ELLE INTERVIU: O femeie de treabă

În Oameni de treabă, cel mai recent film al lui Paul Negoescu, Crina Semciuc este o tânără văduvă decisă să-și vadă de viață și să-și protejeze copilul cu orice preț. Am stat de vorbă cu ea despre ce a învățat-o filmul și ce am putea toți să luăm din tragica și pe alocuri comica desfășurare a evenimentelor.

O întâlnesc pe Crina Semciuc într-o deja clasică sesiune de Zoom chiar în ziua în care are premiera un alt film în care joacă, Marocco sau Mikado, în regia lui Emanuel Pârvu. Ca și Oameni de treabă, și acest proiect s-a născut în pandemie, când mai toți artiștii simțeau că munca lor e incertă, pe lângă toate celelalte incertitudini pe care le-a adus după sine criza fără precedent care abia acum pare să se apropie de final. Pentru Crina, era și perioada de după nașterea fiicei ei, și-mi povestește că, pe fundalul panicii generale, faptul că a lucrat a făcut-o să creadă într-o oarecare normalitate.

Interesant este faptul că cele două roluri, Cristina, din Oameni de treabă, dar și cel din Marocco, au însemnat pentru ea trecerea, și în film (în viață era deja, de ani), la ipostaza de mamă. Asta pentru că, deși se apropie de împlinirea a 37 de ani, a avut dintotdeauna probleme cu felul în care a fost percepută în meseria ei.

„Vârsta este foarte importantă în actorie, dar mai important decât ea este aspectul fizic, care într-o altă meserie ar fi fost un plus. Dar în meseria asta este foarte greu, mulți regizori s-au lovit de imaginea mea, de multe ori mi s-a spus că nu am față de măicuță, nu am față de vânzătoare, nu am față de mamă (în condițiile în care îl aveam pe Radu deja), sau de femeie care are probleme. Probabil par mai tânără decât vârsta pe care o am și le-a fost foarte greu să jongleze cu aspectul meu fizic. Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru felul cum arăt, sunt împăcată și, practic, e un dar. Însă au fost momente în cariera mea în care mi-a pus niște bariere.” Și nu pentru că s-ar fi temut să-și modifice înfățișarea – „în fiecare proiect în care am intrat am lucrat foarte mult la exterior, niciodată nu l-am lăsat să fie egal cu ceea ce sunt eu în perioada respectivă”, îmi spune.

Rolul Cristinei, văduva îndurerată al cărei soț tocmai a fost omorât și, aparent, fantezia fiecărui bărbat dintr-un mic sat din Moldova tulburat de vestea crimei, a luat-o complet pe nepregătite. Mai lucrase cu Paul Negoescu la Povestea unui pierde-vară, și sunt prieteni. Așa că, atunci când a sunat-o să o roage să-l ajute la casting, a spus da.

„Deja chemase niște oameni, actrița care trebuia să vină se îmbolnăvise și eu eram disponibilă. M-am dus să îl ajut și o perioadă nu am știut că urmează să joc, că sunt în cărți pentru acest personaj. Eu știam doar că ajut. Așa că, în momentul în care am aflat că am luat casting-ul, a fost o surpriză foarte mare, pentru că în proiectul ăsta am avut discuții un pic mai ample despre accent, am vorbit despre cum să ajungem acolo, dar să nu fie fals, despre dialect, ritm. Dar toate s-au întâmplat ca să ajut casting-ul, să îi ajut pe actorii care urmau să joace. Erau discuții la liber prin parc, cu copiii.”

Din discuții și scenariu știa deja și personajul, însă era convinsă că aceleași criterii legate de înfățișarea ei se aplică și aici. „Eu sunt născută aici și vin din provincie, din Galați. Am fost și prin mănăstiri, datorită bunicii mele și felului în care am fost crescută. Nu sunt o mică prințesă, cunosc viața de aici și nu mi se pare că nu fac parte din ea, ca să mi se reproșeze faptul că felul cum mă-mbrac și fața pe care o am nu vibrează cu filmele românești. Dar mi s-a spus de atâtea ori încât am crezut că nu voi putea să fiu Cristina din filmul lui Paul Negoescu. Nu m-am gândit nici o secundă la această variantă. Îmi plăcea foarte mult rolul, mi-a plăcut foarte mult că m-am întors la origini și am folosit accent și mă jucam cu lucrul ăsta în casting, aveam o libertate mult mai mare știind că nu fac parte din el. Presiunea nu era deloc pe mine, treaba mea acolo era ca Paul să-și găsească actorul principal.”

De găsit, l-a găsit. Iulian Postelnicu îl interpretează convingător pe polițistul ratat care ar trebui să investigheze crima, dar care-și întoarce privirea din fața faptelor, visând la o livadă, un mic rai personal în care să-și găsească liniștea în vârful unui deal – eventual alături de Cristina. Iar Crina a ajuns, și ea, în distribuție. Spune acum că a rezonat cu povestea. „Filmul e o comedie neagră foarte bine susținută. Mi-a plăcut foarte mult subiectul și faptul că nu este nimic băgat în ochi, arătat cu degetul. Sunt niște situații care din nefericire se întâmplă, și nu vorbesc doar de provincie sau de sat. E un scenariu credibil și actual.”