Pacat de el, baiat tanar!

Demisia celor doi medici neurochirurgi de la spitalul Colentina m-a mirat si m-a miscat profund.

elle Editorial de Crina Alexe

Nu pentru ca ar fi fost vreo surpriza conditiile in care erau nevoiti sa-si faca meseria sau faptul ca erau sabotati de proprii colegi (vreau sa fie foarte clar ca in acest caz nu ma refer la colegii medici), ci pentru ca, in sfarsit, medicii din Romania incep sa faca ceva ce eu una asteptam de ceva timp: sa ia atitudine, sa puna, poate, pe locul doi palmaresul si cariera, sa fie de partea pacientilor lor. Sa spuna lucrurilor pe nume. Nu ma intelegeti gresit: nu sustin ca medicii din Romania ar fi impotriva pacientilor lor, dar am observat (din proprie experienta) ca medicii de aici sunt mai preocupati sa rezolve un caz, si nu sa vindece un pacient, sa fie acoperiti, in caz ca cineva, vreodata, va demara o investigatie… Da, in acelasi timp, stiu ca in Romania medicii se confrunta cu o permanenta vanatoare de vrajitoare, ca malpraxis-ul si mass media sunt niste sperietoare mai puternice decat propria constiinta…

Demisia celor doi neurochirurgi mi-a amintit de interactiunea mea cu alti neurochirurgi. Din Romania si din restul lumii. In urma cu zece ani, sotul meu, pe atunci in varsta de 30 de ani, a facut o criza epileptica, intr-o seara de vara. Am ajuns cu ambulanta la spitalul Bagdasar Arseni. Era trecut de miezul noptii. Te-ai astepta ca la un spital de neurochirurgie sa functioneze un computer tomograf sau un aparat RMN. Nu si in acea seara. Intuindu-mi disperarea, medicul de pe salvare mi-a spus (cumva complice) ca-mi pot duce sotul pe proprie raspundere la Spitalul de Urgenta, pentru ca acolo functiona tomograful. Eram o “apartinatoare” speriata si derutata, care nu mai avusese de foarte multa vreme tangenta cu sistemul sanitar de stat. Am ales sa ramanem la Bagdasar. Cand m-am intalnit cu medicul de garda si i-am cerut informatii, am fost expediata in cateva vorbe: „Vrei sa stii ce are? Iti spun eu ce are: accident vascular cerebral sau tumora. Dar vad ca vorbeste, e pe picioare, la spitalul de Urgenta trimitem cazuri grave. Hai, vorbim maine dimineata!”. In noaptea aceea, am plans infundat in perna plina de sangele unui alt pacient, probabil, dintr-un salon in care erau peste 30 de grade, din spitalul Bagdasar. In general, fetele de perna se schimbau acolo doar contra cost (10 lei bagati in buzunarul unei infirmiere puteau face minuni). A fost unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat in dimineata zilei urmatoare.

Da, medicul respectiv nu s-a inselat. A doua zi, sotul meu a facut o tomografie la clinica privata care functiona in cadrul spitalului. Contra cost, dar ce mai conta?! Oricine a fost vreodata intr-o astfel de situatie stie ca ar da si banii pe care nu-i are pentru un diagnostic corect. Alexandru avea o tumora de marimea unuei mandarine in lobul frontal al creierului. In dimineata zilei de 17 iunie 2007, pe holurile spitalul Bagdasar din Bucuresti, viata noastra s-a schimbat pentru totdeauna. Doctorul respectiv mi-a spus ca o operatie e imposibila, ca „deh, baiatul e tanar, daca il operam, oricum nu scoatem tot, dar ramane paralizat pe partea stanga”(tumora era localizata in lobul frontal drept, acolo sunt localizati centrii nervosi responsabili cu miscarea).” Cu ultimele puteri si inghitindu-mi lacrimile, am intrebat: „Si ce ar fi de facut?” „Pai face niste radioterapie, mai castigati niste timp”.

M-am hotarat sa nu ma dau batuta. Pe atunci nu aveam Facebook, dar aveam prieteni, colegi si un munte de hotarare. Nu voiam ca sotul meu, cel mai activ si optimist om pe care il cunosteam, sa-si astepte sfarsitul intr-un scaun cu rotile. Am rascolit Internetul zile si nopti, am dat sute de telefoane, am scris mail-uri la zeci de neurochirurgi, din Europa, din America, chiar si din Dubai. TOTI mi-au raspuns. Cu amabilitate, cu caldura, cu speranta. Toti mi-au spus ca operatia se poate face; ca tumora nu poate fi scoasa integral, dar ca nu va ramane cu sechele si ca da, castigam niste timp. La 30 de ani, un om sanatos crede ca are tot timpul din lume. Un pacient cu o tumora pe creier se bucura de fiecare saptamana castigata.
Dintre toti acesti medici, am ales unul de la spitalul din Zurich. Pentru ca era o somitate si pentru ca era nascut in Romania. I-am scris intr-o sambata dimineata.

Recomandari
Noizz
Psychologies
Mai multe din lifestyle