Ce am învățat de la o persoană cu Sindromul Down?

Pe 21 martie este sărbătorită Ziua Mondială a Persoanelor cu Sindrom Down. Știm ca nu sunt ca noi, ceilalti, însă ce ascund sub acel zâmbet impregnat în permanență pe chip? De ce ar trebui să intram în lumea lor și să îi cunoaștem? Pentru că avem nevoie ca cineva să ne reamintească că bunătatea, sinceritatea și candoarea nu sunt doar niste simple cuvinte, și că uneori pot lua forma oamenilor.

Ce am învățat de la o persoană cu Sindromul Down?

Astăzi este ziua în care ne aducem aminte de cei cu Sindromul Down. Personal nu mă bucură prea tare treaba asta și aș zice chiar că e păcat. De ce nu o facem și în celelalte 364 de zile ? Pentru că nu fac parte din realitatea noastră ? Pentru că principiul mie nu mi se va întâmpla niciodata ne ghidează întreaga existență ? Pentru că îi vedem altfel, iar nouă ne place în universul nostru mic și dens? Cred că toți ar trebui să reflectăm un pic la întrebările astea.

Luna trecută am demarat un proiect prin care am cunoscut patru femei cu dizabilități. Fiecare dintre ele cu experiențe de viață diferite,  însă care mi-au demonstrat că trăim vremuri în care a ignora realitatea nu mai este o opțiune. În care a nu spune lucrurilor pe nume înseamnă trădare și a nu accepta ceva diferit de tine e o formă de mutilare a celuilalt.

Una dintre ele este Anca, o tânără cu Sindromul Down, o boală genetică provocată de prezența unui cromozom 21 în plus, care a reușit în cele câteva ore petrecute împreuna să îmi dea o lecție de viață, de umanitate și de sinceritate.

Ne pregăteam de ședința foto, iar Anca urma să cucerească camera cu fiecare zâmbet. O aud pe Ioana Stratulat cum îi complimentează ochii când îi aplică mascara, iar fața Ancăi se luminează. Îi mulțumește foarte politicos și îi zâmbește, cumva totuși parcă stingheră, ca și când nu ar fi meritat să fie admirată.

Nu mai cunoscusem pe nimeni până atunci cu această afecțiune și până să o întâlnesc pe Anca îmi făceam o sumedenie de gânduri și scenarii despre cum ar trebui să mă port sau ce ar trebui să spun. Toate au fost risipite însă la prima strângere de mână, când s-a prezentat „Anca Miron. Avea un ton sigur și și-a spus numele clar și răspicat. Înainte de a începe ședința foto mi-a mărturisit că are emoții, dar că e foarte fericită că participă la un shooting. S-a uitat la mama ei cu un soi de vinovăție și a început să râdă, zicându-mi că nu știe să spună nu, că acceptă mereu orice e nou. Așa că îmi stârnește curiozitatea și o întreb ce alte activități mai face.

„Merg la centru, fac gimnastică, dans popular, fitness, înot, mă plimb cu rolele, îmi răspunde dintr-o suflare, vădit încântată . Apoi îmi povestește cum e o zi din viața ei și îmi descrie cu lux de amănunte toate lucrurile pe care le face. Începe cu „în primul rând, deschid ochii, iar eu încep să zâmbesc, dându-mi seama că noi am pierdut cumva calitatea asta de povestitor, rezumând întreaga zi ca fiind „bună sau „rea sau oarecare. Îmi spune că se descurcă singură, că știe să gătească, că adoră să asculte muzică și să danseze, dar că pasiunea ei cea mai mare sunt jocurile pe calculator.

De ce aveam emoții înainte să o cunosc? Facem aproape aceleași lucruri într-o zi, împărtășim aceleași pasiuni, avem atât de multe lucruri în comun. Cu toate astea, ea e considerată altfel. De ce o consider eu altfel pe Anca? Pentru iubirea nemărginită pe care o are pentru oameni. M-a îmbrățișat fără să-mi spună nimic. Nu prea am știut cum să reacționez, nu-mi mai aduceam aminte când cineva a făcut asta fără vreun motiv. O strâng la rândul meu în brațe și o întreb ce părere are despre oameni. „Toți sunt frumoși. Cred că ochii și zâmbetul fac un om frumos. Așa că continui: „Tu când te simți cea mai frumoasă?. „În fiecare zi, vine răspunsul. Nu cred că are mai mult de 1 metru si 50 de centimetri și e un munte de bunătate și dragoste.

M-a învățat că ar trebui să îmi arăt sentimentele mai des și să le spun oamenilor că îi iubesc. La plecare mă strânge din nou tare în brațe și îmi spune „Vă mulțumesc mult de tot, doamnă Gabi, sunteți foarte drăguță!. Mai pot doar să îi răspund cu un zâmbet și să închid ușa mașinii. Ce nu știe e că apoi un val de lacrimi mi-a inundat fața și că a reușit să mă emoționeze cum de puține ori mi s-a mai întâmplat. Anca, nu am mai avut puterea să îți spun în față, dar când vei citi rândurile astea, să știi că eu îți sunt recunoscătoare că te-am întâlnit și că, dintre toate zâmbetele și perechile de ochi din lume, ale tale sunt cele mai frumoase, „în fiecare zi.

Mi-ar plăcea ca atunci când părinții vor fi întrebați de către copiii lor dacă se pot juca cu fetița cu Sindrom Down, să nu reacționeze ca și când ar avea o boală transmisibilă și nimeni nu ar trebui să stea în preajma ei.  Nu sunt o idealistă când afirm asta și nu încerc să creionez o societate utopică.  E vorba de o stare de normalitate. Sunt oamenii din jurul nostru, fie că vrem să acceptăm asta, fie că nu. Sunt oameni ca fiecare dintre noi, cu trăiri, cu sentimente, cu angoase, cu suferințe sau bucurii. Oameni care nu mai pot fi stigmatizați sau reduși la o singură caracteristică.  Oameni de la care avem atât de multe de învățat, încât ar trebui să le fim recunoscători de fiecare dată când avem ocazia să îi cunoaștem.

Citește și:
O celebritate cu dizabilitate spune multe despre sănătatea femeilor

Foto: Christian Tudose pentru ELLE România

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din lifestyle