La un click distanță

Luna aceasta m-am surprins gândindu-mă mai mult ca oricând la felul în care ne raportăm la oameni, la celebrități, la artiști, la tot ce înainte părea de neatins.

Poate pentru că, în redactie, am trăit câteva săptămâni în care marile nume au aterizat, unul după altul, în paginile noastre: Emmanuelle Béart, Kim Kardashian, Naomi Watts, Sarah Paulson, Niecy Nash, Eugen Jebeleanu. Un puzzle eclectic care, pus cap la cap, spune ceva foarte clar despre lumea în care trăim: distanța dintre „ei” și „noi” nu mai există. Sau, cel puțin, nu în felul în care am crescut noi crezând că există.

Ioana Ulmeanu povestește în interviul cu Emmanuelle Béart despre cum actrița, invitată la Les Films de Cannes à Bucarest, e un amestec de forță, fragilitate, de vulnerabilitate și o feminitate de neignorat. Citind, mi-am amintit cum, atunci când am întâlnit-o în acele zile la un prânz în București alături de Cristian Mungiu, am vorbit despre copii, ai ei, ai mei și despre aceleași neliniști adolescentine care ne urmăresc pe toate. A fost un moment de viață reală, având în față o femeie ancorată în realitate, nu o vedetă de pe covorul roșu de la Cannes.

În același timp, tot Ioana stătea pe Zoom cu Kim Kardashian, Sarah Paulson, Naomi Watts și Niecy Nash. Și mi s-a părut fascinant felul în care un Zoom cu o asemenea distribuție nici măcar nu mai produce rumoare în redacție. Ne-am obișnuit că marile nume sunt la distanța unei camere web. Că azi „personajul inaccesibil” e pe cale de dispariție. Când Kim vorbește despre justiție, reformă și despre faptul că studia dreptul între duble, aproape că uiți cine este. Rămâne o femeie ambițioasă, concentrată, care-și negociază identitatea între presiunea imaginii și dorința de a avea impact real.

Apoi, citind interviul Iuliei Brăslașu cu Eugen Jebeleanu, am avut același sentiment de apropiere. Jebeleanu vorbește cu o sinceritate care îți intră direct sub piele despre activism, despre politică, despre fragilitatea granițelor dintre artă și realitate, dintre cine suntem și ce putem juca. Și realizezi, fără mare teorie, că în spatele tuturor discursurilor despre relevanță, reprezentare și risc se află aceeași întrebare pe care o avem cu toții: unde mă situez, de fapt, în lumea asta?

Și poate că acesta este firul care le leagă pe toate: faptul că oamenii pe care-i privim de departe sunt, de fapt, extrem de aproape. Că accesul nu mai este un privilegiu, ci o normalitate. Și tocmai de aceea devine esențial să căutăm esența, nu distanța. Să știm să vedem omul, nu aura.

Poate că acesta este noul lux al lumii culturale: nu exclusivitatea, ci intimitatea. Nu vânătoarea de nume, ci momentele în care, pentru o secundă, vezi adevărul din spatele lor. Iar adevărul, oricum l-ai îmbrăca, rămâne cea mai rară piesă din colecție.

Până la anul, vă doresc sărbători frumoase și să vă bucurați de aceste zile de liniște.

La mulți ani!