Juergen Teller & Desire is War – Doua expozitii intr-o poveste personala

Galeria de Arta Contem­porana a Muzeului Brukenthal a gazduit in luna iulie doua expozitii remarcabile: „Texte und Bilder“ si „Desire is War“. Ioana Ulmeanu a participat la deschiderea celor doua si s-a intors, impresionata, sa relateze evenimentul.

Exista foarte putine lucruri care ma pot face sa ma trezesc la 5 dimi­neata si, de cele mai multe ori, nici o indatorire legata de job nu face parte dintre ele. Totusi, in dimineata zilei de 7 iulie, zoream catre o autogara din Militari unde nu mai pusesem piciorul inainte, plina de emotii. In calatoria de mai bine de cinci ore care a urmat nu am reusit sa adorm, nici sa citesc, nici sa ascult muzica, iar cele citeva tigari pe care le-am pufait grabnic in pau­zele nemultumitor de scurte de pe drum nu m-au ajutat defel. Iar acesta este, iarasi, un lucru rar. Aveam emotii, cum am mai zis. Si asta pentru ca mergeam la Sibiu, la deschiderea primei expozitii a lui Juergen Teller in Romania si la vernisajul „Desire is WAR, care avea loc in aceeasi zi.

Nu stiu altii cum sint, dar pentru mine faptul de a ma afla fata in fata cu un artist a carui munca o admir de ani intregi duce la o stare de agitatie atit de greu de gestionat incit nu imi pot opri tremurul miinilor, iar gindul de a vorbi cu el e de-a dreptul paralizant. Nu e de mirare, deci, ca nu ma puteam concentra la nimic in dimineata aceea. In schimb, mintea mea scormonea prin toate unghe­rele dupa acea prima amintire, prima foto­grafie facuta de Juergen Teller pe care am vazut-o vreodata. Strabateam deja in viteza Valea Oltului cind mi-am amintit.

Era intr-un Vogue englezesc: mai 2003. Pe coperta, Kate Moss, fotografiata in alb-negru de Nick Knight, il intruchipa pe David Bowie. Inauntru, insa, era o cu totul alta poveste. Un editorial intreg o infatisa pe Kate in haine vechi de imprumut, luate din dulapurile lui Bay Garnett si ale Anitei Pallen­berg, in cele mai firesti posturi imaginabile. Kate la supermarket, Kate jucind sah intr-un parc, Kate rostogolindu-se pe un covor mitos intre jucariile fiicei ei. Acelea erau primele imagini semnate de Teller pe care mi le aminteam si, culmea, imi reveneau in memorie la fel de precise si de proaspete precum imi parusera cu atitia ani in urma.

Juergen Teller este fotograf, dar nu este in primul rind un fotograf de moda, asa cum il stie lumea. Desi este celebrat, alaturi de Terry Richardson si Wolfgang Tillmans, drept unul dintre artistii care au salvat foto­grafia de moda de la ororile Photoshop-ului, imaginile pe care le-a prins de-a lungul vremii sint mult dincolo de rigorile si cliseele pe care le vedem de obicei in revistele fashion, si atit de diferite de acestea incit au ajuns in prea scurta vreme subiectul prefe­rat al imitatorilor si au creat exact ceea ce nu trebuiau sa creeze: un gen. Dar, desi luminile crude care expun orice imperfec­tiune si posturile nemiloase pe care le impune subiectilor sai au putut fi si au tot fost copiate, cadrele lui Teller au ramas la fel de recognoscibile.

Este o calitate rara, care il face pe Teller diferit de restul foto­grafilor si il aduce mult mai aproape de ceea ce este cu adevarat: mai degraba un artist decit un fotograf comercial. Asta cu toate ca nici opera lui comerciala nu e de ignorat: campaniile lui pentru Marc Jacobs, pe care le realizeaza de 13 ani, sint unele dintre cele mai comentate si aclamate din industrie. Pe de o parte, pentru ca lumea intreaga asteapta sa vada la fiecare sase luni ce nazbitie i-a mai trecut prin cap germanului si ce alta celebritate a mai chinuit; iar pe de alta, mult mai importanta, pentru ca imaginile lui create in colaborare cu Jacobs isi fac bine treaba si vind hainele.

Chiar daca, uneori, modelele din campanii nici macar nu poarta prea multe haine. Munca lui comerciala este diversa: campanii pentru Céline, Moschino si Vivienne Westwood doar in ultimii ani, alaturi de cele traditionale pentru Marc Jacobs, dar si joburi pentru Vogue, AnOther, Self Service, W Magazine, Details, Purple sau i-D. Dar lucrul cel mai important care se poate spune despre ea este ca nu e niciodata rezultatul unui compromis: intre ima­ginile surprinse de Teller pentru proiecte personale si cele cumparate de marile case sau de cele mai glossy dintre reviste, diferentele sint insesizabile sau inexistente.

Uneori, chiar subiectele fotografiilor se repeta intre cele doua, asta si pentru ca fotograful nu accepta sa pozeze pe oricine, iar fiecare fan al lucrarilor lui stie ca ii place sa fotografieze doar anumite personaje. Fie ca este vorba despre Cindy Sherman, Charlotte Rampling, Rachel Feinstein sau Laura Dern, fie ca, dintre mo­dele, Teller le favorizeaza pe Mariacarla Boscono, Angela Lindvall sau Kristen McMenamy, personajele lui sint mereu oameni care au ceva de spus mai presus decit chipuri frumoase sau interesante. Iar printre oamenii pe care i-a fotografiat atunci cind fiecare dintre ei isi incepea cariera si ale caror imagini l-au facut atit de celebru se numara Björk, Kurt Cobain, PJ Harvey sau Kate Moss.

Nu era de mirare, deci, ca simteam furnicaturi in palme cind am ajuns in acea zi la Sibiu. Era soare la ora prinzului si o caldura nefireasca chiar si pentru o zi de iulie, in timp ce alergam spre un taxi rugindu-l pe sofer sa ma duca urgent pe strada Tribunei, la Galeria de Arta Contemporana a Muzeului Brukenthal. Am intrat furtunos in galerie si am sarit treptele spre primul nivel, in vreme ce un domn ma intreba surprins pe cine cautam. I-am strigat din mers si am continuat sa merg, fara sa ma opresc sa pri­vesc un print mare, infatisindu-l pe Andrej Pejic imbracat intr-o rochie albastra, tinind o banana decojita in mina, pe care o stiam dintr-un supliment al lui Die Zeit.

La primul etaj al galeriei era forfota: expozitia „Desire is WAR', care se deschidea in aceeasi zi, nu era inca gata, iar toata lumea lucra. Il cautam pe Dragos Olea, unul dintre curatorii expozitiei. L-am gasit in cele din urma in biroul imens de la cel de-al doilea etaj al cladirii, care supravegheaza sala in care se pregatea la ora aceea expozitia. Anca Mihulet, celalalt curator, plecase chiar in acea saptamina la o bursa de cercetare la cel mai bun muzeu de arta contemporana din Coreea de Sud. Dragos era, deci, agitat si mai avea o multime de lucruri de facut, dar s-a oprit cit sa imi spuna entuziast ca Teller le daruise ceva mai devreme o fotografie pentru expozitie, iar contributia lui aducea o nota noua si placut neasteptata lucrarilor care deja alcatuiau o expozitie cu un statement greu de digerat pentru romani. „Desire is WAR' vorbeste despre felul in care socie­tatea romaneasca nu a reusit inca sa accepte minoritatile sexuale si despre conflictele pe care le genereaza de cele mai multe ori in familii, grupuri de prieteni sau in comunitati de munca dorinta pentru persoanele de acelasi sex.

Am coborit sa vad lucrarea lui Teller: este o fotografie facuta in 2006, cu titlul „Dick und James'. Cei doi barbati sint fotografiati sarutindu-se, sprijiniti de un copac, intr-o padure de conifere, iar imaginea inramata, asteptindu-si privitorii pe unul dintre peretii expozitiei, parea sa fi fost gindita sa stea dintotdeauna acolo. Saptamini mai tirziu, Dragos avea sa-mi povesteasca cum voia de ceva vreme sa-i ceara si lui Juergen o imagine. Se gindise, insa, la una cu cintaretul, dansatorul si mo­delul Roy Anthony Brown, cunoscut in cercurile fashion mai ales drept primul model masculin de culoare care a aparut vreodata in Vogue, si pe care Teller l-a fotogra­fiat in mai multe rinduri. Vorbise chiar cu galerista din Viena a lui Teller, Christine Koenig, despre asta, dar in agitatia care a urmat a neglijat sa mai ceara imaginea. Iar cu doar doua zile inainte de vernisajul comun al celor doua expozitii, cind Teller a ajuns la Sibiu si a vazut expozitia aflata in pregatire, a decis ca ar fi onorat sa ia parte la ea si i-a aratat lui Dragos citeva lucrari pe care le credea potrivite.

Asa s-a ajuns la „Dick und James', o imagine gindita ca reclama Marc Jacobs, care ar fi trebuit sa apara in Vogue Homme, daca revista nu ar fi refuzat aparitia ei. Si chiar cind priveam imaginea a aparut si Juergen, insotit de Georg Rulffes, mina lui dreapta, cel care ii produce si ii coordo­neaza proiectele. Era in toate privintele asa cum ma asteptam sa fie: masiv, transpirat si plictisit, purtind un tricou gri pe care era im­primat dosul unei femei mergind pe bicicleta, cu un sort grena, pantofi de alergat Asics si sosete lungi in dungi colorate cazute pe glezne in niste gramajoare nefiresti, ti­nindu-si atirnat de umeri un sacou negru. Am facut rapid cunostinta si l-am intrebat daca are chef sa stam de povesti mai tirziu.

Mi-a raspuns ca este posibil, dar vom vedea, si a plecat in graba sa isi ia prinzul. Stiam ca nu avea sa se mai intoar­ca pina la ora cinci, cind urma deschiderea oficiala a celor doua expozitii, asa ca mi-am facut de lucru in ceasurile care au urmat dind o mina de ajutor si de cele mai multe ori incurcindu-i pe cei care lucrau inca la „Desire is WAR'. Era o senzatie ciudata, dupa atitea expozitii vizitate, sa vad una nefinisata inca, pentru ca, daca atunci cind mergi printr-un spatiu, vezi niste lucrari asezate intr-un fel si cunosti si conceptul, totul e clar; atunci cind stii doar ce urmeaza sa fie, iar lucrarile abia prind viata, per­ceptia e complet rasturnata, ca in oglinzile de bilci care iti reconstruiesc imaginea din bucati. Cu doar citeva minute inainte de deschi­dere, cind primii curiosi aparusera deja in galerie, Farid Fairuz si-a inceput performance-ul: un sarut cu un alt barbat, care avea sa dureze aproape o ora, timp in care privitorii aveau sa alerge pe scari intre cele doua expozitii: cea de la parter, curata si aranjata cu o vreme inainte, cu imaginile atir­nind corect pe pereti – a lui Teller – si cea inten­tionat haotica de la etaj: ambele pun probleme in feluri diferite si ambele sint puternice. Fotograful a aparut si a rostit citeva cuvinte, alaturi de curatoarea Liviana Dan, catre public, dupa care a plecat la fel de simplu precum intrase. L-am regasit, minute mai tirziu, afara, pe trotuar, fumind un Marlboro. Plecase sa-si cumpere bere de la un chiosc si o savura incet acolo, uitindu-se lung si zim­bitor la placa ponosita din rumegus sprijinita de intrare, pe care doua afise anuntau cele doua expozitii abia deschise. Intreaga atmosfera festiva parea sa-l plictiseasca, „iar vinul este prea cald', mi-a zis.

„Nu-mi place sa vorbesc la vernisaje, ce as putea sa mai spun despre ce fac? Dar uita-te la asta.' Mi-a aratat placa pe care stateau alaturate afisele expozitiilor. E greu de crezut, i-am zis, gindindu-ma la putinele sanse care ar fi putut sa aduca impreuna cele doua evenimente. A parut sa aprobe cu o inclinare a capului. A continuat apoi: „de fapt, e foarte bine'. Inaun­tru, imediat ce invitatii printre care a zabovit citeva clipe au inceput sa se retraga, Juergen a aparut din nou, propunind sa mergem in grup la o terasa. Am mers, el facind glumite, comandind vodca tonica si mirindu-se de personajele colorate care po­pulau artera pietonala din centrul Sibiului. Acolo i-a venit ideea. Voia neaparat sa mergem toti a doua zi la Ocna Sibiului, sa facem bai de namol. Cineva l-a intrebat cum de se gindise la asta si de unde stia de bai. Iar Juergen stia pentru ca, pur si simplu, este atent. Una dintre lucrarile din „Desire is WAR' era o serie de fotografii de Karol Radziszew­ski cu o gasca de tineri acoperiti complet de namol. Mai tirziu, pe tot parcursul serii, a­veam sa ne dam seama ca nu ii scapase nimic.

Display-ul expozitiei, realizat in colaborare cu arhitecta Laura Paraschiv, care invoca si deconstruieste un foarte intilnit cliseu folosit cind vine vorba despre comunitatea gay, cu o atmosfera de dupa petrecere, cu confetti, sticle goale, mucuri de tigara si pahare aruncate pe jos, i se paruse interesant. Ce e drept, din tot haosul acela lucrarile apareau ca niste semnale ale problemelor reale ale comunitatii si ale felului in care lu­mea relationeaza cu ea. Pe unul dintre pereti trona inscriptia „Consuming has no sexual orientation', iar in josul ei abia se descifra, doar vag ironic, „sponsorship does', lucrarea co­lec­tivului Apparatus 22, linga o serie de colaje si desene ale lui Gyarfas Olah. Pe cel imediat perpendicular, proaspat vopsit in albastru, statea una dintre evaluarile lunare ale Ioanei Nemes: „Wednesday 12.12.2007 (=) The woman of genius does not exist. When she does, she is a man'. Fotografiile lui Muhammad Ali, Stefan Botez; „Explica', lucrarea Katjei-Lee Eliad; instalatia de sunet a lui Mikhail Karikis, piesele-manifest ale celor de la Matmos, cintecele celor de la MEN, puse pe repeat, si versurile activiste scrijelite pe o masa intregesc expozitia, alaturi de lucrari semnate de artisti internatio­nali inovatori precum Emily Roydson, Ryan Trecartin si Matts Leiderstam.

Orele au trecut repede, intre cina oarecum oficiala la ultrarecomandatul restaurant Max, care serba deschiderea expozitiilor, si ba­rurile in care ne-am afundat pina tirziu in noapte. Intre feliile de mezeluri culese cu mina de pe farfurii si indesate in gura si paha­rele de vin umplute aproape compulsiv, Juergen a inceput sa povesteasca. In timp ce, la inceputul cinei, fumam pe un pervaz, dintr-o politete fata de ceilalti invitati care s-a diminuat pe masura ce seara inainta, l-am intrebat despre ultimul album al lui Björk, artista despre care spusese in multe rinduri ca o admira si al carei single aparuse in zilele acelea pe Internet. „Ah, Björk este un om uimitor. I-am facut demult coperta unui album si un shooting pentru The Face. Asa am ajuns sa ne cunoastem mai bine. Acum nu o mai ascult. De fapt, nu mai ascult muzica deloc, cu copiii si cu tot ce mai am de facut.'

Juergen are doi copii – Lola, deja adolescenta, din relatia anterioara cu stilista Venetia Scott, si Ed – cu galerista Sadie Coles. Impreuna cu ei urma sa plece in doar citeva zile pe insula Hydra, in Grecia, unde unul dintre colectio­narii sai, Dakis Joannou, isi tinea evenimentul anual de un week-end dedicat artelor, care, ani la rind, s-a transformat intr-o petrecere privata de doua saptamini pentru crema ar­tis­tilor si vedetelor din lume. Hydra este insula pe care a locuit ani buni Leonard Cohen si in acelasi timp locul in care traieste Suzanne, una dintre eroinele lui Cohen. „Ea inca mai sta pe insula, am vazut-o acolo', mi-a soptit Juergen conspirativ. In vacanta de pe Hydra, imi spunea, sotia sa, Sadie, trebuia sa tina pariul facut cu Lola in urma cu un an: „Eu ma mai uit la filme, filme bune, daca ma intrebi. Dar acum un an Lola a venit la mine si mi-a spus ca trebuie sa vad Mamma Mia!, ca o sa-mi placa foarte tare. Sadie a zis ca o sa mi se para o porcarie si au facut ele un pariu. Ca, daca o sa imi placa, Sadie se va arunca in mare de pe cel mai inalt virf de pe Hydra, si daca nu, se va arunca Lola. M-am apucat sa ma uit la film si in cinci minute, iti dai seama, imi venea sa ma opresc. Dar dupa aceea, pina la final, am ajuns sa cint in gura mare toate melodiile'.

Nu mi-a venit greu deloc sa mi-l imaginez cintind Abba la unison cu Meryl Streep, pare genul de om care se bucura de orice si nu se ia niciodata prea tare in serios. Urmatoarea lui curiozitate cinematografica, mi-a spus, era The Tree of Life, drama lui Terrence Malick care a cistigat Palme dOr la Cannes. Tocmai vazuse trailer-ul si era entuziasmat. „E filmat incredibil. Stii cum vezi uneori un trailer si stii daca filmul e bun sau nu? Alteori zici: asta e o mizerie, e filmat intr-un hal…', a ris, relaxindu-se. „Te uiti altfel la filme daca lucrezi mereu cu imagini? Le vezi altfel? Le judeci?', l-am intrebat.

Evident ca e altfel, mi-a zis, dar sentimentul nu tine daca filmul e suficient de bun. Altfel, lui Juergen ii place sa faca fotografii. Mai cu seama ca nu este vorba de munca. Nu simte aproape niciodata ca munceste, mi-a spus, doar arareori, cind face vreo campanie importanta si, oricit de relaxat ar incerca sa fie, tot simte ca trebuie sa se ridice la inaltimea unor asteptari. Ghinionul lui, insa, este ca asteptarile inalte sint mai des ale lui decit ale altora, iar acestea sint mai greu de indeplinit. Presiunea asta de a se multumi pe sine apare intotdeauna si vine din vremuri atit de vechi incit prefera sa nu se gindeasca mult la ele.

Tot acelasi gen de presiune l-a si facut sa paraseasca Germania pe cind avea doar 20 de ani si sa se mute la Londra, desi nu vorbea limba si nu ii era clar ce voia sa faca cu viata lui. „E o senzatie ciudata cind esti in Germania', imi spunea, „ca si cum ar trebui mereu sa te conformezi. Am simtit-o de cind eram la scoala, cind cei mai multi dintre profesorii mei erau de rahat. Poate chiar 95% din ei. Nu puteam sa ii respect doar pentru ca imi ziceau ca ar trebui sa o fac. Apoi ar fi trebuit sa fac si un serviciu militar. Am ales sa plec.' Si-a vindut tot, in afara de un aparat foto primit de la scoala – Bayerische Staatslehranstalt din München – si a plecat. Nu ar putea sa spuna daca a fost neaparat norocos, mai mult ii pare ca merita tot ceea ce are si ca a muncit pentru tot, dar se bucura ca a intilnit oameni pe care a putut sa ii respecte. E aproape obsesiv felul in care vorbeste despre respect si ciudat pentru o persoana care pare sa se ia atit de putin in serios.

Dar in conversatie revin mereu numele oamenilor pe care ii respecta, oa­meni care isi respecta doar propriile reguli – criteriul lui major cind vine vorba despre respect: Björk, Cobain, Rampling. Despre respect este vorba si in relatia lui cu Georg, partenerul lui. „Eu sint cel care trebuie sa se ingrijoreze aici', mi-a spus Georg, privindu-l pe Juergen cu ochii mindri si usor ingrijorati cu care mamele isi privesc de obicei odraslele. „Trebuie sa ii spun ce se poate si nu se poate face, pentru ca el crede mereu ca poate sa faca orice. Apoi ma ocup de editare, ii spun de ce unele dintre fotografii nu sint exact ceea ce ne-am fi dorit. Dupa care ne certam putin, dupa care cadem de acord si de cele mai multe ori imi da dreptate.'

Juergen se plictiseste la fel de repede pe cit se si entuziasmeaza. Pe tot parcursul cinei a parasit masa de mai multe ori, recuperind o carafa de vin din vreun colt, aprinzindu-si o tigara in altul, lasind conversatiile neterminate si interlocutorii surprinsi. Numai ca, la un moment dat, in incaperea in care cinam a aparut un cuplu. Nimeni nu parea sa ii cu­noasca pe cei doi in afara de el. S-a ridicat in graba si le-a iesit in intimpinare. Mihai, venit impreuna cu sotia lui, este o veche cu­nostinta a lui Juergen. S-au intilnit pentru prima data pe strada, cind fotograful a vi­zitat Romania in 1991 si cind Mihai l-a gaz­duit. Erau amindoi tineri si un astfel de gest nu parea neobisnuit. Au pastrat o vreme le­ga­tura si chiar s-au vizitat, dar in ultimii ani s-au pierdut din vedere. Acum, Mihai ajunsese la Sibiu de la Cluj pentru ca auzise o stire cum ca Juergen Teller urma sa aiba o expozitie si sa fie prezent la deschidere. I-a spus sotiei lui ca trebuie sa vina sa il vada si au venit. Au inceput in seara aceea sa depene povesti pina tirziu in noapte, vorbind mult despre copii – unul dintre subiectele care nu par sa il plictiseasca atit de tare. In timp ce Juergen explica pasionat despre cum l-a fotografiat pe Ed, fiul sau mai mic de un an la vremea aceea, purtind bijuterii masive, piciorul pa­harului de vin pe care il tinea in mina si cu care gesticula insistent s-a retezat cu un pocnet sec.

Fiecare dintre persoanele din jurul mesei a tresarit. Juergen si-a continuat firesc fraza, rizind: „…iar bijuteriile erau atit de grele incit Ed se rostogolea intr-o parte, trebuia sa il asezam mereu la loc'. Dupa care si-a asezat calm paharul in cosul de piine, de unde l-a ridicat firesc mai apoi, sa mai soarba o gura de vin rosu. Am parasit restaurantul tirziu, cautind o terasa pe care aveam sa o gasim in cele din urma in Piata Mica. Dupa evenimentele de peste zi, vo­cile si conversatiile se auzeau din ce in ce mai stins, iar dupa ora doua fiecare dintre cei prezenti s-a indreptat spre locuri diferite: Juergen, catre hotel, echipa „Desire is WAR' catre galerie, iar eu am pornit catre un tren tirziu. Fusese o zi buna.

Foto: Stefan Jammer

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle