Tom Wilson : La Morrissey ani!

Un om autentic”, scria Rebecca West in 1937, „nealterat de educatie, care prefera sa se plinga, melancolic si steril.” Cind am citit prima oara cuvintele astea am luat pixul in mina si am insemnat alaturi „MORRISSEY”.

Un rezumat mai bun al filozofiei lui de viata nici ca se poate. Vaicareli? Oho! Melancolie? Este. Sterilitate? Pai, cum sa nu… Morrissey a reusit ca nimeni altul sa faca istorie timp de cincisprezece ani fara sa stie cum arata propriile-i organe genitale, ca sa nu mai vorbim de ale altora.

Cum spune si West, raspunsul lui la societatea moderna, educata si structurata, a fost sa se tirasca in pozitie fetala si sa se plinga mereu de nedreptatea de pe lume. Ca un adolescent tulburat la nunta de aur a bunicilor, Morrissey trebuia ignorat, de n-ar fi fost talentul lui de-a face dintr-o atitudine juvenila una extrem de molipsitoare.

De ce va spun toate astea? Pai, din doua motive. In primul rind, pentru ca acum citeva zile Morrissey s-a prabusit pe scena, ceea ce pentru noi, fanii The Smiths, e un motiv de ingrijorare (ma folosesc de acest prilej pentru a ruga fiecare cititoare ELLE sa-i trimita o felicitare. Se poate? Va rog!). In al doilea rind, pentru ca am stat toata ziua si
m-am gindit ce as putea scrie despre semnificatia lunii decembrie, dar ma vad nevoit sa renunt. Daca m-as pricepe la cuvinte ca el, as scrie ceva amuzant si induiosator si as trece subtil peste violul României de la Revolutie incoace. Daca as fi el, v-as face sa simtiti ca inca aveti motive sa va bucurati de viata. si as strecura printre rinduri si o urare de Craciun amuzant de trista, care v-ar face sa rideti de v-ar sari mucu din nas ca la fotbalistii din Liga. Dar cum nu sint Morrissey, sper sa va multumiti cu urarea mea sincera de „Craciun fericit' si-un An Nou linistit. La Morrissey ani!

1 The Drums – Summertime EP. Noul EP The Drums e un fel de soundtrack al copilariei in California anilor ‘50, o copilarie pe care, evident, n-am avut-o. Spre deosebire de surf-rock-ul conventional insa, The Drums lovesc sub centura cu reminiscente angoasante à la Joy Division, care cu ploaia asta marunta ca-n nordul Angliei imi par si mai deprimante. Nici nu stiu ce sa fac, sa ma urc intr-un Cadillac roz si sa plec la surfing sau sa-mi crestez versurile lui Ian Curtis cu un cutit pe mina? Greu de-ales.

2 The Very Best – Warm Heart of Africa. Daca ar exista o linie fina intre parodie si muzica, cei de la Vampire Weekend s-ar situa probabil cam pe-acolo, cu tributul lor adus afro-beat-ului in stil Soweto-indie. N-as putea spune asta si despre The Very Best, o trupa londoneza cu nume confuz, care aluneca periculos de mult spre prima categorie cu LP-ul de debut Warm Heart of Africa. Prima piesa, cel putin, suna ca si cind Ladysmith Black Mambazo ar fi orchestrati de un tip ale carui singure referinte despre Africa sint filmele cu Tarzan. Aceasta mica ipocrizie afrofila fiindu-le iertata, trebuie sa recunosc ca piesele au potential de hit si te fac sa dansezi ca Winnie Mandela in 2003, cind a fost achitata de frauda.

3 Fools Gold – Fools Gold. Iar afro-beat? Ce e asta, o conspiratie de-a lui Peter Gabriel sa ne oblige sa-i ascultam repertoriul optzecist inspirat din World Music? Se pare ca indie-meets-afro-beat e noul negru in acest sezon. Gata cu gecile de piele si cu blugii skinny, toamna asta ai nevoie de o camasa Madiba si de… aaaa… stai ca nu-mi vine in cap nici o alta piesa de vestimentatie afro, sa ma uit pe Wikipedia. De vina e doar educatia mea anglo-centrata. Nu stiu, o sapca de baseball stil Robert Mugabe se pune?

4 Julian Casablancas – Phrazes For the Young. Uah, ce cool e tipul de la The Strokes, nu? si ce bine-i sta lui cu Conversii aia murdari si cu geaca de piele! si parul ala rebel… stiuuu, cit ai mai visat tu sa fii cu el in clasa! Dar n-aveai cum, pentru ca domnul Casablancas a mers la o scoala de fite unde numai permisul la biblioteca costa citeva milioane de dolari si profesorii scriu la tabla cu lauri in loc de creta! si parintii tai nu fac parte din avutii New York-ului, n-au Elite Model Management si nu ies seara la cina cu Lloyd Craig Blankfein si Lady de Rothschild ca ai lui… Cine mai era ca el cind a inceput sa cinte cu The Strokes? „Bai, uitati-va la mine ce tare sint, am formatie!' Sincer sa fiu, primele lor albume chiar au fost bune, dar asta m-a facut sa-l detest si mai tare: mi se refuza constant orice argument legitim pentru a-l desfiinta. Ei, dar iata ca domnul Casablancas a scos un album solo pe care-mi face nespusa placere sa-l descriu aici ca fiind… banal spre mediocru! Ha! Na, Juliane! In sfirsit, razbunare!

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro