ELLE BEAUTY: Puterea machiajului

De vreo 13 ani încoace sunt într-o relație cu machiajul. În tot acest timp sentimentele mele față de el au fost un adevărat carusel: zile în care credeam că nu pot să trăiesc fără el și momente în care îl uitam cu desăvârșire, aruncat undeva prin sertare. În adolescență mi-a fost cel mai bun prieten și singurul care mă știa cu adevărat. Apoi, cu timpul, am învățat să rup legătura asta care devenise toxică. Nu o văzusem niciodată pe mama mea purtând machiaj, așa că în copilărie nu am fost ispitită de texturile rujurilor sau de nuanțele fardurilor de ochi. Uneori însă, imaginea pe care o aveam despre femei era perturbată de prietenele mamei care aveau buzele vișinii și ochii conturați în culori pastelate. Dar cum întâlnirile noastre erau destul de rare, reușeam să le uit rapid și să nu le dau prea mare atenție.

De-abia când am ajuns la liceu și am văzut că celelalte fete de vârsta mea arătau altfel, aveau genele lungi, negre și bine conturate, tenul de porțelan (în ciuda tuturor schimbărilor hormonale), mi-am dat seama de magia pe care o făcea machiajul. Așa că am început să îl port în fiecare zi. Nu concepeam ca cineva să mă mai vadă fără să am fața acoperită de un strat generos de fond de ten sau fără dermatograf în jurul ochilor. Am resimțit o presiune, din dorința de a mă integra, de a arăta la fel, de a nu fi rățușca cea urâtă într-un grup de Blonde de la Drept (familia Kardashian încă nu era faimoasă). Îmi dădea un soi de putere, de încredere în mine, mă făcea să mă simt frumoasă. Seara însă, când discheta demachiantă ștergea orice urmă de produs, lua cu ea și toate aceste caracteristici. Îmi vedeam din nou ochii prea mici, tenul plin de imperfecțiuni, sprâncenele neconturate și buzele palide. Cum putea un simplu machiaj să îmi schimbe atât de dramatic starea de spirit? Să mă facă să cred că, dacă nu îl port, nu sunt suficient de bună, că nu merit să fiu plăcută în absența lui și să îmi știrbească încrederea în mine atât de tare? Toate imaginile pe care le vedeam în reviste, în reclame, prezentau femei fără cusur, cu un ten perfect, și eram convinsă că trebuie să fac orice pentru a arăta la fel.

Cu trecerea timpului însă, am descoperit o mulțime de femei care nu purtau nici măcar o urmă de machiaj și care nu erau frumoase în sensul convențional al cuvântului. Însă aveau șarm, erau puternice, încrezătoare, pline de umor și aveau mereu ceva de spus. Eram fascinată de cum se puteau simți bine în pielea lor fără să apeleze la vreun artificiu. De cum întorceau toate privirile când intrau într-o încăpere fără un ruj roșu aprins sau gene dese de un negru intens. Atunci am început să reanalizez puțin întreaga mea idilă cu machiajul. Chiar aveam nevoie de el? Nu eram aceeași și când nu aveam fața acoperită de o mulțime de produse? Îmi dispărea inteligența când nu aveam mascara? Mă părăsea ironia când nu purtam ruj? Nu eram la fel de încăpățânată și când pudra nu îmi acoperea nasul? De ce îl lăsasem atâția ani să îmi controleze existența? Uitasem că e doar un truc care trebuia să îmi accentueze trăsăturile naturale și îl transformasem într-un obiect care – oricât de dramatic ar suna – îmi dicta starea de spirit.

Așa că am început să ne reconstruim relația, de data asta însă bazată pe niște principii sănătoase. Am convenit că în continuare am o pasiune mare pentru el și că probabil nu o să dispară vreodată. Dar am impus și reguli stricte. Îl foloseam fiindcă voiam, nu fiindcă eram obligată să mă încadrez în niște tipare. Nu trebuia să îl aplic zilnic pentru a mă simți bine în pielea mea. Rolurile se schimbaseră, de data aceasta eu eram cea care îl controla, nu invers. Evident însă că au fost și zilele în care nu purtam machiaj și nu-mi doream să mă întâlnesc cu vreun cunoscut, dar asta dintr-o cochetărie feminină, dintr-un soi de vanitate, nicidecum fiindcă aș crede că principala mea calitate e dată de o dungă de tuș.

Astăzi, mai mult ca niciodată, machiajul (sau lipsa lui) a devenit un subiect foarte controversat. Să nu uităm cât de dezbătut a fost make-up-ul purtat de Meghan Markle la nunta sa cu Prințul Harry, considerat de mulți ca prea puțin, prea natural, prea nepotrivit. Sau când, în 2016, Alicia Keys a încetat să mai poarte machiaj, indiferent că mergea la cumpărături sau că apărea pe covorul roșu. Și asta nu fiindcă îl detesta, chiar ea afirmând: „Îmi iubesc gloss-ul, blush-ul și eyeliner-ul. În același timp, nu vreau să mă simt obligată să le port. Nu vreau să mă mai acopăr. Nici fața, nici gândurile, nici sufletul. Nimic. La polul opus avem altă mișcare, care îmbrățișează un machiaj elaborat, fără cusur, unde linia eyeliner-ului este trasată perfect, sprâncenele par pictate, iar porii, ridurile sau acneea sunt ascunse cu dibăcie sub straturi de fond de ten și pudră. E acel machiaj pe care îl vedem la fiecare scroll dat pe Instagram, pe care Kim Kardashian l-a făcut celebru când a prezentat lumii conceptul de contouring.

Însă, fie că e realizat cu minuțiozitate și aproape că se transformă într-o operă de artă, fie că de-abia e prezent, machiajul este o metodă de exprimare. Așadar, de ce a ajuns să fie atât de polarizant? De ce s-a produs o segregare atât de abruptă, când de cele mai multe ori nu facem parte în mod exclusiv dintr-o anumită tabără? Sunt zile în care ne simțim frumoase doar cu o cremă hidratantă, și altele când ne petrecem o oră în fața oglinzii pentru a obține un ten luminos. Și nici una dintre variante nu este greșită.

Pentru a înțelege mai bine puterea machiajului asupra vieților noastre azi, cum reușește să ne influențeze, cum s-a transformat într-o modalitate de exprimare, am stat de vorbă cu cinci persoane asupra cărora make-up-ul și-a pus amprenta în moduri distincte.

Citește continuarea în ELLE APRILIE 2019!

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK