Mariana Gavriciuc, despre „On the Poetics of Touch”, un performance despre îmbrățișare: „Un corp prezent este de la sine politic”

Am discutat cu performera și coregrafa Mariana Gavriciuc despre proiectul ei, On the Poetics of Touch, care deschide ediția diversă și curajoasă din acest an a festivalului IRIDESCENT.

Pe parcursul lunii noiembrie, are loc IRIDESCENT, festivalul internațional de dans contemporan, ajuns la a patra ediție. La Centrul Național al Dansului București (CNDB), organizatorul festivalului, cât și la Teatrul Național „I. L. Caragiale”, te așteaptă mai bine de zece evenimente, atât spectacole internaționale prezentate în premieră în România, dar și creații locale, în care corpul devine o oglindă a societății, un mijloc de rezistență politică și o continuă poartă de explorare artistică. Te invit să urmărești mai multe detalii despre festival pe site-ul cndb.ro.

Ediția din acest an a festivalului IRIDESCENT este deschisă cu instalația performativă On the Poetics of Touch, care poate fi văzută pe 1 noiembrie la CNDB. Acest proiect coregrafic interdisciplinar (în care performer va mai fi Iustin Danalache) este inițiat de Mariana Gavriciuc, coregrafă originară din Republica Moldova și absolventă a celei de-a doua ediții a Programului Academiei de Dans și Performance de la Centrul Național al Dansului. E co-fondatoare a Asociației Delazero, membră a grupului creativ TANGENt, face parte din colectivul de artiști Late Field Collective și e co-fondatoare a companiei de producție de film de dans GoldenBoi Screendanc. Am vorbit cu Mariana despre cum a luat naștere proiectul ei, ce anume explorează prin el și ce rol vor avea spectatorii.

ELLE: On the Poetics of Touch, proiectul inițiat de către tine și care deschide ediția din acest an a festivalului IRIDESCENT, conturează îmbrățișarea sub multiple forme și având diverse nuanțe și semnificații. Povestește-mi, te rog, cum s-a născut acest proiect?

Mariana Gavriciuc: On the poetics of touch s-a născut dintr-o dorință de a încerca să înțeleg, măcar parțial, propria mea nevoie de atingere, de îmbrățișare, într-o perioadă marcată de tulburare și pierdere la nivel emoțional. Cu conștiința deplină a faptului că nu voi găsi un răspuns concret, dar și a faptului că un asemenea proces îmi va îmbogăți, mie și altor oameni, existența, am decis, alături de coechipiera și persoana mea de suflet, Beatrice Onet, să aplicăm la call-ul lansat de Administrația Fondului Cultural Național.

ELLE: Cum de te-ai gândit ca On the Poetics of Touch să ia forma unei instalații performative? Cum ai stabilit direcția proiectului?

M.G.: Direcția proiectului și componentele acestuia au influențat forma. La început, știam două lucruri: că vreau să explorez atingerea și că vreau să o fac în forma mai multor duete, eventual în orașe diferite. Mi se părea interesant să inversez puțin formula „tradițională” de lucru la spectacole. Mai exact, în loc să fac un spectacol într-un singur loc și apoi să fac turneu, purtând după mine toată echipa, să fac o structură de spectacol cu care să călătoresc eu și pe care să o aplic în mai multe locuri cu artiștii locali, iar în acest fel, să descopăr, poate, și mai multe valențe ale subiectului meu. Această idee, limitarea de timp și faptul că atingerea, pentru mine, presupune risc, au atras după sine concluzia că voi lucra cu improvizația. Iar, ca să obțin o structură stabilă, dar adaptabilă la experiențele performerilor, am decis să lucrez cu instrucțiuni, precum artiștii din America anilor ’60, căci doar așa aș fi obținut și formă și libertate. Imaginându-mi aceste instrucțiuni sau „score-uri”, care sunt practic niște propuneri de a acționa, am decis ca lucrarea să aibă și latura participativă, adică, publicul să fie parte din lucrare, deci să o influențeze în mod direct. Peste asta, mi-am dorit să introduc și componenta video, fiind un mediu care mă atrage din ce în ce mai mult. În final, toate aceste ingrediente puse la un loc fac o lucrare hibridă, care poate fi descrisă ca o instalație performativă, căci conține elementele acesteia.

ELLE: Spectatorii ocupă și ei o componentă importantă în proiect. Spune-mi mai multe despre rolul pe care îl vor avea ei.

M.G.: Îmi place să pun oamenii în poziția de spectatori activi, care trebuie să ofere mai mult decât prezența lor, căci doar așa, cred, se poate produce un schimb real între lucrare și ei. În această instalație, spectatorii vor fi cei care vor decide ce instrucțiuni se vor explora și ordinea lor, prin tragere la sorți, iar apoi vor fi invitați să participe la câteva instrucțiuni concepute special pentru ei. În același sens, am organizat și evenimentul „open to instructions”, în care participanții au avut ocazia să încerce „pe propria piele” o parte din instrucțiuni, punându-se astfel în locul performerilor.

ELLE: Cum a decurs procesul de lucru și în ce fel te pregătești înainte?

M.G.: Procesul de lucru este destul de simplu. Acesta se bazează pe o serie de exerciții de improvizație solo și în pereche, scriere creativă, observație, discuție liberă și bodywork, care au ca scop crearea de înțelegere, atenție, deschidere, conexiune și calibrarea celor doi performeri.

Pregătirile anterioare procesului au fost puțin mai complexe. Acestea au constat în întâlniri repetate cu membrii echipei de creație pentru a stabili cât mai clar cât mai multe aspecte, căci, odată intrați în repetiții, timpul era foarte scurt. În această etapă au participat, de la distanță, și performerii. Aceștia au răspuns la o serie de chestionare prin care am reușit să-i cunosc mai bine pe cei cu care nu mai lucrasem, să descopăr elemente comune și elemente specifice și să-mi conturez mai multe direcții pentru componenta video și nu numai. De asemenea, aceștia au avut întâlniri separate cu dramaturga, Cristina Tudor, în care au compus instrucțiunile. Menționez că performerii au scris instrucțiunile unii pentru alții, fără să știe conținutul celor scrise de partenerii lor, și urmează să ia contact cu acestea pentru prima dată în timpul performance-ului.

În paralel, eu m-am documentat despre importanța, efectul și consecințele lipsei atingerii, despre felul în care acest subiect a fost abordat de alții, am colectat informații ce îmi pot servi apoi drept sursă de inspirație, chiar și de pe social media, am gândit și regândit structura și cum fiecare element pe care mi-l doream se poate regăsi în ea, încercând să fiu cât mai intuitivă în căutările mele. Mi-am propus să nu îmi justific alegerile, ci să urmăresc doar să-mi placă.

ELLE: Știu că On the Poetics of Touch s-a văzut deja la Timișoara. Cum a primit publicul această instalație performativă, cum au reacționat? Și unde se va mai putea vedea?

M.G.: Publicul timișorean m-a surprins prin număr și diversitate. Oamenii au fost calzi și receptivi, iar feedback-ul de la Q&A a fost unul pozitiv. Reprezentația s-a ținut la Scena, un spațiu cultural plurivalent și extraordinar de prietenos, unde, cu prima ocazie, mi-aș dori să reprogramez instalația, dar, momentan, încă nu avem o dată stabilită. Lucrarea rămâne în repertoriul Asociației Unfold, partener de proiect, ceea ce îi dă șanse mari să fie reluată curând.

ELLE: La nivel personal, ce înseamnă pentru tine o îmbrățișare?

M.G.: Un moment de siguranță, încredere, acceptare deplină, liniște, prezență, susținere emoțională și fizică, un act de generozitate, un spațiu care să mă conțină cu tot ce sunt.

ELLE: O îmbrățișare poate lua forma unui act politic? Cum privești asta?

M.G.: Un corp prezent este de la sine politic, pentru că, prin simpla sa existență, intervine în câmpul social și își revendică drepturile, negociază limitele, își afirmă identitatea și este afectat de forțe sociale, de granițe, de legi și norme care decid cine aparține și cine este exclus, cine poate fi atins și cum. Prin extensie, orice atingere este și ea politică, influențând, formând și deformând corpul-politic. Tendințele politice actuale, și nu numai, din dorința de a simplifica, a separa, a monopoliza, a defini, a dicta, „a îmblânzi” și a neutraliza pentru a controla mai ușor corpurile, sunt tendințe care refuză nevoia de a descoperi, a comunica, a aparține, nevoia de expresie. Iar îmbrățișarea, fiind, în fond, un act de curiozitate, contestă aceste tendințe, se opune forțelor menite să facă corpul obedient și pune la îndoială granițele invizibile care separă oamenii, devine, deci, un act de rezistență, un act politic.

ELLE: Care sunt subiectele spre care te îndrepți cel mai des în proiectele tale? Care sunt temele care prezintă interes pentru tine și ai vrea să le explorezi?

M.G.: În această perioadă a vieții, cercetările mele artistice se învârt în jurul experiențelor personale. Găsesc cel mai mult sens în a mă referi la ceea ce trăiesc și mă atinge, atunci când creez sau predau, căci, pentru mine, un act de creație înseamnă mai întâi încercarea de a înțelege, prin alte moduri mai puțin raționale, un anumit subiect sau eveniment, deci mă interesează o abordare autobiografică a subiectelor.

ELLE: Cum te-ai descrie ca performeră și coregrafă, referindu-ne la scena culturală și artistică de la noi din țară?

M.G.: Mi-e greu să mă refer la scena culturală locală, căci sunt înăuntrul acesteia și nu am o imagine clară de ansamblu, iar a mă descrie mă pune în postura de a mă limita la niște calificative care nu au cum să incorporeze toată experiența, curiozitatea, căutarea, frustrarea, speranța… toată relația pe care o am cu arta, așa că, cu riscul de a dezamăgi, prefer să nu o fac, cel puțin acum.