Pascal Bruckner – cronicarul crizelor noastre

Este intruchiparea intelectualului francez complet: traieste la Paris intr-un apartament ticsit de carti, are o iubita frumoasa si tanara, calatoreste in lumea intreaga. Mihaela Frank a stat de vorba cu Pascal Bruckner despre ultima sa carte, despre viata privata si despre lumea de azi, cu bune si cu rele.

Pascal Bruckner – cronicarul crizelor noastre

Despre Pascal Bruckner gasesti multe pe Internet, si totusi aproape nici o informatie personala. Da, sunt multe cronici ale cartilor sale, destule articole scrise chiar de el si un numar rezonabil spre mare de interviuri. In Romania, scriitorul si eseistul francez este mai cunoscut si mai iubit decat multi confrati de-ai sai, iar de-a lungul anilor acesta a venit si revenit de multe ori in tara noastra – are o relatie foarte stransa cu editorii sai romani (de altfel coordoneaza, alaturi de Magdalena Marculescu, colectia Eroscop a editurii Trei), iar regizoarea Chris Simion i-a pus in scena doua dintre romanele sale mai vechi: Copilul divin si, de curand, Hotii de frumusete.

In 2005, intrigat de povestea tinerei care si-a pierdut viata in urma unui proces de exorcizare, la o manastire izolata din judetul Vaslui (mult mediatizatul „caz Tanacu', ce a stat si la baza celui mai recent film al lui Cristian Mungiu, Dupa dealuri), Bruckner face o calatorie pentru a-i cunoaste pe protagonisti si a descalci itele povestii si scrie apoi un articol in Le Monde, intitulat La possedee de Moldavie (Posedata din Moldova).

Bruckner este genul acela de intelectual francez complet – este un observator lucid si ironic al slabiciunilor si exceselor societatii contemporane, scrie romane, dar si eseuri pe teme actuale, care starnesc reactii, controverse, discutii, tine conferinte la diverse universitati, e invitat in dezbateri televizate unde isi impartaseste opiniile unui public care il respecta, colaboreaza cu diverse publicatii, este editor la celebra editura Grasset. Temele sale predilecte merg de la emanciparea sexuala la criza cuplului modern si de la iluzia fericirii la vinovatia in fata istoriei sau extremismul ecologic, iar scriitura sa combina cu elocventa limbajul nuantat al artistului cu concizia aforistica a ganditorului – astfel incat cartile sale sunt pline de fraze sau paragrafe care se cer subliniate si citate.

L-am intalnit pe Pascal Bruckner cu ocazia lansarii celui mai recent roman al sau, primul scris dupa sapte ani: Casa ingerilor. Am regasit personajul elegant pe care il stiam, cu zambetul sau politicos si cu aceeasi alura de cavaler tomnatic (sau de star de cinema francez, cum preferati). De data asta am petrecut mai mult timp impreuna cu el si cu editorii sai, asa incat am avut ocazia sa-l intreb cate ceva si despre copilaria si tineretea sa. Stiam din scurtele biografii pe care le citisem pe Internet ca-si petrecuse copilaria in Franta, Elvetia si Austria. Mi-a spus ca acest lucru s-a intamplat pentru ca la varsta de un an si jumatate sau doi s-a imbolnavit de tuberculoza, asa ca parintii l-au trimis in Austria. „Am crescut la munte, in Austria si apoi in Elvetia. Au fost niste ani foarte placuti!'

Insa apoi s-a intors in Franta, la Lyon, si a urmat cursurile unui liceu iezuit, asa incat, atunci cand, la 17 ani, a plecat sa studieze la Paris, schimbarea a fost una majora: „Parisul era minunat! Era ca o gura de aer proaspat in comparatie cu Lyon, care pe atunci era de moda veche si extrem de provincial. Parisul a insemnat libertate pentru mine'. Și mai interesant e faptul ca evenimentele din mai 68, care au schimbat major viata generatiilor urmatoare (nu doar in Franta), l-au prins in Paris, la varsta ideala – avea 20 de ani, era student si se afla in mijlocul evenimentelor. L-am intrebat cum a trait acele momente, dar am fost uimita cand mi-a raspuns ca pe atunci nu prea intelegea ce se intampla. Locuia in apropiere de Cartierul Latin si participa la demonstratii zilnic, dar a luat totul ca pe un soi de petrecere. Apoi revoltele s-au terminat, in iunie 1968. „Au fost doua luni pe care nu le-am luat prea mult in serios, au fost ca un joc pentru mine', mi-a marturisit eseistul de azi.

Cum foarte multi intelectuali francezi din acea vreme erau de stanga, l-am intrebat daca s-a alaturat si el acestui trend. Mi-a spus ca nu a activat in nici un partid… ma rog, cu exceptia catorva luni cand a cochetat cu stanga, conform modei. „Toti prietenii mei erau dedicati, verbal cel putin, «marii revolutii». Noi suntem produsul acelor ani. Generatia anilor ‘60-70 a dat startul revolutiei sexuale, emanciparii si ridicarii individului ca figura principala a societatilor din Vest. Eu am fost mai degraba un liberal, m-a interesat mai mult libertatea sexuala decat dictatura clasei muncitoare. Prin urmare nu am fost activist in nici un partid, cu exceptia catorva luni cand am facut parte dintr-un grup obscur de stanga.'

Mda. E evident pentru oricine i-a citit cartile ca Bruckner a fost dintotdeauna interesat de libertatea sexuala si ca, desi e imposibil sa se fi tinut deoparte de miscarea de stanga din Franta acelor ani, Bruckner nu e un intelectual de stanga. Am continuat discutia cam de-acolo de unde am lasat-o, a doua zi de dimineata, cu reportofonul pornit, la sediul editurii Trei.

ELLE: Sunteti un intelectual angajat in „viata cetatii'. Cand ati constientizat ca vreti sa va implicati in societate?
Pascal Bruckner: Cand incepi sa scrii, iti asumi o obligatie, asa ca a publica o carte este primul act de dedicare prin care te afirmi public importiva tuturor. Am facut-o intaia oara cu prima mea carte, Le Sanglot de lHomme blanc in anul 1983. La momentul publicarii a socat lumea occidentala, iar de atunci a fost tradusa in mai multe limbi. Impactul cartii s-a datorat invinuirii pe care o aduce societatii in ceea ce priveste imperialismul, colonizarea si sclavagismul. Cred ca este un eseu care a ajutat foarte mult la schimbarea mentalitatii in Franta si in tarile din Vest. Desi a starnit o controversa majora, ma bucur ca am scris-o.

ELLE: Pentru ca ati adus in discutie ideea de vina, pe care ati reluat-o si in alte carti, as vrea sa va intreb pentru ce credeti ca ar trebui sa se rusineze generatia dumneavoastra?
P.B.: Fiecare generatie face greseli. La fel si noi, am facut multe greseli pentru care vom fi invinovatiti de generatiile care vor urma. Totusi, cand vine vorba de culpabilitatea din cauza trecutului, cred ca amintirea ar trebui inlocuita de istorie, deoarece este imperios sa primeze perspectiva obiectiva asupra faptelor petrecute. Tocmai din acest motiv consider foarte important rolul istoriei in tarile din estul Europei, de exemplu. E nevoie de istoria comunismului asa cum e nevoie de cea a fascismului, a celui de-al doilea razboi mondial s.a.m.d.. Cel de-al doilea razboi mondial este o cruce dureroasa pe care toate natiunile Europei vor trebui sa o poarte. Cu toate acestea, cred ca este inutil sa ne simtim vinovati pentru faptele comise de parintii si bunicii nostri sau de generatiile precedente. In schimb, trebuie sa fim constienti de evenimentele care s-au desfasurat, intr-un mod cat mai exact. Aceasta este atributia istoriei. In prezent gresim cu siguranta, dar nu stim inca unde. Se poate sa facem greseli cu intentii bune si lucruri bune cu intentii rele, dar democratia ne permite sa privim constant asupra societatii pentru a evita pe cat posibil erorile. De asta e buna democratia.


ELLE: Care credeti ca sunt cele mai bune si cele mai rele lucruri care s-au intamplat in ultimii 40 de ani?
P.B.: Cel mai rau lucru care ni se intampla este faptul ca imbatranim (rade). Mare pacat! Generatia mea isi propusese sa nu imbatraneasca niciodata. Exista in schimb foarte multe lucruri bune care s-au petrecut in ultimele decenii, de la emanciparea femeii in Europa si mai recent in tarile arabe, in India si China, la progresele considerabile in medicina, in igiena si in stiinta. Europa a evoluat foarte mult in ultimii 40 de ani. Si, desigur, revolutia Internetului in ultimii zece ani, care are parti bune si parti rele. Un alt lucru bun este constiinta impactului pe care il avem asupra mediului si evolutia miscarii ecologiste.

ELLE: Si totusi, sunteti un critic vehement al unora dintre ideile ecologiste.
P.B.: Da. Mai ales al ipotezelor catastrofice. Asta am criticat in ultimul meu eseu (Fanaticii Apocalipsei – n.r.). Ecologia ca cercetare este utila, este un mod de a trai intr-un mediu sigur. Dar ecologia radicala este o miscare care frizeaza nebunia, care doar evidentiaza problemele omenirii in acest Univers, fara a veni cu solutii pentru multe situatii cu care ne confruntam Singura solutie promovata de ei este saracia!

ELLE: Sa ne intoarcem la o alta tema care va preocupa inca din tinerete: sexualitatea. Stiu ca ati scris si o teza despre emanciparea sexuala. De unde acest interes care nu v-a parasit niciodata?
P.B.: Dar toata lumea este interesata de acest subiect. Poate ca pe mine conceptul m-a obsedat ceva mai mult deoarece consider ca libidoul este o cale prin care poti descoperi lumea. In spatele sexualitatii se afla mai mult decat placerea carnala. Sexualitatea este un alt fel de a confrunta lucrurile si de a lua ce-i mai bun din viata. Repet ce spunea Freud despre Eros si Thanatos. Eros reprezinta puterea vietii si Thanatos pe cea a mortii. In cazul meu este destul de adevarat. Acesta obsesie pentru sexualitate a fost modul meu de a ma deschide lumii exterioare, de a ma elibera de o copilarie oarecum sufocanta.

ELLE: Si totusi, in romanele dumneavoastra personajele sunt mereu pedepsite pentru erotismul lor exagerat, sfarsesc intotdeauna tragic.
P.B.: Este adevarat. Eu cred ca in¬tr-un roman trebuie sa descrii o tragedie. Un final fericit e mai putin palpitant decat daca iti prinzi personajele intr-o contradictie, asemenea unei muste care s-a prins intr-o plasa de paianjen. In romanele mele explorez partea intunecata a sexualitatii moderne, expun contradictii si finaluri nefericite. Mi se pare mai captivant decat sa spun ca trebuie sa fim liberi, sa fim fericiti. Eu am incercat intotdeauna sa critic ideea hedonismului modern, sa arat ca nimic nu e cu adevarat nou, ci repetam niste tipare primordiale.

ELLE: Multe dintre temele din eseurile dumneavoastra se regasesc si in romane. De ce simtiti nevoia sa va exprimati in aceste doua forme? Incercati sa atingeti un public mai numeros, sau poate romanul va ofera mai multa libertate de exprimare?
P.B.: Da, in romane exista o libertate aparte, pentru ca poti trata diferit un subiect, poti spune lucruri pe care intr-o carte de filosofie nu le poti spune. Poti explora partea intunecata a individului, care se contureaza cel mai bine printr-o poveste. Povestile fac parte din umanitate. E o forma prin care ne putem intelege mai bine destinul. Pentru mine, filosofia nu a fost suficienta, a reprezentat doar un instrument de exprimare, pe langa multe altele. Motivul pentru care scriu atat romane, cat si eseuri este ca pot explora un subiect din mai mule perspective, pe mai multe niveluri. Desi nu e foarte apreciata aceasta imbinare si sunt criticat ca nu ma focalizez doar pe una dintre ele, pentru mine filosofia si literatura se completeaza reciproc.

ELLE: Dar de ce povestile dumneavoastra tind sa fie atat de violente?
P.B.: Poate pentru ca am crescut intr-un mediu violent. E mostenirea copilariei mele. Romanele mele, in special, sunt pesimiste, dar asta este exact ceea ce imi place sa citesc. Sunt o viziune mai plina de acuratete asupra lumii decat romanele concepute doar pentru a binedispune.

ELLE: Traim intr-o societate foarte expusa si autoexpusa – scriitorii o fac prin autofictiune, oamenii obisnuiti prin intermediul Internetului, unde fiecare incearca sa-si construiasca o versiune cat mai buna a sa. In acest context, dumneavoastra suinteti o persoana extrem de discreta – n-am gasit aproape nici o informatie personala pe Internet. Cum reusiti? Si credeti ca discretia mai este o calitate in ziua de azi?
P.B.: Astazi toata lumea vrea sa fie libera, dar in acelasi timp cauta recunoastere, de unde si aceasta dorinta avida de expunere. In cartile mele am incercat mereu pana acum sa nu ma dezvalui prea mult, dar voi scrie in curand o autobiografie despre tineretea mea, care va fi publicata intr-un an, doi. E o metoda prin care incerc sa controlez intr-un fel expunerea si erorile care pot aparea. Multe dintre cartile autobiografice sunt total plictisitoare, pentru ca sunt aproape toate la fel. Cu totii am avut aproximativ aceeasi copilarie, aceeasi tinerete si mi-e teama sa nu-mi plictisesc cititorii. Sa-ti relatezi povestea in modul clasic nu e foarte interesant pentru cititor, de aceea as aborda un alt unghi. Cartea va soca, sunt sigur, dar o voi scrie. Pana la momentul de fata nu am facut-o pentru ca mi-a fost teama sa nu ranesc pe cineva, dar acum, ca parintii mei nu mai sunt, cred ca ma voi putea exprima mai liber decat in trecut. Consider ca respectul nu poate fi eludat, chiar daca in relatia ta cu parintii exista probleme.

ELLE: Exista vreo legatura intre violenta din cartile dumneavoastra si copilaria pe care ati trait-o?
P.B.: In viata reala a fost vorba mai mult de o violenta psihologica, de o atmosfera de isterie, nicidecum de violenta fizica.

ELLE: Sa vorbim despre ultima dumneavoastra carte. Regasim aici (din nou, dupa multi ani) clasa de jos a societatii. De ce revine acest interes pentru cei saraci, pentru oamenii strazii?
P.B.: Aceasta este realitatea contemporana. Vedem oameni care devin foarte bogati si oameni instariti care ajung foarte saraci si stim ca putem pierde dintr-o data totul. Este teribil sa fii in aceasta situatie, dar se intampla tot mai frecvent in vremurile actuale de criza prin care trecem. Saracia este o frica majora a lumii moderne. A devenit o obsesie din cauza careia francezii, de exemplu, sint extrem de deprimati.

ELLE: Ce simtiti dumneavoastra personal pentru oamenii strazii?
P.B.: Sentimentele mele nu sunt foarte bine definite cand vine vorba de asta, la fel cum se intampla si cu personajul din cartea mea. Mi-e mila de ei si as prefera sa nu ii vad, sa nu stiu ca exista. Daca ar putea sa dispara peste noapte as fi foarte satisfacut. Unii dintre ei sunt cu adevarat dezgustatori, cei care imbina mizeria extrema, dependenta de alcool si nebunia. Este cea mai decazuta conditie umana! In Paris sunt foarte multi cersetori, cred ca fiecare parizian s-ar bucura daca strazile ar fi curatate de acesti oameni, mai ales ca acolo contrastul este realmente izbitor.


ELLE: Dar despre compasiune ce credeti?
P.B.: Cred ca e important sa ai compasiune, sa poti ajuta pe cineva intr-o situatie grea. Dar compasiunea pe care o incercam cu predilectie in ziua de azi e apropiata de dispret. E o atitudine care catalogheaza un om drept vrednic de mila si il inchide in aceasta conditie. Compasiunea e utila pentru inceput, dar prefer admiratia. O so¬cietate bazata pe compasiune nu e o socie¬tate adecvata. Ceea ce ar trebui sa facem ar fi sa ne ajutam semenii sa scape de conditia lor.

ELLE: Asta ar implica vointa politica.
P.B.: Exact. Problema e ca Franta are foarte multe datorii, desi are un sistem foarte bun de asistenta sociala si medicala. Din pacate, ajutorul social tinde sa creeze o mentalitate de asistat, si oamenii cred ca statul le datoreaza totul: o locuinta, o slujba, conditii bune de viata, servicii medicale. Chiar daca intentiile sunt bune, ajutorul social a provocat in oameni o rezistenta puternica de tipul „merit mai mult decat primesc'.

ELLE: In cartea dumneavoastra luati peste picior organizatiile de binefacere, ONG-urile.
P.B.: Am lucrat cinci ani intr-o organizatie umanitara peste hotare. Am calatorit mult in Africa, Pakistan si Asia. Deci nu, nu iau in deradere organizatiile de binefacere, doar ca nu mi se pare ca au cea mai buna abordare cand vine vorba de ajutorarea celor saraci. E o diferenta intre a-i ajuta si a-i rusina din cauza conditiei lor, pentru a te simti superior. Cred ca ONG-urile fac o treaba buna, dar in romanul meu nu incerc sa descriu sistemul, de aceea nici personajul meu, Isolde, nu este un personaj modest, obisnuit.

ELLE: Nici personajul masculin, Antonin, nu este un personaj obisnuit. E un tip total handicapat din punct de vedere emotional, un tip aproape asexual. Credeti ca este reprezentativ pentru societatea de astazi?
P.B.: Nu stiu. Antonin este un contraexemplu al personajelor mele anterioare, un tanar fara emotii, care nu se implica si nu simte nici un fel de atractie sexuala deoarece considera sexualitatea dezgustatoare. Toate emotiile sale se acumuleaza in furie si intr-o obsesie compulsiva pentru curatenie. Singurul moment din viata lui cand emotiile rabufnesc este atunci cand decide sa scape de toata mizeria din Paris. Ca tipologie, este blocat in sindromul „nu vreau sa fiu ranit de cei din jurul meu'. Cineva mi-a spus ca a remarcat o usoara asemanare cu personajele lui Michel Houellebecq, din cauza indiferentei in ceea ce priveste intimitatea. Sincer, nu stiu, dar a trebuit sa il descriu astfel pentru a-l putea pune pe traiectoria pe care l-am pus. Sentimentele sale se arata in final, atunci cand incearca sa ucida, cand isi proiecteaza ura in compasiune, intr-o forma de intelegere, desi este prea tarziu.

ELLE: Amintirea reprimata a crimei care se dezvaluie la finalul cartii explica intr-un fel psihologia pesonajului, nu?
P.B.: Aceasta carte este o revelare continua de sentimente reprimate. A omori nu este si nici nu trebuie sa fie atat de usor, tocmai de aceea majoritatea nu o facem, oricat de puternice ne-ar fi imboldurile. E bine sa avem scrupule, indiferent de ceea ce simtim, asta ne tine departe de starea de anarhie. Si pana la urma, sunt atat de multe lucruri placute in viata!

ELLE: OK, atunci sa vorbim despre lucrurile placute ale vietii. Ce va face fericit?
P.B.: Un somn bun (rade). Aceasta este prima conditie a fericirii, pentru mine. Sa alerg. Imi place starea de epuizare fizica de dupa jogging, cand mintea imi este foarte alerta. Ma face fericit zambetul unei femei frumoase pe strada, o idee stralucita, o calatorie intr-un loc indepartat si, bineinteles, oamenii pe care ii iubesc. Sunt foarte multe lucruri care ma fac fericit!

ELLE: Ati reusit sa rezolvati conflictul principal dintr-un cuplu, acela dintre libertate si iubire?
P.B.: Nicidecum. Am gasit doar solutii temporare. Momentan, imi impartasesc iubirea cu o femeie cu care nu locuiesc impreuna. Ea sta la Bruxelles, eu la Paris. Suntem un fel de cuplu part time. Astfel, minimalizam intr-o oarecare masura nu neaparat conflictele, caci ele fac parte din viata, ci plictiseala. Nu mai simtim in felul acesta greutatea timpului care apasa pe umerii nostri, pentru ca traim impreuna doar partial, ceea ce pentru noi e cel mai bine. Daca am fi avut copii ar fi fost diferit, dar asa a trebuit sa gasim cea mai buna solutie pentru a ne conserva libertatea, pentru a pastra misterul si o oarecare indiferenta pentru ceea ce face celalalt. Nu putem detine niciodata pe cineva in totalitate. Partea buna e ca in ziua de astazi, cu progresele facute de tehnologie, e foarte usor sa fii in legatura cu cineva si uneori sunt suficiente doar cateva cuvinte la telefon sau un scurt mesaj ca sa fii fericit si sa simti ca nu esti singur.

ELLE: Va plictisiti usor?
P.B.: Da, foarte repede, dar imi place sa-mi distrag atentia. Traiesc cu o femeie care stie intotdeauna cum sa ma ia si sa ma incite.
ELLE: Ariel, unul dintre personajele dumneavoastra, spune la un moment dat ca este ingrozit de batranete, ca toata lumea. E valabil si pentru dumneavoastra?

P.B.: Absolut. Batranetea este un blestem bizar pentru omul modern, este ca o razbunare a vietii aruncata asupra pretentiilor noastre de a intrece limitele stramosilor nostri. In trecut, marja normala de viata era de 40 de ani. Cu timpul, am obtinut cateva decenii in plus, dar pentru ce? Ca sa muncim pana la 65-70 de ani, iar apoi sa sfarsim intr-un azil de batrani din cauza unei boli? Desi limita de viata s-a prelungit, conditia batranetii nu s-a imbunatatit. Mai mult, in ziua de azi senectutea nu se bucura de acelasi respect de care se bucura odinioara, cand era asociata cu intelepciunea. Bineinteles, exista si cazurile privilegiate, varstnici care au o situatie financiara confortabila, care inca au aventuri amoroase, au copii, nepoti si o sanatate de invidiat. E o provocare sa imbatranesti frumos. E dificil, dar nu imposibil.

ELLE: Ce va doriti pentru copiii dumneavoastra?
P.B.: Le doresc o viata cel putin la fel de minunata ca a mea! Am o fata de 16 ani si un baiat de 42 de ani, care la randul sau are doi copii. Suntem o familie internationala. Fiica mea este de origine franceza si americana, prietena mea este de origine belgiana si africana, iar eu am origini germane. Da, exista multe diferente culturale, care uneori sunt conflictuale, dar e mai palpitant asa.

De Mihaela Frank
Traducere de Andreea Trifas
Foto: Guliver

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din people