INTERVIU EXCLUSIV: Elizabeth Gilbert – despre fricile unei femei curajoase

Daca iti imaginezi ca autoarea bestseller-ului Mananca, roaga-te, iubeste e doar o scriitoare de chicklit care a dat lovitura, te inseli. Te invitam sa descoperi o femeie deschisa, cu opinii asumate si fara pudibonderii sau restrictii de subiecte – fie ca e vorba de scris sau de viata personala.

INTERVIU EXCLUSIV: Elizabeth Gilbert - despre fricile unei femei curajoase

Elizabeth Gilbert e unul dintre acei oameni a caror viata se imparte extrem de distinct in doua: inainte si dupa. Experienta care a stat la baza cartii-confesiune Mananca, roaga-te, iubeste si succesul fulminant al acesteia i-au schimbat complet viata, din toate punctele de vedere. Asa cum scria chiar ea pe 3 septembrie, pe pagina sa de Facebook, cu 12 ani in urma, cand a plecat in celebra sa calatorie de un an, Liz (cum ii place sa i se spuna) era un om in deriva, care avea doar un mic indiciu pe care a avut curajul de a-l urma (un vraci din Indonezia, intalnit in timpul unei excursii de documentare pentru un articol, i-a spus ca se va intoarce acolo).

Iar asta i-a adus totul. TOTUL – barbatul langa care se trezeste in fiecare dimineata, prietenii pe care i-a intalnit in drumul sau, o comunitate intreaga de oameni pentru care e o sursa de inspiratie, pacea interioara, mandria de a realiza ceva important. Un astfel de succes vine, insa, la pachet – intotdeauna, se pare – cu aceeasi problema: cum il depasesti? Cum iti continui viata astfel incat ceea ce faci mai departe sa nu fie strivit de momentul acela de maretie? In cazul unui scriitor, cartile care urmeaza dupa un mare succes vor sta mereu sub semnul comparatiei – din partea publicului, dar si a lui insusi. Cum sa poti spera ca astrele se vor alinia din nou la fel de perfect, ca muzele vor fi la fel de generoase? Cum sa treci peste panica de a te afla din nou in fata unei pagini albe stiind ca acum toti sunt cu ochii pe tine?

Cum-necum, dupa Mananca, roaga-te, iubeste, Elizabeth Gilbert a mai publicat doua carti: Si am spus da. O poveste de iubire si romanul Semnatura tuturor lucrurilor. Iar framantarile legate de greutatea de a scrie dupa ce ai publicat un best-seller au condus, pana la urma, la o noua carte – Lectii de magie –, in care Elizabeth Gilbert scrie, cu aceeasi franchete si empatie care sunt marca ei personala, despre provocarile, spaimele si bucuriile muncii de creatie, dar si despre felul in care, prin dorinta si abnegatie, oricine poate sa-si gaseasca muza, sa o asculte si sa faca efortul imens de a materializa o idee creativa.

I-am citit cartea inainte de a fi publicata (pe 22 septembrie, in Statele Unite si, la o saptamana dupa asta, in Romania). M-a amuzat, m-a incitat, am gasit-o generoasa si calda. In mod clar, o conversatie cu femeia asta trebuie sa fie interesanta, mi-am zis. Si chiar a fost, mai mult decat mi-am imaginat! Gratie Skype-ului, ne-am privit in ochi, ne-am zambit si ne-am baut cafeaua impreuna – ea, dimineata, in camera ei de lucru de acasa, eu spre seara, in biroul din redactie.

ELLE: Noua ta carte ta va fi lansata in curand. Ce face „Bunicul Frica zilele astea?
Elizabeth Gilbert:
Sa stii ca e amuzant. E mereu in preajma, dar eu am un mare respect pentru el. Sigur, nu spun ca-mi place sa-mi petrec timpul cu acest sentiment – fiindca nu este o experienta placuta pentru nimeni –, dar ii sunt recunoscatoare, deoarece cred ca este cea mai veche componenta evolutiva si cel mai vechi sentiment uman pe care il avem. Cred ca uneori uitam sa-i multumim fricii pentru tot ceea ce a facut pentru noi ca specie si ca indivizi. Cred ca oricine poate sa inchida ochii si sa-si aminteasca imediat un moment in care frica i-a salvat viata. Numai ca acest bunic e complet surd si nu intelege cand situatia e cu adevarat dificila, cand mizele sunt foarte mari sau foarte mici. Asa ca, bineinteles, imi spune ca o sa mor deoarece cartea mea va fi lansata in curand! Iar eu trebuie sa vorbesc cu „Bunicul Frica tot timpul si sa-i explic ca probabil totul va fi bine.

Mai mult, acum am inceput sa scriu o noua carte si deja mi-e frica de criticile care vor veni. Zilele trecute stateam in camera si auzeam vocile criticilor care ma urasc – fiindca ii stiu deja – si anticipam ca nu le va placea nici aceasta carte. Asa ca am ridicat o mana si am zis: „Oameni buni, veti avea ocazia, daca asteptati doi ani si jumatate sau trei. Veti avea sansa de a ataca aceasta carte, dar acum este timpul meu, deci ma puteti lasa in pace? Voi vedeti-va de treaba si lasa¬ti-ma sa-mi fac si eu treaba, apoi va dau cartea ca s-o desfiintati sau sa faceti ce vreti din ea.

ELLE: Imi place modul in care personifici emotiile in cartea ta. Faci asta si in viata reala, adica stai de vorba cu sentimentele tale, cu Dumnezeu, cu… genunchiul tau care te doare?
E.G.:
Da, chiar fac asta si in realitate. Le vorbesc cu voce tare, de aceea cand lucrez trebuie sa fiu singura in camera. Virginia Woolf zicea ca fiecare femeie are nevoie de o camera doar a ei, unde poate vorbi cu demonii ei cu voce tare, fara sa ii deranjeze pe cei din jur. Asta fac si eu.

ELLE: Si auzi raspunsurile lor?
E.G.:
Da, le aud. Toata viata mi-am petrecut-o in conversatii, pana si cartile mele sunt extensii ale acestor conversatii. Scrisul este un fel de dialog pe care il porti cu lumea, nu-i asa? Sunt obisnuita sa vorbesc cu forte invizibile. De fiecare data cand scriu o carte noua fac asta. Creatia e o munca ciudata, stiu. Iar sa-ti oferi apoi lumii produsul aceastei munci este si mai ciudat, fiindca, practic, iei aceasta conversatie parodica si o faci publica, iar persoana care intra in contact cu munca ta intra in contact direct cu tine.

Tipul de spiritualitate care ma intereseaza este in stransa legatura cu misticismul si comuniunea directa cu divinitatea. Mereu am fost interesata de conversatii cu lucruri pe care nu le poti vedea, atinge, demonstra ori simti. (De fapt, le poti simti.) Deci da, vorbesc cu spiritele tot timpul. Port conversatii cu ele chiar si atunci cand sunt intr-un conflict. Mai mereu ma confrunt cu conflicte personale. Chiar acum am un conflict cu niste fosti prieteni. Nu pot gasi un mod de a vorbi cu ei fata in fata, deoarece am acumulat multa furie, dar imi fac timp in fiecare zi sa vorbesc cu ambasadorul lor spiritual. Le trimit mesaje prin ambasadorul meu spiritual, prin care le spun ca sper sa rezolvam problemele si ca ma pot anunta cand vor sa vorbim. Aceste conversatii imaginare chiar ma ajuta.

ELLE: Dar ce ar crede o persoana mai rationala despre asta?
E.G.:
Mai intai de toate, trebuie sa spun ca identitatea mea este impartita in doua. Sunt cu un picior infipt adanc in pamant si unul ridicat pana la cer. Deci sunt capabila sa ma enervez pe oamenii care se afla intr-o extrema sau alta. Eu sunt cumva la mijloc, deci simpatia si empatia mea ar merge catre oamenii care spun ca asta este o nebunie, este irational si ca pot gasi o explicatie rezonabila pentru orice. Sunt un cetatean recunoscator lumii reale. Cred in stiinta, cred in evolutie, in vaccinare, in medicina. Sunt foarte recunoscatoare pentru lucrurile pe care gandirea rationala le-a dat lumii, inclusiv drepturile femeilor. Totusi, cred ca o persoana care vrea sa duca o viata creativa trebuie sa aiba grija sa nu fie nici prea rationala, pentru ca atunci nu va mai avea parte de poezie, de istorie, de magie, de incantare. Ratiunea excesiva ia intreaga lume, intregul Univers si le transforma intr-un computer monoton, iar eu cred ca asta e foarte plictisitor si searbad. De aceea prefer sa salvez un mic colt al mintii mele pentru ganduri complet nebune, pentru ca asta pare mai productiv.

ELLE: Crezi ca exista oameni mai receptivi la fluxul de idei creative decat altii, care par total orbi?Lectii-de-magie
E.G.:
Nu stiu daca sa cred ca cineva poate fi total orb. Am tendinta de a sta departe de ideea ca unii sunt mai inzestrati de la natura cu anumite calitati sau ca altii au fost exclusi prin selectie naturala. Din acest motiv nu sunt interesata nici de talent, chiar daca cred in el. Sunt convinsa ca si tu, daca te uiti inapoi la viata ta, poti sa vezi ca ti-e mai usor sa faci anumite lucruri decat altele. Cat despre mine, chiar daca modestia sau timiditatea nu ma lasa sa spun ca mi-e mult mai usor sa scriu decat sa fac alte lucruri, cel putin pot sa spun ca matematica este foarte dificila pentru mine. Cred ca e la fel pentru toti oamenii.

Nu-mi pasa cat de mult talent am, fiindca nu exista vreun mod de a-l masura. Dar la final nici nu mai conteaza asta, deoarece cunosc persoane – si sigur cunosti si tu – care in aparenta au fost inzestrate cu calitati minunate, dar pe care nu le folosesc niciodata. Pur si simplu acestea nu inseamna nimic pentru ele. Dar cunosc si oameni despre care la inceput am crezut ca sunt anosti, dar care apoi m-au surprins prin lucrurile pe care le-au facut, cu abnegatie si devotament. La fel si cu intrebarea „Este aceasta persoana mai receptiva de la natura sa capteze inspiratia?. Eu cred in antrenament. Cred ca te poti antrena singur sa devii tot felul de lucruri in aceasta lume. Cred ca te poti antrena sa fii mai receptiv la inspiratie si sunt mult mai interesata de modurile in care oamenii isi modeleaza viata.

ELLE: Am vazut doua discursuri despre creativitate pe care le-ai tinut la conferintele TED acum cativa ani. De aici a pornit ideea de a scrie aceasta carte?
E.G.:
Da, asa s-a intamplat. Primul meu discurs TED a avut ca tema paradigma pe care a trebuit sa o creez ca sa pot continua sa scriu dupa succesul neasteptat al cartii Mananca, roaga-te, iubeste. Tineam discursul, pe scena, si ma gandeam ca nimeni nu se va regasi in el, fiindca era un puzzle al meu, pe care inca incerc sa il asamblez. Insa, surprinzator, multi oameni s-au regasit in acest discurs. Apoi, numarul celor care imi puneau intrebari de¬spre creativitate s-a multiplicat, am primit tot mai multe cereri de a tine diverse conferinte pe aceasta tema, iar pe Facebook primeam mesaje de la oameni care imi spuneau ca se confrunta cu diverse aspecte legate de creativitate. Era ca si cum deodata as fi pus un semn la usa casei mele: „Daca aveti probleme legate de creativitate, veniti cu ele la mine! Si fiindca sunt fascinata de acest domeniu, dar si de modul in care oamenii se descurca cu frica lor, sunt mereu deschisa la astfel de intrebari. Asadar, cartea insumeaza ani si ani de raspunsuri pe care le-am tot dat oamenilor si m-am gandit ca ar fi bine sa le pun pe toate la un loc, ca sa pot spune mai eficient ca asta este ceea ce gandesc eu. Sigur, cum mi-a spus prietena mea Ann Patchett, nu este singurul mod de a opera, dar asa fac eu lucrurile – si daca asta te ajuta pe tine cu ceva, sa fii sanatos, foloseste-te si tu de experienta mea.

ELLE: Nu pot sa nu remarc felul in care vorbesti despre scris – si in conferinte, si in carte. Stim cu totii ca exista o multime de scriitori pentru care scrisul e un chin, care se declara „consumati de cartile lor. Dar sunt si scriitori – ca tine sau ca Susan Sontag, de exemplu – care pur si simplu celebreaza scrisul si scriitorii. Cum iti explici faptul ca unii se bucura de scris, in timp ce pentru altii e un chin?
E.G.:
N-am nici o idee! Dar asta se intampla atat in lumea creativa, cat si in lumea normala. Exista oameni care parca sunt magneti pentru durere. Imagineaza-ti o familie cu cinci copii – toti cu aceiasi parinti, aceeasi scoala, aceiasi vecini, exact aceeasi copilarie. Ei bine, unul dintre acesti copii, cand ajunge adult, se simte blestemat, in timp ce altul, care a trecut prin exact aceleasi experiente, se simte binecuvantat. Daca as avea sansa de a-i lua un interviu lui Dumnezeu, as incepe cu intrebarea „Asupra a ce anume din viata a avut control acea persoana si asupra a ce anume nu a avut control? Sunt unii oameni nascuti pentru durere sau acea durere este o decizie proprie? Se putea face ceva care sa schimbe situatia? Nu stiu, acestea sunt niste mari mistere.

Imi amintesc de un moment dificil, in tinerete, cand incercam sa trec peste o despartire foarte grea, iar o prietena mi-a spus: „Stiu ca este foarte greu pentru tine, dar stiu si ca nu vrei sa-ti petreci intreaga viata in durere. Stiu ca intr-un fel sau altul vei gasi o cale sa scapi din aceasta situatie. Si asa e. Sigur ca nu mi-am dorit vreodata sa duc o viata plina de suferinta, dar asta nu inseamna ca nu am experimentat durerea. Am experimentat si depresia, si anxietatea, pana in punctul in care a trebuit sa fiu tratata de un specialist. In toata aceasta perioada, Dumnezeule, singurul lucru pe care mi l-am dorit in fiecare zi a fost sa gasesc o cale de iesire. Mi-a luat trei ani pana am reusit, dar am stiut mereu ca nu voi ramane acolo.

Probabil ca uneori oamenii cred in durere fiindca simt ca aceasta va aparea inevitabil la un moment dat, deci o asteapta sa vina pur si simplu. Am o prietena lesbiana care a intalnit la un moment dat o persoana foarte intunecata si trista. Prietena mea s-a indragostit de aceasta femeie, asa ca i-a spus ce simte pentru ea. Stii acel moment minunat cand cineva iti spune pentru prima data ca te iubeste? Ei bine, aceasta femeie i-a raspuns: „Da, am mai auzit asta. Stiu cum se va termina. Mi-am zis: „Wow! Ce mod de a ruina ceea ce ar fi putut fi cel mai frumos moment din viata ta!. In mintea acestei femei, totul se termina urat, asa ca de ce sa nu ajunga direct in acel punct, fiindca oricum in acea directie s-ar fi indreptat lucrurile? Nu inteleg astfel de oameni si as vrea sa stiu cum ar putea iesi dintr-o astfel de situatie, desi poate nu e cale de scapare. Nu stiu cum este sa traiesti intr-o astfel de minte, dar cred ca e teribil de plictisitor si trist. Cred, de asemenea, ca este un mod foarte limitat de a trai.

ELLE: Deci esti norocoasa ca faci parte din cealalta tabara.
E.G.:
Da, sunt foarte norocoasa ca sunt de cealalta parte, dar stiu si ca am lucrat din greu ca sa fiu aici. As putea indica in jur de 16 lucruri diferite pe care le-am facut in acesti trei ani (de depresie – n.r.) si care m-au ajutat sa ma plasez pe cealalta parte. Poate ca sunt norocoasa fiindca am o minte care a vrut sa faca aceste 16 lucruri, dar stiu sigur ca niciodata nu am fost atrasa de durere – fiindca exista oameni care chiar sunt atrasi de asta. Nu ma atrag oamenii care au un fetis pentru durere, ma intereseaza vindecarea si fericirea.

ELLE: Daca ne uitam la cartile tale de dinainte de Mananca, roaga-te, iubeste – Pelerinii, Razboiul homarilor, Ultimul barbat american –, vedem o Elizabeth Gilbert mult mai dura si o lume mult mai masculina. De unde aceasta schimbare?
E.G.:
Cred ca stiu la ce te referi. Cand aveam 20 si ceva de ani, cel mai important lucru pentru mine era sa fiu dura – poate pentru ca am fost un copil foarte fragil. Pe masura ce am crescut, am hotarat sa nu mai fiu asa sensibila si feminina, pentru ca fiecare lucru din lume dovedea ca barbatii duc vieti mai bune.

ELLE: Si erau multi barbati in cartile tale de la inceput! Soferi de camion, cowboy, vanatori, pescari…
E.G.:
Iar eu insami eram foarte atrasa de barbati. Eram innebunita dupa ei, atat din punct de vedere sexual, cat si emotional. Libertatea lor ma intriga. Cateodata, cand ma gandesc la toti barbatii cu care am fost cand eram tanara, cred ca nici nu stiam daca ma interesa sexul in aceeasi masura in care imi doream sa fiu ca ei – la fel de libera, la fel de puternica, sa fiu capabila sa merg pe strada singura in miezul noptii, fara sa imi fie frica de ceva, sa nu-mi fac griji ca as putea ramane insarcinata si sa pot face sex cu cineva dupa care sa plec, fara sa ma mai gandesc la acea persoana vreodata. Voiam toate aceste lucruri. Ei erau atat de liberi! De aceea cred ca, din mai multe puncte de vedere, traiam o viata despre care credeam ca este o imitatie a vietii de barbat. Scriam despre ei, incercam sa fiu la fel de dura ca ei, iar acea etapa din viata mea a fost una prin care a trebuit sa trec pentru a deveni persoana care sunt astazi. Acum nu ma mai intereseaza sa fiu dura. De asemenea, nu ma mai intereseaza nici barbatii.

ELLE: Dar sigur ca te intereseaza – cel putin unul. Se spune ca ai un sot perfect!
E.G.:
Am un sot minunat si sunt foarte atrasa de el, dar el nu este ca barbatii despre care vorbeam. E un om bland, adica este tandru, afectuos si foarte sensibil. Cred ca acum sunt mult mai interesata de femei puternice si barbati blanzi. Mi se pare ca acestea sunt cele mai bune variante din lume, asa ca nu ma mai tenteaza sa ma prefac ca sunt barbat. Vreau doar sa fiu un nou tip de femeie. Nu regret ca m-a interesat lumea barbatilor, pentru ca e ceva ce trebuia explorat, dar acum mi se pare ca tot ce este macho ascunde un anumit fel de frica. Revistele pentru barbati imi dau impresia ca raspund spaimei acestora ca nu sunt suficient de masculini, asa ca tot ce fac este pentru a dovedi ca sunt duri. Ei bine, eu nu sunt atrasa de tipul acesta de persoane absolut deloc.

ELLE: Asta o spune cineva care a scris pentru GQ, Esquire si alte reviste pentru barbati?
E.G.:
Da. Cineva care incerca sa fie masculina.

ELLE: Apropo de perioada ta de „devoratoare de barbati despre care ai pomenit, am citit articolul tau din The New York Times, „Confessions of a Seduction Addict, aparut in iunie. Mi s-a parut foarte puternic si indraznet, trebuie sa recunosc. Si a starnit ceva valuri!
E.G.:
Ei bine, m-am gandit ca, daca tot voi impartasi partea din mine de care sunt cea mai rusinata, cel putin sa o fac in The New York Times!

ELLE: Dar de ce te-ai gandit sa faci asta?
E.G.:
Fiindca simt ca trebuie sa vorbim despre astfel de lucruri. Dar, crede-ma, din ziua in care a iesit articolul, m-am tinut departe de Internet. Inca nu m-am uitat la articol. Nu vreau sa vad nici o reactie la acest text. Deja am primit multe mesaje de la prieteni, care mi-au spus: „Dumnezeule! Comentariile sunt foarte dure!. Le spun ca imi imaginez, dar nu vreau sa stiu.

ELLE: Intotdeauna exista prieteni care tin sa te informeze despre astfel de lucruri…
E.G.:
Da, e acel tip de prieten care adora sa bata la usa ta pana cand nu mai vrei sa auzi nimic, dar am avut mare grija sa nu ajunga comentariile la mine. Am primit insa si mesaje foarte dragute pe Facebook, de la oameni care mi-au scris ca asta le-a amintit de propriul lor comportament si ca i-a ajutat sa vada lucrurile intr-un anumit mod. Oricum, deja l-am publicat, deci e prea tarziu sa regret.

ELLE: In ciuda diferentelor dintre cartile tale de nonfictiune si cele de fictiune, acestea au, totusi, multe in comun: personaje in cautarea adevarului propriu, schimbarile pe care aceasta cautare le aduce si, mai ales, o mare empatie pe care o ai fata de oameni. Te-ai gandit vreodata de unde vine aceasta deschidere a ta?
E.G.:
Multumesc! Ma bucur sa aud asta. Nu stiu cat din asta e in natura mea si cat vine din educatie. Ce stiu e ca ma intereseaza foarte mult oamenii, sunt mereu in preajma lor, si mai stiu cat de greu este sa fii om. De cate ori ma confrunt cu vreun conflict interior sau cu o alta persoana, simt ca, indiferent de cat de multa furie, rusine sau resentimente am, daca ma uit mai adanc in mine ma cuprinde un sentiment coplesitor, fiindca realizez cat de greu este sa fii aici, in lumea asta, si sa traiesti in aceasta minte dementa. E greu sa te rotesti continuu prin Univers, inconjurat de neant, fara a avea idee ce cauti aici. E greu sa stii ca vei muri, e greu sa stii ca faci parte din singura specie care stie ca moartea inseamna sfarsitul. E greu sa nu stii de ce suferi. E greu sa incerci sa te intelegi cu alti oameni care sunt la fel de nebuni ca tine sau chiar mai rau. E pur si simplu greu.

ELLE: Este scrisul modul tau de a face fata acestei situatii?
E.G.:
Cred ca motivul pentru care numim arta „stiinta umana este acela ca oamenii sunt temelia ei. Cea mai buna arta are la baza ei empatia pentru dificultatile fiintei umane si pentru cat de imposibil de rezolvat sunt acestea. Simt ca asta e singura intrebare. Dilema noastra comuna este ca nu stim ce ar trebui sa facem cu aceasta familie ciudata in care am fost nascuti, aceasta cultura si aceasta tara din care provenim, dar si cu ceea ce se petrece in mintea noastra. Imi place ceea ce a spus profesoara budista Pema Chödrön la un workshop. Dupa ce i-a condus pe toti cei prezenti in meditatie, la sfarsitul sesiunii a spus: „Stiti, stau aici pe scena si ma uit la voi, ce oameni frumosi, budisti perfecti si pasionati sunteti, cum stati aici cu ochii inchisi, meditand. Dar eu stiu adevarul. Am in fata o casa de nebuni. Publicul a ras in hohote, iar ea a continuat: „Sunteti toti nebuni de legat, acesta este adevarul, indiferent de cat de pusi la punct ati vrea voi sa pareti. Ai vazut vreodata felicitarile acelea de Craciun cu oameni frumosi si familiile lor frumoase?

ELLE: Acelea personalizate, cu poze de familie? Da, sunt foarte populare in America. La noi inca nu s-a importat acest obicei.
E.G.:
Da, alea. Ne imaginam ca oamenii astia au o viata perfecta, dar de fapt isi ies din minti. Noi toti ne iesim din minti. Suntem cu totii niste maimute care au capatat constiinta si care nu avem idee ce sa facem cu ea, iar pentru mine, modul in care oamenii percep aceasta dilema este cel mai interesant lucru din lume. Deci, daca asta este empatie, sunt empatica fiindca stiu cat de defecta sunt eu insami. Stiu ce lume nebuna e in capul nostru. Si ce show! E cel mai tare spectacol din lume.

Foto: Guliver

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din people