Interviu cu regizorul Cristian Mungiu – Demonii de dupa dealuri

In ajunul premierei romanesti a celui mai recent film al sau, Dupa dealuri, ELLE a stat de vorba cu Cristian Mungiu despre fictiune si realitate, despre provocarile din timpul filmarilor, despre actori, reactii asteptate, premii...

Am vazut cel mai recent film al lui Cristian Mungiu, Dupa dealuri, pe un monitor de computer, intr-o camera intunecoasa. (Cristian detesta sa-i fie vazute filmele pe calculator, dar mi-a facut o concesie de dragul interviului care urmeaza.) Cand filmul s-a terminat, am ramas minute in sir uitandu-ma hipnotizata la ecran, in timp ce distributia curgea, alb pe negru. Desi citisem ca filmul li s-a parut unora prea lung, eu nu stiu cand au trecut cele aproximativ doua ore si jumatate – eram captivata total de poveste si asaltata de un val de emotii contradictorii.

Stiam ca Cristian Mungiu facuse acest film pentru ca, la randul lui, a fost captivat de o poveste reala, care a generat valuri de senzationalism in presa, acum cativa ani. Este vorba despre moartea unei novice la o manastire izolata din Vaslui, in urma unui ritual de exorcizare – sunt sigura ca va amintiti povestea. Dar filmul nu este o „ecranizare“ a tragediei de la Tanacu, ci incercarea regizorului de a patrunde dincolo de ceea ce a prezentat (cu mai mult sau mai putin profesionalism) presa, de a intelege nu doar „ce“, „cine“, „cand“ si „unde“, ci si „cum“ sau „de ce“ – fara a judeca, cel putin nu explicit si, mai ales, nu in necunostinta de cauza.

ELLE: Povestea de la care pleaca filmul tau a facut mare valva in presa. Vazand filmul, m-a izbit maniera in care ai tratat acest subiect: delicat si nuantat, fara a emite judecati, fara nici o urma de senzationalism (in contrast evident cu vulgaritatea cu care l-a abordat presa). Te intreb, in primul rand, de ce ai ales acest subiect? Ce te-a atras la el?

Cristian Mungiu: In foarte mare masura, tocmai felul in care presa a ales sa vorbeasca despre drama acelor oameni m-a motivat. Presa a ajuns sa prezinte cu o completa raceala, cu cinism si cu voluptate, cele mai ingrozitoare atrocitati. Cu cat mai mult senzationalism, cu atat mai bine! Detaliile? – nu conteaza; motivatiile, contextul, conjunctura? Nici atat. Faptul ca eventual facem praf imaginea publica a unor oameni – indiferent ce or fi facut ei – nu mai provoaca de mult vreo umbra de indoiala jurnalistilor. Pe mine insa m-au interesat alte lucruri la povestea asta decat cele senzationale si de suprafata. Cum anume se insinueaza violenta? Cum se ajunge – practic – sa poti lega cu sfoara pe cineva cu care cu cateva zile in urma stateai la masa? Care e acel moment de la care consideri ca ai autoritate sa decizi asupra celuilalt si ca el nu mai are discernamant? Cum se impaca dorinta de a face bine cu necesitatea de a-l impune cu forta? Cum poti sa stii daca nu cumva nu celalalt, ci tu esti smintit?
Totodata, m-am gandit foarte mult si m-am intrebat de ce n-a plecat fata aia de la manastire. Nu stiu ce s-a intamplat in realitate si am convingerea ca nimeni, de fapt, nu poate sa stie, ci doar sa presupuna. Pe mine insa ce ma interesa foarte mult era sa vorbesc despre iubire; ce fac oamenii in numele iubirii pentru celalalt si pentru Dumnezeu. In film, iubirea e motivatia pentru tot ce se intampla: iubirea uneia pentru cealalta si iubirea celeilalte pentru Dumnezeu. Fiecare dintre ele lupta cu aceeasi incapatanare si convingere sa o salveze pe cealalta de o cale pe care o considera gresita, asa cum se intampla foarte des in viata.

ELLE: Cat de fidel este filmul tragediei de la Tanacu si cartilor scrise de Tatiana Niculescu-Bran?

C.M.: Prima intrebare pe care mi-am pus-o citindu-i cartile a fost cat de fidela este relatarea ei minutios documentata in raport cu faptele. Banuiesc ca este foarte fidela din punct de vedere jurnalistic; reconstituie ce si cand s-a intamplat. Insa afland ce s-a intamplat nu aflam si de ce s-a intamplat, cum de s-a putut intampla asa ceva, ce era in mintea fiecaruia cand a hotarat ce a hotarat. Asta nu putem decat presupune. Cartile Tatianei reconstituie mai degraba o istorie trista a unui incident combinand incompetenta cu indiferenta, saracia cu lipsa de educatie, fanatismul cu lipsa puterii de a judeca cu capul tau. Multe din temele astea se regasesc si in filmul meu si de aceea am convenit impreuna cu Tatiana ca filmul sa mentioneze ca e inspirat de romanele ei non-fictionale.
Dar diferentele intre faptele reconstituite in carte si sensul care se degaja de pe urma celor povestite in film sunt fundamentale si asumate. Eu nu povestesc ce li s-a intamplat oamenilor alora, pentru ca nu pot sa stiu, pentru ca nu mi se pare foarte moral si pentru ca, in esenta, nu asta e esenta cinematografului de fictiune. Personajele mele au nume, biografii, motivatii si indoieli fictionale si, cel mai probabil, foarte diferite de ale protagonistilor reali. Preotul din film nu e un taliban ortodox fanatic – poate nici cel din realitate nu este, ci doar asa l-a prezentat presa –, dar pe mine nu ma interesa un caracter de felul asta: e un ins care incearca in permanenta sa afle cine insufla actiunile Alinei, cine il povatuieste pe el insusi, daca e bine sau rau ce face. Nu se substituie doctorului, face diferenta intre manifestarile unei boli si cauzele ei, mediteaza la sursa raului si la atitudinea noastra de a face bine copiilor cu forta, decizand in numele lor ce e bine si ce e rau si se intreaba daca poate aplica acelasi gen de tratament si unui adult. N-are nici o legatura cu preotul din realitate. Asa cum nici relatia fetelor si transformarile care se intampla cu Voichita, felul in care se raporteaza ea la credinta, la liberul arbitru, la asumarea vinei, n-au nici o legatura cu incidentul real.
Realitatea si cartile au in vedere niste oameni din categoria celor care, cel mai probabil, isi reprezinta Diavolul ca pe un ins cu capul rosu si cu coarne, in vreme ce intrebarile din film au in vedere manifestari cu mult mai subtile ale felului in care ispita cea mai ingrozitoare – convingerea ca faci bine – iti poate da ghes si te poate zapaci.

ELLE: Ai avut vreun contact cu protagonistii povestii reale? Ai vrea ca ei sa vada filmul tau?

C.M.: Inainte sa hotarasc sa pornesc pe calea fictionala mi-am pus problema. Am urmarit ce s-a intamplat cu oamenii astia inca din 2005 – am pastrat ziare si link-uri, am vorbit deseori cu Corneliu Porumboiu, care stia bine povestea Roscatului care i-a fost coleg la fotbal. In final, insa, am decis ca nu are rost, ca oamenii aia trebuie lasati in pace sa-si traiasca viata, simtindu-se sau nu vinovati de ce s-a intamplat dupa credinta fiecaruia si ca filmul are alt scop: sa foloseasca drama aceea ca punct de plecare pentru a chestiona niste lucruri pe care le facem din inertie, fiecare dintre noi. Cred ca toate convingerile noastre au nevoie in viata de un re-check din cand in cand, din specia: „OK, fac asta de multa vreme, dar de ce fac asta, de ce cred asta, de ce hotarasc sa actionez asa si nu altfel? Sunt oare deciziile mele venite din convingerile mele sau sunt ganduri nemestecate si irationale inghitite fara judecata?”. In film se vorbeste si se face diferenta dintre credinta si religie, superstitie si biserica – in viata de zi cu zi putini oameni aloca timp sa se gandeasca la asta. Putini asimileaza cu folos valorile morale ale crestinismului – cei mai multi imi pare ca se multumesc sa reproduca mecanic gesturi: aprindem lumanari, ne facem cruce cand trecem pe langa biserica, sarutam icoane, dar suntem indiferenti, pizmasi si rai cu ceilalti.
Daca au sa vina protagonistii reali sa vada filmul? Nu stiu, in orice caz, daca asta se va intampla, va fi cu discretie – nu vreau sa construiesc notorietate filmului pe calea asta.
 

Recomandari
Noizz
Psychologies
Mai multe din people