ELLE SPECIAL: 11 lucruri pe care nu le știam despre Laura Stoica

Un copil fredonează Un actor grăbit. Un copil crește. O femeie realizează că nu știe aproape nimic despre cântăreața care o fascina, mică fiind.

ELLE SPECIAL: 11 lucruri pe care nu le știam despre Laura Stoica

În 1992, Gianni Versace a lansat colecția Miss S&M, îmbrăcând superfemeile de pe catwalk în piele și accesorii-fetiș, inspirate de o lume care până atunci fusese rezervată subsolurilor. Albumul Nevermind de la Nirvana a ajuns nr. 1 în Billboard Top 200, iar Madonna a mai aprins un foc cu Erotica, unul dintre cele mai controversate albume ale istoriei pop. Au fost create formatul mp3 și primul patch cu nicotină. Pe The Bodyguard nu l-a depășit la încasări decât Disney, cu Aladdin.

A fost anul în care Michael Jackson a concertat pentru prima dată în România, și Ion Iliescu a început un nou mandat de președinte. Anul în care s-a introdus TVA-ul și în care Ștefan cel Mare a devenit și sfânt. În 1992, festivalul Cerbul de Aur s-a ținut pentru prima dată în Piața Sfatului din Brașov. În 1992, Laura Stoica și-a lansat vinilul de debut, o placă de 17 cm (format mic) în 800 de exemplare care conținea piesele Dă, doamne, cântec și Un actor grăbit, și care, spune Internetul, s-a epuizat din prima zi la magazinul Muzica.

După trei ani de participat la preselecții fără să ajungă pe scenă, Laura câștigase, în 1990, la 22 de ani, prima ediție a festivalului de la Mamaia de după Revoluție. Cum o arăta și în videoclipul piesei Numai pentru tine, viață, din 1991, nu era numai o super-voce, ci și o tipă cum nu vedeai în lumea „muzicii ușoare” românești pe vremea aia. O rock-chick ciufulită, fără chitară de gât, dar emanând o energie de vulcan.

Mașinăria muzicală în care a intrat cu trofeul în mână a funcționat cum funcționa ea în anii ’90 cu intrare în 2000, având radiourile, televiziunile și presa scrisă ca principale mijloace de împânzit piața. Ele au adus-o și în camera mea de preșcolară, în care încă ziceam Laura cu r peltic, și cântam șlagărul cu actorul, cu încrederea pe care numai o mamă extra-iubitoare i-ar putea-o da unui copil afon.

Laura nu a prins era Facebook, YouTube, SoundCloud, nici feeria autopromovării pe Instagram. A murit într-un accident de mașină, la jumătatea drumului între Urziceni și București, împreună cu logodnicul ei, toboșarul Cristian Mărgescu, și fiind însărcinată. Era 2006 și mașinăria a făcut ce face ea în momentele alea: a (de)plâns-o.

Uneori ai senzația că Mădălina Manole e o sinucidere. Că Amy Winehouse e o dependență. Un artist devine o moarte devine un accident devine un motiv în plus să ne contemplăm fragilitatea și mortalitatea, dar și să ne amintim că, uite, chiar i se poate întâmpla oricui. Devine, de asemenea, o listă de premii și realizări, o înșiruire de variațiuni după „a plecat prea devreme dintre noi” și, în anii de aur ai SEO-ului, devine, de multe ori, doar un segment dintr-un titlu al unui articol structurat de subtitluri, care să te facă să dai click și să citești rapid.

În săptămâna aia dintre Crăciun și Anul Nou care ar trebui să poarte un nume și care te bagă în malaxorul tuturor nostalgiilor și regretelor posibile, scoțându-te în noul an răvășit și fredonând cântece ale căror versuri nici nu-ți imaginai că le mai știi, mi-am amintit de Laura Stoica.

Și, în timp ce Spotify umplea golurile pieselor pe care nu i le ascultasem niciodată, și YouTube completa cu imagini – oare cum se descurcau oamenii pe vremuri, când voiau să rememoreze un artist? –,
Google search mă anunța insistent și repetat că a murit și că anii de dinaintea accidentului au fost o decădere din glorie, punctată de tot felul de semne potențial prevestitoare.

Exercițiul de a o mi-o compune pe femeia Laura Stoica la aproape 30 de ani distanță de televizorul Telecolor în care trăia când aveam patru ani s-a lovit de multele imagini cu o mașină făcută zob, ba chiar de un articol de tabloid care încurca localitatea morții ei cu localitatea nașterii.

Laura Stoica s-a născut pe 10 octombrie 1967.

Mă tem că am mințit în titlu. 11 este numărul de litere din numele ei de scenă. Habar nu am câte lucruri am aflat despre ea, știu doar că mai sunt enorm de multe ascunse în amintirile oamenilor care au cunoscut-o, ca șuvița blondă de păr pe care o avea de mică. Sunt micile detalii care alcătuiesc un om, dincolo de victoriile lui și de cum a murit, și pe care, uneori, le găsești îngropate între paragrafe și le culegi ca pe niște ghiocei.

Mă întreb mai degrabă dacă avea 1.65 înălțime, cum își amintește o prietenă a ei, sau 1.72, cum mi-a zis fratele ei, și a ce parfum tare mirosea – pentru că purta parfumuri tari –, în timp ce încep să apară articolele de fiecare an, cu propriile lor segmente de titlu SEO friendly: „declarații emoționante la 15 ani de la moartea artistei”, „amintiri dureroase la 15 ani după tragicul accident”. Un om devine o tragedie.

LAURA era mișto. Avea păr șaten, ondulat, pe care, mai ales în anii 2000, îl îndrepta pentru concerte. Dacă te uiți la ea pe YouTube, poți face lejer un tablou stilistic al unei decade, în frunte cu părul electrizat al începutului de ani ’90.

Există o înregistrare din 1995, cu ea cântând Am nevoie de iubire în fața unui public cumințel așezat pe scaune, cum se practica la festivalurile de pe atunci, mult prea cumințel pentru cum interpretează ea piesa. Are părul lung, răzvrătit în valuri pe spate, și bretonul aproape îi acoperă sprâncenele. La urechea stângă, se leagănă un cercel cu cruciuliță. Poartă o jachetă de piele crop, cu guler și mâneci ample, descheiată peste un sutien negru, și o pereche minusculă de pantaloni de piele, punctați de fermoare aurii pe coapse. Dacă ai putea s-o tragi de mână și s-o aduci în lumea de dinainte de pandemie, nici nu ar fi nevoie să se actualizeze înlocuind cizmele înalte cu toc cu o pereche de adidași. Ar fi fata de la care nu-ți iei ochii la party.

După ce a devenit cunoscută, i-au făcut costume și Cătălin Botezatu sau Janine. Dar chiar și fără să știi de unde erau hainele alea din video-clipuri sau de la festivaluri, e odihnitor să privești, prin stream-ul de ținute regretabil de bufante ale anilor 1990, tipa asta în fustă ultra-mini purtată cu dresuri negre, în power suits, în pantaloni de piele. Și în bocanci, mai ales bocanci.

Cu cercei-candelabru, veșnic o surpriză, ca femeile din filmele lui Almodóvar. Cu buzele îmbrăcate-n ruj roșu intens, care i se potrivea perfect, oricare ar fi fost nuanța. Avea mâini frumoase, cu degete și unghii lungi, pe care microfoanele i le puneau și mai bine în evidență.

Laura își făcea unghiile în sufrageria apartamentului ei de pe Bulevardul Unirii într-o seară în care Maggie Chițoran, una dintre cele mai bune prietene ale ei, s-a dus pe la ea în vizită cu iubitul ei de atunci. Cristi Mărgescu era în bucătărie. Făcea mâncare foarte bună și gătise și în seara aia. „Ea tot pilea acolo la unghii”, spune Maggie, „îmbrăcată într-o bluză cu dungi de marinar, și mi s-a părut atât de frumoasă. Nu era machiată absolut deloc. Avea niște ochi mari, verzi, doar un pic spre albastru, și se uita la tine metalic. I-am zis: ‘Laura, ești atât de frumoasă!’ Și mi-a zis: ‘Maggie, sunt însărcinată, să nu spui la nimeni, te rog, că vreau să fac eu anunțul.”

A CÂNTAT timp de un an, după ce a câștigat trofeul de la Mamaia, la Salonul Spaniol, un restaurant de multe stele de pe Calea Victoriei. Pentru că nu avea unde să stea în oraș, i se dăduse o cameră la Hotel Minerva.

Apoi s-a mutat la Melody, celebrul bar-cabaret de la subsolul cinematografului Patria, închis în 2004. Patronii i-au asigurat cazare la Hotel Ambasador, aflat la nici zece minute de mers pe jos.
Dirijat de Viorel Păunescu încă de pe vremea comunismului, Melody fusese locul unde se strângeau noaptea toate numele mari și foarte mari ale Bucureștiului: artiști, sportivi, în special fotbaliști de la Steaua, copii de conducători. În anii 1990, afacerea a continuat în București și la Mamaia, iar pe scena barului au urcat mai departe nume mari din muzica românească, precum Monica Anghel, Luminiţa Anghel sau Elena Cârstea.

„Era o viață de noapte a Bucureștiului pe care nu foarte multă lume o știa, dar care era foarte activă”, spune Alex, fratele cu un an jumate mai mic al Laurei. „Se cânta seară de seară. Lunea era singura seară liberă. Barul era tot timpul plin. Și acolo efectiv se arunca cu bani pe scenă.”

O confirmă Viorel Păunescu într-un interviu acordat Libertatea în 2010, în care vorbește și despre Gigi Becali: „Îi plăcea mult ca lumea să vadă că are bani. Mai ales când pe ring îşi făcea apariţia regretata Laura Stoica şi când cânta piesa Un actor grăbit. Chiar i-am spus la un moment dat că mai bine i-ar da banii fetei decât să-i arunce pe scenă. Mi-a spus că, dacă nu aruncă banii pe ringul de dans, nu se simte bine. Era plăcerea lui.”

Programul artistic începea pe la 12 noaptea și nu cuprindea numai muzică live, ci și dans și momente umoristice. Laura intra pe scenă pe la 1:30-2, acompaniată de Bodo și de viitorii membri Proconsul, și cânta cam o oră. Rămânea acolo până pe la 3:30-4, când se termina tot programul.

Alex își amintește nopțile nu puține în care, la închidere, ei și alți cântăreți și dansatoare se prelingeau din Melody spre baruri precum Studio, care erau încă deschise și unde rămâneau la bere până spre răsărit. La 10-11, Laura își lua deja cafeaua și țigara de dimineață.

UN ACTOR GRĂBIT era fredonat prin case în toată România în timp ce viața ei se transfomase într-un du-te-vino continuu și entuziast, spre radiouri, televiziuni, studiouri, întâlniri și locuri de concerte.
În 1995, la insistențele ei, Alex a venit la București și s-a mutat cu ea în Dorobanți, unde închiriase un apartament. Laura nu avea carnet – a făcut școala, dar nu a dat niciodată examenul, șofatul prin capitală o speria. „Într-un fel, am fost șoferul ei din 1995 până în 1997”, spune Alex, zâmbind. Și un fel de bodyguard, uneori, când se agăța de brațul lui ca să evite vreo interacțiune.

După ce o ducea acasă de la Melody, o întreba programul zilei următoare. Și, pentru că nici ea, nici el nu cunoșteau toate benzile și sensurile Bucureștiului, când apăreau destinații noi în program, Alex o lua pe străzi prin noapte cu BMW-ul și făcea traseul, pentru ca a doua zi să ajungă la timp oriunde aveau de ajuns.

„Aveam zile când dormeam numai două-trei ore dimineața. Doi ani de zile a fost o viață extraordinar de intensă cu ea și alergătură foarte multă. Mergeam și prin țară, pe litoral, oriunde avea nevoie.”

REUȘISE, cu ajutorul soțului ei, toboșarul Florin Ionescu, cu care s-a căsătorit în 1992, să pună pe picioare Laura Stoica Band, o super-trupă și o inițiativă curajoasă în peisajul muzical feminin românesc al acelor ani.

Lui Florin, care făcea parte din tânăra Direcția 5, i s-au alăturat chitaristul Eugen Mihăescu, fondator Krypton, basistul Iulian Vrabete, membru Holograf, și Vlady Cnejevici, clăpar la Compact și Pasărea Colibri. „Ea era o solistă și, în momentul în care și-a făcut trupă”, spune Alex, „ei au devenit o formație. Nu erau solista și băieții. Erau toți unul.”

Împreună, au scris și orchestrat albumul ei de debut, Focul, la care au contribuit și alți muzicieni. Lansat în 1994, a fost cel mai de succes album al ei și un pas decisiv spre stilul rock de care nu s-a despărțit niciodată.

ADRIANA Buciu, prietenă de cursă lungă a Laurei, a fost cea care a adus-o pe Maggie Chițoran la o cântare undeva prin Sălăjan, într-o sală atașată unui ștrand. Pentru Maggie, care avea aproape 30 de ani și lucra în publicitate, a fost un șoc să o vadă pe Laura pe scena unei săli aproape goale.
„Când am auzit-o cântând, pur și simplu nu-mi venea să cred. Cum de nu se aude peste tot? Era fantastică.” Atunci au făcut cunoștință.

S-au revăzut tustrele, la scurt timp după, pe Strada Frumoasă, la un vernisaj. Maggie avea în față o vedetă și încă nu-și revenea. Laura era cu totul alt om decât ce-și imaginase uitându-se la televizor. I s-a părut prietenoasă și caldă, cu o atitudine de copil, parcă, total diferită de forța pe care o emana pe scenă. Și tristă. „Neașteptat de tristă.”

Era începutul anilor 2000; 3rei Sud Est câștigau trofeul Mamaia (și un Mercedes Benz Clasa A) cu Amintirile, în timp ce în topurile zguduite de Andre și A.S.I.A, pătrundeau, în plin avânt, Candy, Blondy, Anna Lesko și Anda Adam. Apăreau Cool Girl și MTV România.

La nici 35 de ani, Laura era împinsă spre irelevanță de lipsa de promovare și de o industrie muzicală cu care nu ținea pasul. Cu încăpățânarea de o viață de a cânta numai cum simte, refuza să încerce altceva. „Nu a acceptat sub nici o formă nici un fel de eschivă către jazz sau către alt gen muzical. Deși ea cânta jazz”, spune Maggie.

SPANIA a părut ca o scăpare în 2004. Când Maggie a anunțat-o că plănuiește să-și încerce norocul acolo și că urmează să plece cu un amic la Madrid, Laura i-a zis că vine și ea. Lăsa, în România, un album neterminat și multe întrebări fără răspuns.

E călătoria lor inițiatică, spune Maggie, scenariul lor de film în care tot ce proiectaseră despre o posibilă viață în afară li s-a derulat prin fața ochilor și, la fel de repede, s-a dezintegrat.

La scurt timp după ce au ajuns în Spania, au luat trenul din gara Atocha spre Valencia, unde lucra și locuia mătușa Laurei. La vreo trei zile după, la Madrid au explodat zece rucsacuri în patru trenuri, la ora navetei de dimineață. Trei dintre bombele detonate pe 11 martie au fost în Atocha, despre care se crede că era ținta principală a primului atac terorist din Europa de după 9/11. Au murit 193 de oameni și 2.000 au fost răniți. „Parcă în momentul ăla ceva s-a rupt în noi”, spune Maggie, amintindu-și cum plângeau necontrolat pe străzile Valenciei. „Ajungi să simți că ești atât de fragil și că nu reprezinți nimic și că totul ține de hazard.”

România nu era încă în UE, întâlneau la tot pasul imigranți români care se zbăteau să reziste, nu aveau un plan și banii li se terminau. Și-au dat seama că locul lor nu era acolo, cel puțin nu atunci. Maggie a stat trei luni. Laura, una.

Când își amintește de aventura lor, lui Maggie îi vin imediat în minte orele în care au traversat cu mașina Coasta de Azur, ca un paradis într-un clopot. „Hai să facem cumva să strângem bani și să facem o vacanță aici”, i-a spus Laurei.

TÂRGOVIȘTE a fost orașul în care Adriana Laurenția – Laurei i se spunea Adriana acasă –, Alexandru și Sebastian au copilărit, deși s-au născut la Alba Iulia. Mama lor a divorțat, preferând să îi crească singură, ajutată de bunici.

Locuiau la etajul 1 al unui bloc de patru etaje, cu patru scări. Aveau un aparat de radio la care se dădea puțină muzică, în mare parte românească, și un casetofon la care ascultau casetele din afară de care mai făceau rost prietenii. Laurei îi plăcea Jennifer Rush. Când ea și frații ei se opreau cu gașca pe dealurile cu livezi de meri și păduri din preajma Mănăstirii Dealu, unde în weekend târgoviștenii veneau pentru plimbări și relaxare, prietenii o puneau să le cânte Power of Love. „Asta era piesa de referință pe care o cânta și care parcă umplea văile”, spune Alex.

În liceu, s-a apucat de canto clasic la Școala Populară de Arte din oraș, și casa le răsuna pe măsură. Într-o zi, un prieten l-a oprit pe Alex pe stradă și i-a zis: „mai pune-o și tu pe sor-ta să cânte, cântă așa de frumos, se aude de la mine”. Locuia la scara alăturată, la etajul 3, dar nu pe partea lor de bloc, ci pe cea din spate.

Laura s-a angajat la o fabrică din oraș, „dar efectiv nu a lucrat nici măcar o oră pe postul pe care era”, spune Alex. Cânta mult la căminul cultural și reprezenta întreprinderea la concursuri din țară. Cu Frații Rădulescu, gemeni afirmați pe plan local, a cântat vreo doi ani în restaurante din Târgoviște, obișnuindu-se cu publicul și cu ce vrea să facă. Apoi i-a cunoscut pe Riff și Semnal M, și de-acolo, rock.

O ÎNREGISTRARE cu ea care arată cam cât de multe ar fi putut face cu vocea și prezența aia, dacă ar fi primit mai multe piese pe măsura lor, este din 1992, când a cântat Ai fost laș la Cerbul de Aur. La ediția aia, a cincea a festivalului și prima după o pauză de 21 de ani, au urcat pe scenă și Patricia Kaas și Johnny Logan. Laura a primit trei premii, dar premiile contează mai puțin. Ce contează e ea în momentul ăla din timp, în roșu bold, cu păr de leoaică, aprinzând atenția de la primul vers.

E și frumos și frustrant, pe undeva, că Mai frumoasă, piesa scrisă de ea după ce s-a convins că toboșarul Cristian Mărgescu îi merită și încrederea, și iubirea, este, probabil, cel mai cântat cântec al ei, cel puțin în ultimii zece ani. Inna, Andra, Lidia Buble au interpretat propriile lor versiuni. E o piesă cu o uriașă încărcătură de emoție, la care a contribuit și contextul în care a apărut, și care închide niște paranteze din cariera Laurei, între care se simte ce mult loc mai era pentru un deplin display de talent.

IZBUCNEA uneori din nimic sau spunea prea ușor lucruri ce puteau răni, mai ales în perioada de dinainte să-l cunoască pe Cristi. „Dar apoi se prindea, îi părea rău, își cerea o mie de scuze”, completează Maggie.

Întârzia la gig-uri. Des. Ceea ce a fost nu de puține ori motiv de harță cu managerul ei, Aurel Mitran, sau cu băieții din formație. O stresa găsirea și potrivirea ținutei cu evenimentul la care urma să cânte, explică Alex, așa că proba haine peste haine, încercând tot felul de combinații, și nu ieșea din casă până nu simțea că e ce trebuie.

Maggie a reușit la un moment dat să-și convingă șefii să o contracteze pe Laura să cânte și să prezinte la un eveniment pe care îl organiza. Și Laura a întârziat. Când în sfârșit a ajuns, Maggie nu a putut s-o menajeze, și-a vărsat nervii. „Când a intrat pe scenă”, spune, „tremura din toate încheieturile. Dar când a început să vorbească… toată lumea a fost cu gura căscată. Au ținut-o până pe la 4 dimineața.”

CAPTIVA publicul cu energia pe care numai prezența publicului i-o dădea.
„Locul ei preferat era pe scenă”, spune Alex. „Când nu cânta era perioada ei cea mai grea. Efectiv o vedeai că este cu bateriile golite. Dar dacă urca pe scenă, se încărca pentru tot ce fusese înainte descărcat.”

Păstrase și ceva din emfaza copilului de grădiniță care își alinia colegii și le cerea atenție exclusivă.

La un concert, i s-a pus pata pe un spectator care, deși stătea în față, părea total indiferent la ce făcea ea pe scenă. Și a început să cânte în așa fel încât să-i capteze atenția. „Și la sfârșit cine crezi că era cel mai mare fan al ei?”, râde Alex. „Reușea să-i facă să o placă așa cum este, fiind în totalitate ea.”

Într-un comentariu la un blog-post veninos al lui Zoso din 2007, cineva a scris [sic]: „uite, eu, de exemplu o tin minte de la balul bobocilor din primul an de studentie din timisoara si fara sa exagerez iti spun ca a fost cea mai impresionanta prestatie[era yammy] cu toate ca ma asteptam ca vacanta mare sau alte nume mari la vremea respectiva sa’mi ramana mai de graba in memorie.”

ADEVĂRUL adevărat e că de câte ori eram cu ea parcă nu mai exista timp”, mi-a spus Maggie. „Nu mă grăbeam nicăieri.”

Luna asta e o lună la fel de potrivită ca oricare alta să asculți Laura Stoica, dacă ți-a agățat vreodată urechea în copilărie sau pur și simplu dacă vrei să-i reevaluezi locul în peisajul muzical românesc. Poți începe cu YouTube. Dar să fie full screen.

Citește și:
Interviu: Casey Cadwallader, maestrul siluetelor marca Mugler

Foto: Arhiva familiei Laurei Stoica

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
peroz.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle