EXCLUSIV: România, te iubesc! În culisele emisiunii care îți arată România așa cum e ea – „Un băiețel de șase ani, bolnav de leucemie, mi-a arătat ce înseamnă curajul“

România, te iubesc! este una dintre puținele emisiuni TV de investigație din România, care de zece ani vânează și prezintă adevăruri românești uneori incomode, alteori motivante. Ștefana Macovei a stat de vorbă cu echipa de jurnaliști care îți arată România așa cum e ea.

România, te iubesc! Trecem din nou printr-o perioadă sensibilă în România. Suntem martorii unui val de proteste care ne urlă neajunsurile, ilegalitățile, sărăcia, incorectitudinea, intoleranța, ignoranța și, ca să le cumulez pe toate, corupția. Da, ne înghite corupția și, scriind aceste rânduri, îmi dau seama că e un cuvânt atât de des rostit în jurul nostru, încât aproape că și-a pierdut semnificația. A intrat într-o normalitate pe care o acceptăm cu capul plecat și o ridicare neputincioasă din umeri. Ne „lăudăm cu rușinoase locuri 1 în clasamentele europene, atribuite în situații care mai de care mai dureroase: mame minore, violență domestică, bullying în școli etc. Este o situație care întristează. Agită. Enervează. Obosește și doare. Dar mă bucur, însă, ca noi toți, știind că există și oameni care, prin puterea exemplului personal și profesional, aduc la lumină într-un mod etic tragismul situațiilor cu care se confruntă țara noastră. Ca nu cumva noi, cei care trăim în felurite bule, să rămânem cu impresia că totul merge strună. Aceștia sunt jurnaliștii excepționali – e un cuvânt banal, un clișeu, dar nu este altul care să-i definească mai bine – de la România, te iubesc!

Emisiunea de la Pro TV a încheiat recent cel de-al 20-lea sezon. România, te iubesc! a sărbătorit un deceniu de jurnalism de investigație de cea mai înaltă calitate, de victorii, care ne arată tuturor că, dacă îți folosești vocea așa cum trebuie, poți schimba ceva, chiar dacă se întâmplă doar la nivel de mentalitate. Succesul pe care l-a cunoscut până în prezent România, te iubesc! ne dă speranță și încredere că există oameni în țara asta – destul de mulți, chiar – care cred într-un viitor mai bun și care sunt pregătiți să-l construiască.

Într-o miercuri însorită de sfârșit de mai, ajung la redacția România, te iubesc!, a celor care fac lucrurile să se întâmple. Sunt șase: cinci jurnaliști de teren și un prezentator, pe numele lor Paula Herlo, Alex Dima, Rareș Năstase, Paul Angelescu, Cosmin Savu și Cristian Leonte. Îi iau la întrebări, așa cum și ei fac, când își practică meseria. Jurnalismul de investigații a fascinat mereu: este considerat un vârf, fiindcă însumează atât de multe domenii, presupune cunoștințe specifice și o dedicare absolută, înseamnă sacrificii, necesită curaj și livrează adevăruri, realități diferite de ale noastre.

Primul cu care am ocazia să povestesc este Cristian Leonte, prezentatorul emisiunii România, te iubesc!. A început să lucreze la Iași, unde traducea știri externe pentru un post local, apoi a ajuns să le redacteze, muncind și în radio, la un moment dat. A profitat de oportunități și a ajuns la Pro TV Iași, iar de acolo parcursul a fost natural. S-a mutat la București și a intrat pe teren, apoi la știrile de weekend. De zece ani moderează la România, te iubesc! subiectele documentate de colegii săi și reușește să le ambaleze cu succes pentru publicul român. Exact cuvântul succes îl folosește și el când descrie România, te iubesc! și domeniul jurnalismului de investigație.

„Este top și cel mai rewarding. Spectaculozitatea din spate are, și ea, un cuvânt de spus. Mă simt norocos, fiindcă sunt primul spectator care are șansa să vadă bruturile (materialele filmate înainte de editare, n. red.). E un domeniu în care lucrezi mereu contra cronometru, dar emoțiile pe care le trezești, reacțiile publicului, toate contribuie la mersul mai departe, indiferent că sunt subiecte pozitive sau nu, îmi explică Cristian Leonte. Tot el spune și cât este de important ca echipa să colaboreze ca să poată merge lucrurile lin: „Am libertatea să mă consult cu colegii mei de pe teren ca să găsim împreună cele mai bune formule de introducere pentru subiectele lor. E mai personal. Făcând totul la comun te legi mai tare de aroma personală. Cât despre ce cred eu că face un prezentator bun (și vorbesc pentru mine aici), ar fi limba română foarte bogată, talentul de povestitor și exercițiul clasic de a fi în stare să repovestești un lucru pentru fiecare tip de public, pe înțelesul său, probabil vocea mea incredibilă, și atenția și concentrarea.

De la prezentator trec la restul echipei România, te iubesc!, iar reporterul Alex Dima îmi explică cum stau lucrurile din punctul lui de vedere. De fapt, se hotărăște să-mi arate dosarele care stau în spatele birourilor. Deschide unul voluminos, plin de post-it-uri și însemnări, și spune: „Uite, ăsta e de la Athos. Îmi dau seama câtă muncă e acolo. Apoi continuă: „Un material are în jur de 42 de minute. Pentru asta, eu filmez cam 42 de ore. Deci proporția e cam de 1 la 60. Asta înseamnă cam două-trei săptămâni de filmare cu cel puțin o săptămână de documentare înainte. Aproximativ cinci zile îmi trebuie ca să vizualizez tot brutul și să îl scriu. Scrisul îmi mai solicită două-trei zile. Am în minte informațiile și încerc să creez povestea, să mă joc cu imaginile și să fac o structură. Apoi îl trimit la montaj, unde stă patru zile, și gata. La cinci săptămâni ai un material. Așa, într-o ordine firească.

Alex a fost profesor, îmi spune, iar după un an a intrat în presă. Alți cinci a fost corespondent politic al știrilor Pro TV, iar apoi a făcut un an de campanii, mari proiecte care înglobează mai multe reportaje pe o singură temă. E o ordine cumva prestabilită. România, te iubesc! e o emisiune unde ajungi după ani grei de muncă și cu un bagaj sănătos de experiență profesională. E, practic, cel mai sus. Dar asta nu înseamnă că e mai puțin solicitant. „Ajungi, câteodată, în zone fierbinți, întâlnești oameni mai puțin prietenoși, pe care îi deranjezi și cărora le strici afacerile. Există multe momente tensionate. Uite, am făcut materialul cu defrișarea pădurilor. Acolo am dat de oameni care furau lemne și normal că nu au fost fericiți să ne vadă. La alt material am găsit hoți de conducte. Nici ei nu au fost prea prietenoși când ne-am băgat nasul. În cazul poluării, am dat de unii care aruncau gunoaiele unde nu trebuia să le arunce. Le-am spus să le ia. Au cooperat, fiindcă nu aveau ce face.

România, te iubesc! și schimbările pe care au reușit să le facă: legi, miniștri și vreo 20.000 de hectare de pădure salvate

Vreau să aflu și metodologia după care își aleg subiectele și cum se desfășoară acest proces. Aparent, nu există un standard. Uneori observă subiecte pe teren, când documentează alte materiale, altele vin ca sugestii din partea publicului, în timp ce multe se nasc și în ședințe. Alex îmi mai spune că fiecare s-a nișat pe anumite domenii, fără să existe o regulă sau o exclusivitate. „Eu îmi aleg deseori problemele legate de mediu. Paula le preferă pe cele legate de copii și sănătate. În ceea ce privește sursele, îmi spune că „hârtiile și documentele vin de la oameni, de la cei care le scot cu diferite riscuri din instituții. Am avut și o sursă la păduri cu care am colaborat timp de doi-trei ani fără să ne întâlnim fizic. Apoi am fost nevoiți să ne vedem și am făcut-o în toiul nopții, într-o casă abandonată din pădure. Au venit doi. Și lor le era frică de mine, și mie de ei. Oamenii aceștia își riscă viața și au existat și jurnaliști care au profitat de informații, i-au filmat și i-au dat pe post. Avem materiale în care s-au spart geamuri, uși, din cauza asta, că ne-au dat informații. Dar în România încă e bine. Dacă am fi făcut genul ăsta de jurnalism în Rusia, probabil nu mai eram în viață, nici unul dintre noi. Trăim într-o țară în care se poate face jurnalism, totuși. Există o libertate editorială și ai mereu subiecte. Sigur, am fost cu toții amenințați măcar o dată. Dar asta nu ne-a oprit. Am sentimentul că îmi fac datoria de jurnalist – de-a spune lucrurilor pe nume.

Printre schimbările pe care au reușit să le facă cu emisiunea România, te iubesc! se numără legi, miniștri și vreo 20.000 de hectare de pădure salvate. Contribuie la construirea unui spital oncologic la „Marie Curie, pentru care s-au strâns patru milioane de euro, în donații, în trei săptămâni: „Cel mai mult, sper că am reușit să schimbăm mentalitatea, încheie Alex.

Cosmin Savu este următorul la interogatoriu. Se simte că interviul îi pune pe toți într-o situație nefirească, în care nu se regăsesc. O spun și ei. Cosmin este jurnalist la România, te iubesc! încă de la primul sezon. A vrut să scrie poezii, dar viața i-a schimbat traiectoria și a ajuns aici „din întâmplare, cum recunoaște. „Unul dintre cele mai provocatoare subiecte, pe care îl și reiau după șapte ani, a fost cel despre CFR Marfă. Am muncit enorm la el. Multe nume sonore au contribuit la devalizarea companiei. Altul a fost cel legat de crimele de la Fântâna Albă, din 1941. Am găsit supraviețuitori ai masacrului, iar astăzi evenimentul există în manualele de istorie și a fost declarată o zi națională pentru comemorarea lor. Este vorba despre faptul că, în 2011, Camera Deputaților a adoptat propunerea legislativă prin care data de 1 aprilie a devenit zi națională de cinstire a memoriei românilor – victimele masacrelor de la Fântâna Albă și din alte zone, ale deportărilor, foametei și altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, în nordul Bucovinei și întreaga în Basarabie.

Sunt curioasă care sunt obstacolele cu care se confruntă jurnaliștii de investigații de la România, te iubesc! și aflu că majoritatea au legătură cu proasta comunicare: „Avem o relație dificilă cu comunicatorii din instituțiile publice, care sunt incapabili și cred că trebuie să-și protejeze șefii, cu toate că vorbim despre informații publice, care ar trebui să fie transparente. Asta e problema. În rest, mai există și situații mai mult sau mai puțin periculoase. A trebuit să fugim din Ucraina odată, fiindcă am fost amenințați că, dacă nu ștergem anumite imagini, nu putem părăsi țara. Nu le-am șters, îmi spune Cosmin râzând. „În România avem subiecte. Am avut șansa să lucrez și la un birou în Londra, dar acolo, când vorbești de un caz de corupție, e o raritate. Lucrând în România dobândești niște skill-uri necesare datorită situației, care e de așa natură. Avem și niște standarde pe care ni le respectăm, coduri etice la care ținem. Încercăm să facem totul cât mai profi. Îl întreb ce sfaturi le-ar da tinerilor care vor să facă jurnalism de investigație. Face asta des. Merge la facultate și povestește cu studenții. „E o mare problemă în învățământ, îmi explică. „Lipsește aplicabilitatea, iar cursurile sunt neatractive și neadecvate. Nu există povestea practică. Nu e o meserie pe care să o înveți din cărți, ci e o meserie care se fură. Avem tineri entuziaști, o generație deșteaptă, cu multe calități în acest sens. Uite, noi avem o anumită frică, generația mea, datorită faptului că am copilărit în comunism. Generația tânără e lipsită de frici. Și, oricât de tare ar greși acum, asta nu o afectează. N-are decât șanse mai mari de reușită. Știi? E o meserie care cere sânge proaspăt.

Citește și:
„Trebuie să faci școală ca să ajungi cineva' Vizita lui Horia Tecău și UNICEF în comunitățile defavorizate din județul Bacău

Așa ajungem la un material proaspăt România, te iubesc!, pe care Paul Angelescu urmează să îl prezinte la sfârșitul săptămânii în care ne vedem. E vorba de ultimul episod al sezonului 20 România, te iubesc!, intitulat „Valori în paragină, ce urmărește modul deficitar în care știm – sau, mai bine zis, nu știm – să ne promovăm valorile naționale. Îl însoțesc pe Paul la studiourile de montaj și trag cu ochiul peste bruturile la care lucrează. „Sunt curios, îmi spune. „Sunt curios de ce Bucureștiul nu are o centură, ca alte capitale, sau de ce monumentele istorice sunt în stare de degradare. Jurnalismul de investigații înseamnă, în primul rând, să identifici problemele; de ce nu merg lucrurile bine? Vorbim de școli, autostrăzi, muzee etc., și apoi trebuie să mergi pe fir să vezi cine ar trebui să se ocupe, cum sunt cheltuiți banii, cum arată contractele, ce scrie în caietele de sarcini, cum se face monitorizarea lucrărilor, se respectă condițiile de calitate… Practic, e o cursă a de ce-urilor.

Iar cel mai recent din această serie, zice Paul, este: „De ce la Hobița, satul de origine al lui Brâncuși, nu putem să atragem mai mulți turiști?. Îmi și explică ce a descoperit cercetând fenomenul și realizând materialul. „Există, pe ulița pe care s-a născut sculptorul, două monumente istorice: o casă-muzeu, pe terenul unde era pe vremuri casa părintească, și casa surorii lui Brâncuși, cea din urmă ridicată din bârnele casei părintești, care se pare că a ars într-un incendiu. În orice țară din lume, dacă ai o asemenea moștenire, poți să creezi trasee turistice, să aduci vizitatori… La noi, nu. Uite, în Belgia: Van Gogh s-a născut în Olanda, da? Ei, dar belgienii au făcut muzeu din casa unde Van Gogh a locuit timp de trei luni. Trei luni, atât! Și lumea merge să o viziteze. Deci se poate. Noi de ce nu știm să ne vindem? În Peștișani, comuna de care aparține satul Hobița, s-a construit în 2012 un centru turistic de vreo 200 și ceva de mii de euro. În 2013 l-am filmat și era cu lacătul pe ușă. Am revenit anul acesta, din nou, și l-am găsit tot așa. Sunt niște lucruri simple, dar care ar trebui să funcționeze, explică nemulțumit Paul.

Și are dreptate. „Am mai fost curios să aflu de ce Bucureștiul nu are o centură. Iar asta nu e numai despre Capitală. E despre toată țara. Bucureștiul e cel mai puternic pol economic, dar în același timp trec toate tir-urile care transportă marfa din portul Constanța către vestul Europei, la export. Bulgarii și-au contruit, pe alocuri chiar în regim de autostradă, o centură din fonduri europene. În nordul Bucureștiului avem și noi o porțiune, pe care, însă, au murit de-a lungul timpului foarte mulți oameni, ceea ce ne arată proasta calitate a proiectului în sine. Și ăsta e un subiect cu impact. De ce se întâmplă lucrurile astea? Întrebările sale nu rămân fără răspuns și mă bucur să aflu că reportajele aduc oarecari schimbări. Îmi povestește despre un caz de anul trecut, legat de DN1. „După reportaj s-a reparat drumul, îmi spune zâmbind. „La Mogoșoaia se chinuie să facă un pod de cinci ani. Ei, și fix după materialul respectiv, directorul CFR s-a dus în vizită acolo să vadă ce se mai întâmplă. Înțeleg că se mișcă acum.

Nici Rareș Năstase nu scapă de întrebări. În ochii săi, jurnalismul de investigații „înseamnă să ai carențele din societate drept prioritate, să cauți mereu soluții la problemele urâte din jurul nostru: corupție, abuz, incompetență, rea voință, fraudă. Presupune să fii mereu în priză, să cauți dedesubturi, să pui întrebări, să te documentezi mult și să faci marele puzzle, din multe piese puse cap la cap. Și îmi place, pentru că te joci de-a detectivul, fiind jurnalist. E domeniul care îți dă poate cele mai mari satisfacții atunci când reportajele au urmări și vin cu soluții. Dar pe Rareș nu îl întâlnesc la birouri, fiindcă e pe teren, iar ăsta este și unul dintre avantajele pe care le amintește, legate de job: „Acum îți scriu de pe o barcă pe un râu din Italia. Filmăm un reportaj care îi va surprinde, chiar șoca, pe mulți români din țară, pentru că îi privește. Te documentezi mult, călătorești mult, cunoști oameni interesanți, plus adrenalina fiecărei anchete. Dar nu doar atât. Mă gândesc că trebuie să fie o oarecare investiție emoțională într-o astfel de meserie. Rareș îmi confirmă: „Chiar acum lucrez la încă o poveste în care mulți dintre interlocutori îmi fac destăinuiri cu lacrimi în ochi. Îi bușește plânsul, sunt oameni în toată firea, iar asta mă tulbură și pe mine. Recent am vorbit cu un preot, care, la fel, a fost extrem de emoționat, vorbind despre lucruri apăsătoare. Povestea va fi difuzată la toamnă și se referă la sacrificiile făcute de românii aflați departe de casă, de familii.

E un avantaj pentru jurnaliști faptul că au o cameră video aproape 24/7 la ei, în documentarea unui caz. Treaba aceasta este perfect exemplificată de ceea ce îmi povestește Rareș. Dar e și cel mai mare obstacol. „Să poți arăta în imagini surprinse bine, elocvent, cu camera de filmare, tot ce ai aflat și vrei să probezi și să prezinți telespectatorului. Asta e marea diferență între ancheta făcută în presa scrisă și cea video. Fiecare reportaj e ca un film bun, din care nu trebuie să lipsească nici un protagonist vizat.

Îl rog să-mi explice pașii pe care îi urmează în documentarea unui subiect. „Un caz se transformă în subiect în momentul în care devine un fenomen, dacă ne afectează pe cât mai mulți. Dar putem vorbi de un subiect bun și dacă e un caz izolat, dar devine interesant/șocant/bulversant prin anumite aspecte. Pun întrebări în toate părțile. Caut să aflu cât mai multe păreri avizate. Îmi fac cât mai multe surse cu credibilitate. Caut personal să văd dacă anumite lucruri se adeveresc. Încerc să nu fiu influențat. Poți face, în timp, o selecție a surselor. Azi afli ceva de la o persoană dintr-un anumit domeniu, pentru ca, doi ani mai târziu, aceeași persoană să-ți semnaleze cu totul altceva. De fiecare dată trebuie să verifici. Pentru că la mijloc e și o doză mare de subiectivitate. În general, cred că și sursele ne aleg pe noi, iar cele cu vechime știu că nu pot să ne livreze neadevăruri, nu ne trimit pe piste greșite. Se întâmplă, însă, ca informația să fie parțial adevărată sau ca o sursă să fi înțeles greșit, la rândul ei, informația primită. Se mai întâmplă să nu reușești să redai pe cameră tot ce afli. De am putea noi să redăm prin intermediul anchetelor tot ce ne ajunge la urechi… probabil am găsi emisiunea zilnic în grila de programe, căci, spune, „are balta pește. Adică avem de unde să găsim subiecte dureroase, rușinoase, vizavi de corupție, indolență sau management deficitar.

Al șaselea membru al echipei România, te iubesc! este Paula Herlo, cunoscută mai ales pentru acel premiu Emmy pe care l-a obținut în 2008, pentru campania Tu știi ce mai face copilul tău?. Vorbim abia la finalul documentării mele, iar Paula îmi oferă punctul de vedere al femeii din echipă. „În România, la fiecare 40 de secunde, o femeie este bătută, iar 60% din români nu văd nimic anormal în asta. Pornind de la aceaste cifre, ne putem da seama care este condiția femeii. Cred că doar educația ne poate salva și poate schimba aceste cifre. O rog să-mi spună ce înseamnă să fii femeie în acest domeniu, dacă s-a confruntat cu discriminare de vreun fel sau dacă s-a simțit vreodată inferioară bărbaților. Îmi spune: „Nu. Eu cred că am fost dintotdeauna o femeie curajoasă.

Și continuă: „Nu este deloc greu, fiind singura femeie din echipă, chiar mă simt pusă în valoare. Fiecare dintre noi își știe foarte bine bucățica, astfel încât nu am simțit niciodată că aș fi mai prejos sau că mă încurcă cu ceva faptul că port fustă. Îmi place să cred și că sursele mele m-au luat de fiecare dată în serios, pentru că știu că sunt un jurnalist serios. Având în vedere că eu lucrez mai mult în zona jurnalismului social, e clar că spre mine vin mai multe femei, dar am surse și din rândul bărbaților. E un sentiment foarte plăcut atunci când ajungi undeva, oamenii te știu, știu că vii de la o emisiune serioasă și vin spre tine cu încredere.

Paula investighează des cazurile legate de copii și educație, despre care îmi povestește: „Cel mai provocator a fost să vorbesc cu copiii din campania Tu știi ce mai face copilul tău?, ai căror părinți erau plecați la muncă în străinătate. Ei erau ceea ce sociologii numeau orfanii cu părinți, iar întâlnirea cu fiecare dintre ei mi-a rupt sufletul. Erau copii care nu-și mai aminteau cum arată mama, alții erau în depresie, însă cei mai mulți visau doar la momentul în care părinții lor se întorc acasă. După zece ani de la întâlnirea mea cu ei, anul acesta am trăit un moment cu adevărat emoționant, când deținătorii unui grup în care sunt înscrise zeci de mămici pe Facebook au licitat o ieșire la cafea cu mine. Cea care s-a zbătut să câștige această licitație, și pe bani destul de mulți, a fost o tânără doamnă, care a scris așa: «Paula Herlo mi-a marcat adolescența prin campania Tu știi ce mai face copilul tău?, eu fiind unul din acei copii!», iar eu i-am răspuns că ei sunt, de fapt, cei care mi-au schimbat mie și viața, și cariera, și care m-au rescris pe mine ca om. Abia aștept să mă văd cu ea la cafea!.

Sau „Un băiețel de șase ani, bolnav de leucemie, care nu avea donator în țară și trebuia să plece în străinătate, mi-a arătat ce înseamnă curajul și empatia. Copilul, care îmi amintesc că ștergea lacrimile mamei ce plângea de deznădejde și frică, îmi spunea că este pregătit pentru tot ce urmează în tratamentul bolii lui. În final, am reușit să-l ajutăm să plece la tratament în străinătate, însă pentru el a fost prea târziu. La câteva săptămâni după ce s-a stins, părinții lui, care erau niște oameni foarte, foarte simpli, m-au sunat să-mi spună că vor să doneze suma rămasă unui alt copil aflat în situația lui Claudiu. El a fost lecția de empatie și bunătate pe care am învățat-o eu printre lacrimi.

Jurnalismul de investigații este, fără doar și poate, vârful domeniului. „E cireașa de pe tortul jurnalismului general, așa cum îmi spune Paula. „Cine vrea să facă jurnalism cu adevărat intră în zona asta de investigații, care aduce adrenalină, satisfacții și, mai ales, sentimentul că nu ești degeaba. Să fii jurnalist de investigații înseamnă să ai un background foarte solid, să știi situația socio-economică și politică a țării, astfel încât să poți pune în context informațiile legate de posibile fraude sau alte nereguli ce vizează autoritățile. Dacă vrei să faci ceva care contează, fă-te jurnalistă!, încheie ea.

Mă bucur, mă gândesc, plecând din biroul pe care îl ocupă cei șase jurnaliști de la România, te iubesc!, că există astfel de emisiuni și la noi în țară și că, săptămânal, cu fiecare nou reportaj, se mai naște o întrebare în mințile românilor, și se mai face o schimbare, cel puțin la nivel de mentalitate. Sau, cum spune Paula Herlo, „pentru că românii trebuie să știe exact în ce țară trăiesc, cine sunt cei care ne conduc, cine sunt vinovații pentru ceea ce nu merge în țara asta și, mai ales, să înțeleagă că stă în puterea lor să schimbe ceva.