Isabel Allende – Puterea feminitatii

Cea mai cunoscuta scriitoare de limba spaniola din lume, in dialog exclusiv cu ELLE Romania despre familie, feminism, politica, agresiunea americana in lumea de azi si durerea unei mame care si-a pierdut copilul. Interviu de: Mihaela Frank

E suficient sa citesti o singura carte semnata de Isabel Allende ca sa te indragostesti iremediabil de toate celelalte, sa le cauti si sa le astepti cu nerabdare si bucurie. Excelenta povestitoare, cu un stil extrem de feminin si plin de forta, emotie si pasiune, ea este astazi una dintre cele mai cunoscute scriitoare din lume. Iar Isabel Allende seamana foarte mult cu cartile sale. Atit de mult, incit toata lumea o intreaba cit adevar si cita fictiune exista in romanele pe care le scrie.

Ca si personajele sale, Isabel Allende vorbeste din inima. E o femeie pasionala si extrem de independenta, care, de-a lungul extraordinarei sale vieti a fost nevoita sa se re-inventeze de mai multe ori.

S-a nascut intr-o familie de diplomati chilieni, tatal sau fiind fratele lui Salvador Allende, fostul presedinte al tarii, care avea sa fie inlaturat de la putere pe 11 septembrie 1973, in urma unei violente lovituri de stat militare.

La scurt timp, Isabel Allende este nevoita sa-si paraseasca tara si sa plece in exil, in Venezuela. Credea ca pleaca pentru scurt timp, ca dictatura lui Pinochet nu avea cum sa dureze mult. Avea sa stea in exil 13 ani. Acolo incepe sa scrie, avind drept sursa de inspiratie propriile experiente si amintiri. Mai tirziu avea sa spuna ca, probabil, daca ar fi ramas in tara sa, nu ar fi ajuns niciodata scriitoare, scrisul fiind pentru ea o moda­litate de a se elibera de ura si durere. Dovada este chiar primul ei roman, "Casa spiritelor", pe care l-a inceput ca pe o scrisoare catre bunicul sau, aflat pe patul de moarte in Chile, sau "Paula", cartea pe care a scris-o mult mai tirziu, dupa moartea fiicei sale.

Memoria trecutului e foarte importanta pentru Isabel Allende, iar primele sale romane – aparute si in romaneste, la Editura Humanitas (Casa spiritelor, Fiica norocului, Portret in sepia) – sint adevarate calatorii magice in trecutul familiei sale, populat cu personaje feminine puternice, spirite, vise si premonitii. In acelasi timp, lumea romanelor sale nu este straina de lumea politica, aceasta din urma intervenind dramatic in viata personajelor protagoniste, intocmai ca si in viata autoarei. Nici problemele sociale nu o lasa indiferenta, scriitoarea fiind o cunoscuta militanta impotriva nedreptatii si a inegalitatii de sanse dintre femei si barbati.

Spre sfirsitul anilor ‘80, Isabel Allende se muta in Statele Unite si se casatoreste cu un american. Trebuie sa se adapteze, inca o data unei tari noi si unei alte culturi, dar viata ei pare, in sfirsit, asezata: are o familie fericita si e recunoscuta drept una dintre cele mai bune scriitoare ale lumii. Insa soarta mai avea o lovitura pregatita pentru ea. Fiica sa, Paula, moare, la 28 de ani, iar durerea mamei avea sa se transforme, din nou, intr-o carte.

Astazi, Isabel Allende spune ca viata i-a oferit prea multe si nu indraz­neste sa-si mai doreasca ceva de la viitor. si totusi… Cititi dialogul care urmeaza si veti vedea ca Isabel Allende mai are, inca, multe de spus.

ELLE: Cartile dumneavoastra ilustreaza un univers feminin complex, populat cu personaje puternice si bine conturate si generatii de femei extrem de atasate unele de altele. Putem spune ca sinteti o feminista?

Isabel Allende: Am fost feminista inca de cind eram copil. Toata via­ta am dezaprobat patriarhatul si am luptat pentru drepturile femeilor. Asta nu inseamna ca nu-mi plac barbatii. Ii iubesc! Dar nu-mi place felul in care e construita lumea si incerc s-o schimb. Ca sa va raspund la intrebare, cred ca tot ceea ce sint ca persoana se reflecta in opera mea de scriitor, inclusiv ideile femeniste.

ELLE: Deci faptul ca v-ati nascut intr-o societate machista a facut din dumneavoastra o luptatoare pentru drepturile femeilor?

I.A.: M-am nascut in anii ’40, intr-o societate foarte conservatoare, catolica si patriarhala, intr-o familie foarte stricta, in care bunicul meu era un fel de Dumnezeu si barbatii aveau mai multe drepturi, libertati si posibilitati de a se realiza decit femeile. Eu n-am vrut sa traiesc la fel ca mama mea, sa fiu dependenta si supusa. Am vrut sa fiu ca bunicul. si aproape ca am reusit…
 

ELLE: Credeti ca modelul familiei traditionale, atit de bine descris in cartile dumneavoastra, mai este valabil azi, cind familia se reinventeaza continuu?

I.A.: E adevarat, conceptul de familie e in schimbare, mai ales in societatile occidentale moderne, dar femeile sint, inca, cetateni de categoria a doua in multe locuri ale lumii. Fetele continua sa fie vin­du­te prin casatorii premature, pros­titutie, munca fortata; femeile sint in continuare silite sa nas­ca copii pe care nu si-i doresc sau pe care nu au cu ce sa-i hraneas­ca. In multe locuri din lume, fe­me­i­le nu pot mosteni sau conduce o proprietate, sint ba­tute, violate sau chiar ucise fara ca faptasii sa fie pedepsiti. In lume, femeile fac do­ua treimi din munca si totusi de­tin doar 1% din bunuri. Sper ca conceptul de familie va evo­lua, astfel incit aceasta sa nu se mai bazeze pe sacrificiul nici unuia dintre membrii sai, dar mai sper si ca vechea idee a familiei extin­se, adica micul trib unde fiecare are grija de celalalt, va supravietui.

ELLE: Un subiect care apare adesea in cartile dumneavoastra este exilul. Dupa atitia ani de cind ati fost obligata sa va parasiti tara, va mai considerati o exilata? Aveti de gind sa va intoarceti vreodata in Chile pentru totdeauna?

I.A.: Am trait in exil, in Venezuela, timp de 13 ani, iar acum sint imigranta in Statele Unite. M-am casatorit cu un american si fiul meu, nepotii mei si toti prietenii sint aici, in California. Ar fi foarte dificil pentru mine sa las totul in urma si sa ma intorc in Chile. Totusi, parintii mei, destul de batrini, locuiesc in Chile si ii vizitez de citeva ori pe an. Asa ca as putea spune ca am un picior in tara mea si unul in California. si mi-e teama ca asa vor sta lucrurile multi ani de-acum incolo.

ELLE: Istoriile familiilor din cartile dumneavoastra se impletesc cu istoria recenta si, inevitabil, cu politica. Cum va raportati la politica?

I.A.: Cind eram foarte tinara, imi placea socialismul, desi nu am fost niciodata inscrisa intr-un partid politic. In SUA votez cu de­mocratii. Administratia Bush ma oripileaza. Nu-mi place deloc directia in care merge aceasta tara de la 11 septembrie 2001 incoace. Cu scuza terorismului, Bush tine oamenii in frica, a violat Constitutia, a condus un razboi foarte nepopular, si-a facut dusmani peste tot si a distrus credibilitatea Statelor Unite in lume. Guvernul american, de asemenea, este foarte corupt.

ELLE: Apropo de 11 septembrie. Nu ma pot abtine sa remarc coincidenta dintre evenimentul din Statele Unite si lovitura de stat militara din Chile, care a avut loc pe 11 septembrie 1973. Pina si ziua de marti coincide…

I.A.: Coincidenta este, intr-adevar, surprinzatoare. Data de 11 septembrie 1973 a schimbat viata a milioane de chilieni. 11 septembrie 2001 a schimbat lumea. Pare sa fie o data blestemata.

ELLE: Dupa atitia ani de la lovitura de stat din 11 septembrie 1973, v-ati impacat cu soarta unchiului dumneavoastra, Salvador Allende, si cu ceea ce s-a intimplat in Chile? V-ati gindit vreodata sa scrieti o carte despre unchiul dumneavoastra?

I.A.: Am facut pace cu trecutul. E foarte greu sa traiesti cu ura in suflet, pentru ca, in final, aceasta devine o incarcatura insuportabila. Totusi, nu cred ca voi putea scrie vreodata despre Salvador Allende pentru ca e un subiect de care sint prea legata emo­tional. De asemenea, nu cred ca un roman ar fi potrivit pentru a spune aceasta poveste, iar pentru o biografie nu sint cea mai po­trivita persoana care s-o scrie.

ELLE: Statele Unite au jucat un rol important in lovitura de stat militara care v-a schimbat viata atit de dramatic. Acum locuiti in SUA si sin­teti casatorita cu un american. Sa inteleg ca i-ati iertat pe americani?

I.A.: N-am iertat CIA pentru interventia din Chile si din restul Americii Latine, asa cum nu-i pot ierta nici rolul pe care il joaca astazi in lume. CIA este responsabila pentru multe atrocitati, incluzind Guantanamo, inchisorile secrete unde oamenii sint torturati si asasinati, interventii in alte tari care nu ar fi fost niciodata tolerate in Statele Unite etc. Totusi, CIA nu este SUA. Aceasta este o tara foarte mare si cei mai multi oameni care locuiesc aici sint onesti, cu suflet bun, si nici macar n-au habar despre politica externa a tarii lor. Informatiile nu ajung la ei si daca ajung sint distorsionate. Nu putem acuza poporul american pentru greselile guvernantilor sai.
 

ELLE: stiu ca nu va face placere sa discutati despre politica, asa ca sa ne intoarcem la literatura. Este adevarat ca primul dumneavoastra roman, Casa spiritelor, a fost initial o scrisoare catre bunicul dumneavoastra, care a ramas in Chile?

I.A.: Da, mi-am inceput primul roman pe data de 8 ianuarie 1981, ca pe o scrisoare spirituala catre bunicul meu, care era pe patul de moarte. Eu eram exilata in Venezuela si nu puteam sa ma intorc in Chile ca sa-mi iau ramas bun de la el…

ELLE: Scrieti greu sau aveti acea usurinta de invidiat la unii scriitori?

I.A.: E foarte usor pentru mine sa scriu. Singura dificultate este aceea de a sta pe scaun 10 ore pe zi, timp de citeva luni!

ELLE: In cartile dumneavoastra exista mereu o usoara componenta magica. Realismul magic este, de altfel, prezent la multi autori latino-americani. Cum explicati acest lucru?

I.A.: Dar componente de magie in literatura gasim peste tot in lume: in povestile africane, in cele indoneziene, in basmele englezesti, in epopeile scandinave, in literatura gotica germana, in romanele scrise in limba engleza de catre scriitorii indieni si caraibieni, in romanele chinezesti si japoneze, in literatura africana din America etc., etc. Realismul magic reflecta capacitatea oamenilor de a intelege faptul ca lumea este un loc foarte misterios si ca nu putem explica tot ce se intimpla pe pamint si toate experientele pe care le traim. Eu, atit ca om, cit si ca scriitor, sint deschisa catre aceste mistere.

ELLE: Ati scris un roman minunat, care urmeaza sa fie tradus in romaneste. Este vorba despre Paula, cartea pe care ati scris-o dupa moartea fiicei dumneavoastra. Ce-a insemnat acest roman pentru dumneavoastra? A fost scrierea sa un fel de exorcism? A fost greu sa scrieti aceasta carte?

I.A.: Paula este cartea cea mai apropiata de sufletul meu, cartea care m-a salvat de la depresie, care m-a ajutat sa trec peste ingro­zi­torul an de doliu dupa fiica mea. Este cartea care mi-a adus cele mai multe reactii de la cititorii mei. Primesc scrisori de la oameni care au citit Paula aproape in fiecare zi. Am scris aceasta carte cu multe lacrimi in ochi, dar nu mi-a fost greu s-o fac, poate si pentru ca am luat notite in timpul in care fiica mea era in coma, intr-un spital din Madrid, si de asemenea, aveam mai mult de o suta de scrisori catre mama mea, asa ca amintirile erau proaspete.

Nu exista nimic mai dureros in viata decit pierderea unui copil. Nu uiti niciodata, iar durerea iti ramine in inima pentru totdeauna. Dar, pi­na la urma, inveti sa traiesti cu asta. Amintirea sa devine o prezenta per­manenta in viata ta, un fel de companie tacuta. Din nefericire, pier­derea unui copil este cea mai veche si cea mai comuna durere a fe­meii, de la inceputul lumii incoace. Abia de curind, gratie progrese­lor facute in medicina si in standardul de viata, incepem sa avem san­sa ca toti copiii nostri sa supravietuiasca.

In urma cu mai putin de un secol, mureau copii aproape in orice familie. si astazi, in cele mai sa­ra­ce tari, mortalitatea copiilor este foarte mare. Ceea ce vreau sa spun este ca un parinte care traieste aceasta experienta nu trebuie sa se simta singur pe lume si nu trebuie sa se invinovateasca pentru asta. Doliul dupa un copil mort este ca un drum pe care il parcurgi singur printr-un tunel lung si intunecat. Dar ii asigur pe toti cei care traiesc o asemenea experienta cumplita ca lumina exista, la capatul tunelului.

ELLE: Acesta este sfatul pe care il dati celor care traiesc astazi ceea ce ati trait dumneavoastra?

I.A.: Singurul sfat pe care pot sa-l dau parintilor care au pierdut un copil este sa nu se izoleze in ei, sa-si impartaseasca povestea si du­rerea, sa imparta doliul cu altii, sa caute ajutor, chiar si profesionist, sa-si gaseasca consolarea in spiritualitate, sa iasa din casa si sa se alature lumii, sa-si continue viata. Paula nu este doar o carte trista des­pre moartea prematura a unei tinere femei, ci este o carte despre fa­milie, iubire si viata. Am invatat sa pretuiesc cei 28 de ani pe care i-am petrecut alaturi de Paula si am invatat sa traiesc cu absenta ei. In timp, am ajuns sa fiu in stare sa-mi transform aceasta pierdere in forta. In memoria ei, am creat o fundatie pentru a ajuta femeile si fetele din lume. Aceasta a fost munca ei, iar eu am decis sa o continui pentru ea.

ELLE: Ce va doriti de la viitor?

I.A.: Pentru viitor as vrea sa vad ca 50% din managerii din lume sint femei, vreau pace si o mai buna distributie a sanatatii, as vrea ca oamenii sa aiba cu adevarat grija de planeta si de semenii lor. Pentru mine… nu stiu, am deja prea mult si nu indraznesc sa mai cer. (Dar in secret sper sa ramin cu mintea intreaga atunci cind voi fi foarte batrina.)

Foto: www.manuelsantelices.wordpress.com

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din people