pățesc chestia asta. Pe lângă asta și eu încercam să aflu cine sunt și în familia mea lucrurile astea nu se discută. A picat pe umerii mei să înțeleg eu cum sunt, cum sunt diferit față de ceilalți. Foarte mult timp au decis oamenii pentru mine și au pus foarte multe ștampile pe care a trebuit să le car. Mi s-a spus trans, gay, lesbiană, homosexual, că mi-am schimbat sexul în Olanda, pe toate le-am auzit. Iubita lui, Raluca, „din fericire iubește omul. Iar Vivian a înțeles, cu timpul, cum a ajuns aici. „Mi-am dat seama că avea legătură cu faptul că maică-mea nu mai putea să facă copii și a făcut doi ani de tratamente hormonale. A continuat și când m-au creat pe mine, și în urma lor eu am plătit și încă plătesc. Și o să plătesc mereu.

Unul dintre felurile în care a plătit a fost atunci când a fost exmatriculat din liceu și acuzat că îi corupe pe colegi cu „sexualitatea mea ambiguă și existența mea ambiguă. Abia de curând a aflat de la o fostă profesoară că, după ce fusese mutat în altă clasă, se organizase o ședință în care, la vremea aceea, s-a discutat cum va fi el tolerat în școală. Și îmi subliniază că i se pare foarte nociv că sistemul școlar îi învață pe copii că există doar două sexe, atât anatomice, cât și genetice.

Mara povestește cum, după o perioadă întunecată, pe care a numit-o „monstrulețul meu mic, negru și pufos, e în cele din urmă bine. Este împreună cu cineva de un an, o fată pe care mama ei a acceptat-o, căreia i-a cumpărat cadou de Crăciun și pe care o cheamă la mesele în familie. În afara familiei mai apar probleme. „Dar, oricum ai fi, oamenii se bârfesc și se atacă, se jignesc fără motiv, te înjură, se iau de tine. Eu nu înțeleg de ce se trece o limită când mă vede cineva ținându-mă de mână cu o fată. Singurul moment în care am simțit frică (că jigniri primești pe stradă oricum) e, în general, în cluburi, în serile când oamenii sunt beți și vin la tine și te agasează, te ating, pun mâna pe tine. Doar pentru că te săruți cu o fată. Își cheamă și prietenii să vadă…

Despre referendum, mândrie și activism

Pe 9 iunie are loc încă un Bucharest Pride, singurul eveniment din an ce reunește membrii ai comunității LGBTQIA+ și aliați ai lor în ceea ce ar trebui să fie un protest și o celebrare a diversității și a vieților lor trăite deschis. Anul acesta, deși fiecare dintre protagoniștii poveștii noștri mi-a povestit că va merge la Pride, sentimentul este mai apăsător. Dar fiecare încearcă să își aducă aportul comunității, să își asigure sieși, dar și celorlalți, ceva mai multe drepturi și o viață mai apropiată de ce își doresc. Pentru că însăși existența acestor oameni este politică și politizată de liderii care au transformat o întreagă comunitate discriminată în monedă de schimb, fiecare dintre ei, într-un fel sau altul, simte nevoia de a face măcar un pic de activism. Fie și prin exemplul personal. Și să combată ideea că o majoritate ar putea să le dicteze drepturile. Sau lipsa lor.

Robert Rațiu îmi spune, legat de asta, că de aproape trei ani se încăpățânează să spună că „această nefericită consultare populară inițiată de Coaliția pentru Familie este oportunitatea noastră de a mai face un pas înainte. Cel puțin ăsta este gândul care mă ajută să merg înainte, să mă implic în lupta comunității, dar și în crearea unui sentiment comunitar. Asta este fațeta destul de neașteptată a referendumului. Ne-a ajutat să ne redescoperim, să ne revenim din amorțeală. Bucureștiul, spre exemplu, este un loc destul de călduț pentru comunitatea LGBT+. Există o viață socială și de noapte, multe locuri declarate gay friendly și o atitudine generală mai relaxată. Este foarte ușor să crezi că le avem pe toate într-o astfel de microcomunitate. Pentru că, indiferent cât de în siguranță ne putem simți, nu toți membrii comunității LGBT+ se pot bucura de această impresie că totul este ok. Că, atâta timp cât nu te afișezi vădit drept gay, poți să stai liniștit. Dar ce fel de confort este, oare, acesta?

Robert crede că tocmai referendumul care le pune sub semnul întrebării drepturi pe care încă nu le au „ne-a scos pe toți din dulap, pentru că ne-a transformat într-un subiect de conversație națională. Asta înseamnă și o oarecare presiune pentru comunitate, pentru că rar auzi opinii favorabile în media, ca să nu mai vorbim despre discursurile politicienilor. Comunitatea LGBT+ vrea să-și simtă prezența validată, vrea să știe care îi sunt aliații. Vocile destul de plăpânde devin din ce în ce mai puternice. Întâlnirile comunitare organizate de asociația al cărei președinte am fost ales de curând au reușit să aducă în față voci diverse și mulți oameni noi, îngrijorați de soarta lucrurilor. Implicarea civică a devenit din ce în ce mai vizibilă la români, după o lungă perioadă de liniște și probabil același fals confort pe care îl simțeam cu toții, asta se resimte și în comunitatea LGBT.

Vivian, în schimb, îmi spune că nu mai are așteptări, în acest moment, că societatea românească se va schimba în bine. Îl citează pe Hegel și zice că istoria e ciclică și că, probabil, momentul în care oamenii ca el vor fi acceptați va fi doar atunci când va exista o nevoie comercială. „Adică în momentul în care au nevoie de încă o piață de desfacere dau drepturi altcuiva, ca să aibă cui să vândă, cum s-a întâmplat și cu femeile. Iar despre inițiativa de modificare a Constituției, spune că e reprezentativă pentru românii care simt acum nevoia să supracompenseze. Pentru că nu au fost un imperiu. Pentru că ei, ca ortodocși, vor să fie mai credincioși decât catolicii. Pentru că vor să se simtă speciali. „Iar ca să te simți ales trebuie întotdeauna să ostracizezi pe unii. Pe ăia trebuie să îi pui la perete. În momentul în care ai cât de cât un grad de bun simț îți dai seama că strict nu e treaba ta ce face alt om. E foarte simplu. Nu e.

Propaganda Coaliției pentru Familie, puternic susținută de Biserica Ortodoxă (recent, purtătorul de cuvânt al instituției s-a declarat onorat să participe la o conferință organizată de aceștia, la care a luat parte și o organizație desemnată ca grup instigator la ură în Statele Unite), îl descumpănește. „Mă face să mă simt în pericol. Și mi-e frică. Normal că mi-e frică. Deja trăiesc cu un arsenal, mereu când ies din casă trebuie să îmi iau la mine măcar un spray paralizant ca să mă simt cât de cât în siguranță în această țară. Îl sperie gândul că istoria se va repeta și că singurul lucru care ține în frâu violența este apartenența noastră la Uniunea Europeană. Dar va merge la Pride anul acesta. A fost an de an.

Și Valentina simte oboseala celui care a făcut prea mult timp activism pentru ceea ce îi pare acum o cauză pierdută. „A fost o vreme în care extremiștii de la În linie dreaptă îmi spuneau «milițian LGBT». Am făcut proiecte culturale care discutau cultura queer, cu un concept activist în spate. Am discutat cu fundamentaliști în sesiuni universitare sau la diferite instituții culturale care au avut poziții homofobe la diferite evenimente. Am făcut ateliere și artă comunitară. Și acum mă tot gândesc că am toate resursele să mă implic mai mult. Am cules atât de multă istorie care ne arată exact de unde vin limitele în care funcționează societatea asta și cât de artificiale sunt.

Alexandra zice că inițiativa de modificare a Constituției nu o afectează în acest moment la nivel personal, pentru că nici nu și-a pus problema să își întemeieze o familie, dar observă schimbarea care vine odată cu ea în jurul ei. Deși circulă într-un mediu prietenos, de artiști și DJ, și deși este implicată într-o oarecare măsură în viața comunității, care în permanență lucrează la mici proiecte pentru ceilalți, din aceeași comunitate. Îmi spune că ar vrea ca ceilalți, din exterior, să înțeleagă „că suntem persoane normale, că nu avem probleme mentale și că nu suntem neapărat reprezentați de toți cei care apar la televizor. Dar nici nu știu dacă s-ar schimba ceva dacă noi, restul, am apărea mai mult. Ea nu e dispusă, momentan, să vorbească în numele altora. „Nu cred că am atâta experiență. M-am mai expus în videoclipuri, dar nu să vorbesc despre mine. Va merge la Pride anul acesta, îmi spune, a tot mers în ultimii trei ani. Nu prea e reprezentată comunitatea trans acolo, dar ea se străduiește să își ia din prieteni. „Vin ca să susțin comunitatea. Unii nu vin și pentru că nu vor să se expună, altora nu le pasă. Eu simt măcar să fiu acolo, la Pride, oricum nu fac nimic altceva. Aș vrea să fac, dar ce?

Despre toleranță și parteneriatul civil

Singurele lucruri pe care (doar unii dintre) politicieni sunt dispuși să le discute atunci când se pregătesc să restricționeze drepturile unei felii de populație sunt două. Președintele Iohannis, care a spus în câteva rânduri că ideea unui referendum pe această temă i se pare inoportună, mizează pe «toleranță».
Dar toleranța, spune Valentina Iancu, nu e cel mai potrivit cuvânt. E de înțeles, zice ea, pentru că acesta este nivelul. Pentru că, spune, probabil că cineva care nu e nici etnic român, nici creștin-ortodox și nici cu vreun atașament față de tradițiile neamului, atât de aduse în discuția despre redefinirea familiei, trebuie să se simtă jenat de această temă. „Când interacționezi cu alte contexte culturale, îți e jenă. Dar toleranța presupune o relație de putere, între cel care e puternic și tolerează și cel care e slab. E complet greșit să mergi în direcția toleranței. E binele care e tot o limită, e limitat cultural. Eu mă gândesc des de unde ne vin limitele, de ce interacționăm așa. Și România mi se pare blocată și pentru că nu se investește în educație. Tot ea îmi spune că vede în argumentele de astăzi ale Coaliției pentru Familie aceleași modele utilizate, cu sute de ani în urmă, de Inchiziție, în vremurile vânătorii de vrăjitoare. „În secolele XVI-XVII ardeau homosexualii cu aceleași argumente, atunci s-a inventat păcatul sodomiei. În condițiile în care homosexualitatea era ilegală până în 2001, este normal ca societatea asta animistă să se radicalizeze. Și mă uit la clasa politică, la limita alfabetizării. Ce să înțeleagă tovarășul Dragnea despre asta?

Celălalt subiect pe care clasa politică îl flutură ocazional în fața comunității LGBT+ este parteneriatul civil, o formă de comuniune socială deja legiferată în majoritatea statelor din Uniunea Europeană. „MozaiQ este unul dintre ONG-urile invitate să participe la discuțiile privind nou-elaborata Lege a parteneriatului civil, îmi spune Robert Rațiu, „deci categoric susține legiferarea acestei forme de convenție civilă. Ne deranjează, însă, acest troc tacit pe care Parlamentul și partidul majoritar îl împing. Ceva similar s-a întâmplat și în Ungaria, unde schimbarea Constituției și interzicerea căsătoriilor gay au venit la doi ani după legiferarea Parteneriatului Civil, în 2009. Modelul urmat de legiuitori nu numai că este periculos – din multe, multe puncte de vedere – este o încercare de a capitaliza politic votanți din două tabere opuse. Coaliția pentru Familie primește redefinirea căsătoriei, iar noi, restul, primim Parteneriatul Civil, un fel de căsătorie fără adopție, care nu se numește căsătorie. Dublul standard încă se păstrează, este evident. Comunitatea LGBT a trăit mereu cu un sentiment pregnant că, deși contribuie la fel ca oricare alt cetățean român, nu are toate drepturile celui din urmă, iar membrii ei sunt cetățeni de mâna a doua.

Și cum rămâne?

Emil Rengle, care va merge pentru prima dată la Pride în România, continuă să fie optimist, chiar și văzând că subiectele acestea divizează societatea și îi afectează pe mulți dintre oamenii de lângă el. „Părerea mea e că e o lipsă totală de cunoștințe și comunicare între cele două tabere și mare parte a puzzle-ului o reprezintă manipularea. E păcat că nu li se arată acestor oameni cât sunt de speciali. Dacă ești iubit și iubești, dispare judecata. Nici nu poți să judeci. Poți doar să vezi perfecțiunea din acel om, poți să spui: eu nu știu prin ce trece, nu pot să înțeleg, dar cu siguranță trece prin ce trebuie să treacă. Și eu trec prin alte lucruri. Dacă acei oameni care condamnă și fac propagandă și spun că e păcat ar merge către dragoste, cred că am evolua mult mai frumos, către o țară mult mai ortodoxă decât cred ei că o fac acum.

Își dă seama că vorbește dintr-o situație privilegiată și că e oarecum protejat, tocmai pentru că este o persoană publică. „Dar cu siguranță mă atinge. Și îi atinge pe acei oameni pe care îi iubesc. Până și când te gândești la viața ta personală, la succesul tău, trebuie să ai cu cine să îl împărtășești. Scopul nu e să fiu eu excepția, ci ca toți să își dea seama că sunt speciali, unici, că nimeni nu este ca ei și că asta e cel mai frumos lucru. Faptul că suntem diferiți este ce ar trebui să iubim unii la alții, ar trebui să îl celebrăm, în loc să judecăm. E minunat că e așa. Asta face ca noi să existăm într-o evoluție continuă. De aceea îmi zice că, dacă ar fi el cel care ar face strategiile pentru a apăra comunitatea de valul de ură declanșat de discuțiile despre modificarea Constituției, ar alege ca strategie iubirea. Este chiar lucrul pe care îl face deja, prin vlog-ul lui, prin dans și show-uri. Vrea să deschidă minți. „Mi-ar plăcea să fac mult mai mult. Dar e un proces. De asta și sunt în România. Mă simt norocos că atât de tânăr am reușit să călătoresc, dar momentan simt că aici îmi este misiunea. Ăsta sunt și atât. Și cu faptul că sunt cred că deja îmi îndeplinesc misiunea.
Dacă mesajul lui de a trăi deschis, atunci când e posibil, realitatea ta, nu e suficient să te motiveze să îți arăți apartenența la sau susținerea pentru comunitatea LGBTQIA+, mai e un lucru. Îl spune Mara, cea de 19 ani, la finalul discuției noastre. „Există un principiu de viață pe care vreau să îl plasez ca un comentariu la toată situația asta: libertatea ta e nelimitată până în momentul în care încarci libertatea celui de lângă tine.

Pe scurt:
QUEER – persoane care nu se identifică cu etichete sociale atribuite.
CISGENDER – persoane care se identifică cu sexul în care au fost încadrate la naștere.
TRANSGENDER – persoane care nu se identifică cu sexul în care au fost încadrate la naștere.
INTERSEX – persoane care nu au caracteristici sexuale exclusiv feminine sau exclusiv masculine.

Foto: Alex Gâlmeanu
Realizatori imagini: Cristina Crăciun, Domnica Mărgescu, Maurice Munteanu
Acest material a apărut în numărul 247 al revistei ELLE România (iunie 2018)

Citește și:
120 BPM: de ce e musai să vezi filmul întrerupt de conservatori la MȚR

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle