ELLE INTERVIU: Let Him Entertain You!

Robbie Williams vine (din nou) în România – la festivalul Summer In The City, o altă oprire din cadrul turneului său internațional prin care își promovează albumul XXV, ce marchează 25 de ani de carieră solo – ca să te plimbe printre experiențele și stările care l-au urmărit în decenii de celebritate.

Ce ar mai fi de spus despre Robbie Williams, artistul care a trăit o primă etapă a faimei internaționale alături de super-boy-band-ul Take That, pentru ca apoi să-și ia cariera în propriile mâini și să devină un fenomen pe cont propriu, încă de la primul album solo, Life thru a Lens? Că a bătut recorduri, că a vândut milioane de albume și de bilete la concerte, că a fost premiat în multiple rânduri? Toate aceste lucruri sunt bine știute, la fel cum este și faptul că ce a făcut din el un artist atât de iubit nu e doar capacitatea de a scrie piese cu care poate rezona aproape oricine și de a le interpreta cu o versatilitate vocală și o energie fizică incredibile, ci mai ales combinația irezistibilă de talent, tupeu, vulnerabilitate și autoironie. Lucrurile acestea, afișate din vremuri în care expunerea oricărei fragilități intime era de neimaginat pentru un superstar, mai ales bărbat, au contribuit din plin la racolarea armatelor de fani care îl urmăresc și azi în turnee.

Am fost la Berlin să-l întâlnesc și să-l ascult în concert pe Robbie Williams, și am ajuns să vorbim despre raportul dintre faimă și sănătate mintală, ce a reprezentat perioada pandemiei pentru viața de artist, relația pe care o are cu propriul corp, dar și despre cum privește moda în prezent – pentru că lucrez la o revistă de modă, iar Robbie nu e deloc străin, mai ales în ultimii ani, de capricii vestimentare.

Când l-am văzut prima dată, în holul hotelului Soho House din Berlin, părea abătut și îngândurat. Era însoțit de un agent de pază și purta o jachetă varsity Louis Vuitton, roșu cu alb, și o pereche de sneakers de la același brand, în aceleași culori. Bineînțeles, întreaga apariție era completată de creasta definită care i-a devenit demult semnătură. Atitudinea i s-a schimbat complet, însă, când a început seria de interviuri.

Când mi-a venit rândul, încă avea suficientă energie să-mi răspundă la toate întrebările. I-am complimentat ținuta, ca să sparg gheața, și l-am întrebat cum crede că i-a evoluat stilul. Mi-a răspuns fără ezitare: „stilul meu s-a îmbunătățit de-a lungul timpului, pentru că nu am fost niciodată interesat de modă, nu era o preocupare în anii ’90. Purtam combinații din denim, jachetă și o pereche de jeans baggy, un T-shirt și pantofi sport Adidas sau Nike. Iar moda, de când m-am căsătorit, a devenit foarte importantă pentru soția mea, deci importantă și pentru mine. Stilul meu este scump, mult prea scump, și nu ar trebui să fie așa, dar iubesc hainele. Dacă m-ai fi întrebat acum 15 ani ce cred despre fashion, ți-aș fi spus că este o prostie și nu-i văd necesitatea, iar acum sunt complet materialist și cred exact opusul. Din păcate, ne transformă în niște persoane foarte superficiale, dar este una dintre marile noastre pasiuni.”

În 1996, când Robbie Williams era un puști gata să cucerească o întreagă generație, eu de abia mă nășteam. Doar ce părăsise Take That ca să urmeze o carieră solo și avea nevoie de o melodie excepțională, așa cum o numește el, prin care să le demonstreze fanilor că succesul poate arăta și altfel. În 2005, Angels a fost votată de publicul BRIT Awards drept cea mai bună melodie din ultimii 25 de ani. Robbie îmi spune că piesa asta a fost cel mai mare obstacol după ce a părăsit Take That, unul de care nici măcar nu era conștient atunci. „Pot să scriu o mulțime de cărți despre provocările pe care le-am întâmpinat atunci când am părăsit Take That. Dar cea mai mare, despre care nici nu mă gândeam că urma să fie atât de dificilă, a fost să găsesc o piesă incredibilă, o piesă excepțională. Este foarte simplu să scrii o piesă bună. Este foarte simplu să scrii o piesă foarte bună. Este dificil și aproape imposibil să scrii o piesă excepțională. Iar dintr-un motiv anume, acea piesă a fost Angels. Am scris mii de alte piese de atunci, însă nici una nu a reușit să fie la fel.”

Nu am făcut parte din vreun grup al admiratoarelor sale nici mai târziu, când am crescut, dar cum la televizor apărea mereu în topuri, nu eram nici străină de muzica lui. Când pe VH1 și Atomic se auzea Angels sau Feel, în interiorul meu se întâmpla un declic și simțeam cum se instaurează o pseudo-suferință care nu-mi dădea drumul până la ultima notă. Fredonam versurile din care înțelegeam doar câteva cuvinte, suficiente totuși cât să-mi adun toate iluziile relațiilor neîmplinite și… inexistente, de fapt. Ai putea spune că orice artist poate să provoace o asemenea reacție unei copile de nouă-zece ani, dar e nevoie de o anumită doză de emoție în rețetă, ca să dezlege un fir narativ atât de intens și pur imaginar.

Pentru fanii Take That însă, despărțirea trupei a venit cu valuri de suspine, după cum mi-a povestit Daria Georgescu, colega mea din departamentul de modă ELLE. Era în școala generală pe atunci, mare fană a trupei și admiratoare a lui Mark Owen. Îi plăcea și de Robbie Williams pentru că „era copilul grupului, mereu drăguț cu toată lumea.” Strângea postere, articole decupate din reviste, casete, tot ce putea găsi despre ei. Când s-au despărțit a plâns o lună.

Percepția ei de fană despre Robbie ca fiind o persoană deschisă, onestă și disponibilă, se potrivește perfect cu impresia pe care mi-a lăsat-o și mie decenii mai târziu, mai ales când l-am întrebat ce sfat le-ar da persoanelor care se confruntă cu depresie, anxietate sau sindromul impostorului, lucruri despre care nu i-a fost teamă să vorbească și în trecut. A fost suficient de deschis încât să-mi răspundă sincer că, din postura unui fost dependent de substanțe și alcool, își dorește ca cei care se simt rău să caute și să accepte ajutor.