Care e treaba cu concursurile de muzică clasică?

Ce spun și Andrei Ioniță, Garry Graffman... despre Grand Slam-ul muzical românesc, concursul internațional "George Enescu".

Care e treaba cu concursurile de muzică clasică?

Poate părea un subiect neinteresant, dar să fim sinceri, nici tenisul nu interesa pe nimeni până la Simona Halep. Iar acum vorbim despre tenis precum cunoscătorii. Starea de competiție e foarte atractivă. Și chiar un mijloc de cunoaștere eficient. În plus, dacă e și unul de-al nostru implicat, interesul crește exponențial. Și, de ce nu, pentru cei care au copiii la muzică, un mic ghid nu strică.

E bine de știut că în România există un concurs de muzică clasică cu adevărat de elită, să zicem Grand Slam-ul care ne lipsește din tenis, Concursul Internațional „George Enescu', cu proaspăt încheiata a XVI-a ediție (frecvență bienală). Condamnată inițial, mutarea în an par, față de Festivalul „Enescu', din motive financiare la acea dată, s-a dovedit a fi, în final, benefică. Mai multă atenție din partea presei, publicului, organizatorului și chiar o bună avanpremieră a stagiunilor naționale.

Cum s-a văzut concursul cu cortina ridicată?

Ca de obicei, organizarea evenimentului și standardele impuse vin parcă din altă lume, nu din cea în care ne-am obișnuit să găsim rateuri la tot pasul. Statistic, anul acesta cifrele de participare au fost în creștere, cea mai însemnată (72%) a fost chiar pentru România, conform datelor furnizate de organizatori. Așa se face că, la startul concursului, 270(!) de tineri muzicieni din întreaga lume, unii însoțiți de părinți, de profesori sau acompaniatori, au venit în București, o premieră pentru aproape toți. Nu vreau să mă gândesc cum au dormit, cum au mâncat și la ce stres au fost supuși, punându-și sufletul în fața juriului și a publicului. E o competiție importantă pentru CV-ul fiecăruia. Rezultatele se află pe festivalenescu.ro (unde concursul s-a putut urmări și live). Tot ce pot să spun, ca una care am văzut și semifinalele, parțial și etapele II, este că e o listă mai lungă de nume de care vom mai auzi.

Dar cum ai putea ținti la un concurs de top fără un juriu pe măsură? Componența din acest an mă obligă, în locul unei înșiruiri sterile sau selective, să fac politicos trimiterea la site-ul concursului, unde sunt și scurte prezentări. Asemenea personalități sunt greu de regăsit chiar în juriile unor competiții cu istorie mai îndelungată sau chiar cu premii mai mari. Îi menționez doar pe Raphael Wallfish (John York), Salvatore Accardo (Laura Manzini) și Peter Jablonski pentru că, alături de foști laureați, au avut și recitaluri, la care s-a adăugat superbul concert de deschidere.

Trofeele au fost executate din porțelan, foarte frumoase, fluide, strălucitoare, create de artista ceramistă Daniela Făiniș. După noua tendință stilistică, prea puțin abstractizate și personalizate, dar respectând vizualul concursului. Alți organizatori dau medalii. Mă gândesc, totuși, cum ar fi ca jucătorii de tenis să aibă parte numai de trofee cu mingi și rachete de tenis stilizate? La Tie Break Tens, trofeul este realizat de nimeni altul decât Jeff Koons și, practic, valorează mai mult decât premiul (care, oricum, se donează).

În dorința de a atrage public nou, tânăr, două inițiative s-au pus în practică. Prima, realizarea unui serial de explicare a muzicii, „Ce auzim când ascultăm muzică?', în care, pe lângă muzicieni, a fost cooptat și actorul Marius Manole, un simbol incontestabil al tinerei generații, care l-a și promovat în licee. Nu insist, filmulețele se pot urmări pe YouTube. Rămân, totuși, la părerea mea că activarea mecanismelor de rezonare artistică se face în ciclul primar și se cimentează în ciclul secundar. A doua inițiativă mi se pare foarte inteligentă, în sensul potențialului. Deși scoasă târziu, n-a avut vreme de promovare și nici de testare, aplicația „Juriu ENESCU' se înscrie exact în coordonatele tinerei generații: fun, te „obligă' să asculți și să compari, informație țintită, atractivitatea formatului de pariuri prin raportare la rezultatele juriului. Ar fi atractiv chiar și un premiu al publicului. Dar ce zic eu, și juriul ar putea vota pe această aplicație.

Să nu uităm nici de potențialul Ateneului Român care îmi inspiră un fel de slogan – Come for the music, stay for the selfies!

Ediția din acest an a avut parte și de controverse. La secțiunea vioară, după o deliberare îndelungată, mult peste durata obișnuită, juriul a decis să nu acorde premiul I. Nu era prima oară, dar nemulțumirea publicului a fost provocată de lăsarea pe dinafară a favoritului. Eugen Istodor, în relatarea sa la cald de pe Hotnews, l-a rugat pe maestrul Remus Azoiței, membru în juriul secțiunii, să furnizeze lămuriri suplimentare. Am aflat „că nivelul finaliștilor nu a atins platoul la care un premiu 1 și titlul de câștigător al concursului Enescu să fie acordat', că „necâștigătorul' ar fi putut să împartă un premiu, dar „deoarece legal premiile nu pot fi divizate, automat finalistul din Ucraina a rămas fără premiu. Absolut regretabil' și, evident, despre o cuantificare a distanței de la locul 2 la 1, „Detalii, poate legate și de vârsta fragedă. Lipsurile „vârstei” s-au văzut în concertul de Brahms, o lucrare de mare maturitate.' Totuși, parcă precocitatea nu era un lucru rar în muzică? Mozart?! Enescu?! Am exagerat cu exemplele, însă juriul este cel care i-a adus în finală pe cei doi italieni de 17 și 18 ani. În fine, cu excepția acestei secțiuni, în finale, the jury almost met the audience. Dar semne de întrebare au fost și în fazele ce au precedat finalele. În ceea ce îi privește pe români, destui s-au mirat de oprirea în semifinale a pianistului Florian Mitrea.

Această lume fascinantă, glamour a concursurilor este, de fapt, un „business' care are drept obiectiv lansarea de noi staruri. Un altfel de spectacol. Ca spectator, te prinde repede „microbul'. Personal, urmăresc multe concursuri livestream. E un sentiment deosebit să trăiești live câștigarea unei finale de către un român, exact ca la Roland Garros.

Ca în orice alt domeniu, există avocații și adversarii concursurilor. Din ultima categorie fac parte și cei care nuanțează, adică, ar fi OK dacă s-ar mai reforma regulamentele.
În această analiză, de mare ajutor mi-a fost chiar ultimul câștigător al Concursului Internațional „P.I.Ceaikovski', violoncelistul Andrei Ioniță (A.I.)

Lang Lang și Yuja Wang, știți câte concursuri au câștigat? Ei bine, profesorul Garry Graffman, cel care se face „vinovat' de carierele celor doi, așa cum declară chiar el, le-a dat interzis la competiții. Ideea din spate e destul de simplă, trebuie să fie foarte bine pregătit propriul portofoliu, marele repertoriu, iar pregătirea pentru un concurs doar fragmentează această muncă. Lang Lang a fost mult timp terorizat de presa chineză pe tema acestei 'lipse', pentru că moștenirea comunistă a creat această cultură a premiilor. Să fie clar, nu de premii duc lipsă cei doi, dar, iată, drumul spre paradis are tot felul de capcane, trebuie să suferi până primești statutul de zeu, cum îl are Lang Lang în țara natală.
Am început cu adversarii, urmează reformatorii.
Aceștia iau în considerație chiar „materialul clientului', istoricul.
Viitori mari muzicieni au fost eliminați prematur din competiții. Te și întrebi: dacă un juriu de specialitate nu a simțit scânteia, atunci pe ce ne mai bazăm? La polul opus, există muzicieni care au stat vreo zece ani în competiții și, ulterior, au dispărut subit.
Alții acuză corupția, încălcarea regulilor, unul dintre cei care au spus asta cu subiect și predicat fiind violoncelistul Julian Lloyd Webber (da, fratele mult mai cunoscutului Andrew).
Sau, conform remarcilor lui Norman Lebrecht, cunoscutul (și acidul) comentator muzical de la slippedisc.com, în timp ce competițiile de pian au mai dat nume ca Trifonov, Rana (prezenți și în Festival „Enescu', anul trecut), Seong-jin Cho, la vioară, de-abia se poate aminti de Ray Chen (recital tot anul trecut), cu toate că sunt concursuri la care marele premiu a ajuns și la 100K de dolari. Pare că vioara are probleme globale, deși, paradoxal, violoniștii predomină numeric orice alt instrument.

Pe thetannhausergate.com este postată o scrisoare deschisă adresată organizatorilor „International Violin Competition of Indianapolis', un foarte important concurs, cu premii duble față de concursul de la noi, semnată The Mendtchaik Madman. Alegerea acestei scrisori nu am făcut-o întâmplător. La ediția din acest an a participat și compatrioata noastră, violonista Ioana Cristina Goicea, care a ocupat locul 5. După autorul scrisorii, ea și Fedor Rudin (locul II la „Enescu', 2014), care nici n-a ajuns în finală, ar fi meritat locurile 1 și 2. Scrisoarea punctează câteva tendințe în interpretarea concurenților pe care juriile le cotează (pe câteva le-am resimțit și la București): robotizarea execuțiilor, un fel de „Fast & Furios' & Loud, fără nuanțări, dar cu exagerări, incluzând grimasele faciale. Autorul vine însă și cu propuneri de soluții: „schimbarea componenței juriilor, actualmente violoniști și profesori, care au tendința să se piardă în tehnica digitației (nu văd pădurea de copaci), cu dirijori, pianiști-concertanți în activitate, personalități din lumea muzicii clasice (chiar operă), un compozitor ca și președinte de juriu.' Alte observații se referă la „întinerirea repertoriului de concurs sau măcar schimbări'.

Avocații concursurilor, și noi și vechi, sunt cei care, parafrazând, ar dori să se schimbe „pe ici pe colo, și anume în punctele esențiale', dar să nu se schimbe nimic.

Organizatorii, în general, au câteva ghidaje. Premii mari, cât mai mari, jurii cu nume prestigioase, continuitate, participare cât mai diversificată și mai numeroasă. Parte corecte, dar notorietatea, până la urmă, este dată de numărul de staruri. Iar asta nu ține de bani, ci de dragostea pentru muzică, înțelegere, profunzime, nivelul concurenților și juriului.

Un studiu de caz merită atenție. Concursul Internațional „P.I.Ceaikovski' de la Moscova, „supranumit Jocurile Olimpice ale muzicii clasice'(A.I.). Marele Valery Gergiev a fost desemnat în 2011 să revigoreze concursul. Totul era la pământ. Se proferau acuzații de „mafia juraților', o înregistrare cu comentarii rasiste la adresa unui concurent, distribuită pe internet, a dus la demiterea dirijorului Mark Gorenstein (concurentul vizat, în finală, a câștigat medalia de aur), „umflarea' numărului de concurenți pe tabloul principal, în fine, probleme peste probleme. Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut Gergiev a fost să scoată mai toți profesorii din juriu, aducând directori de festivaluri, dirijori de orhestre etc. În prima rundă (3 în total) a existat și un fel de țintar pe care concurenții vedeau pe cine a promovat fiecare jurat. A urmat o selecție riguroasă a celor mai talentați tineri muzicieni. În 2015, ediția de care Gergiev s-a ocupat cap-coadă a avut pe „medici.tv' 9 milioane(!!!) de conectări, evident, preponderent din afara Rusiei. Chiar și așa, la vioară au avut aceeași problemă ca noi, neacordarea premiului întâi. OK, jurații au fost acoperiți de litera regulamentului, cum ar spune un arbitru. Succes pe toate fronturile, misiunea a fost îndeplinită.

La noi, ceea ce a frapat a fost numărul mare de concurenți admiși pe tabloul principal, nu că ar fi singurul concurs cu această practică. E greu de crezut că un juriu poate rămâne proaspăt și receptiv, când în prima etapă sunt de audiat peste (minimum) 50 de candidați; na, se face artă. La un calcul sumar, în prima rundă, juriul are de ascultat între 6 și 8 ore de muzică pe zi. Cei admiși în etapa următoare au timp de odihnă foarte scurt, dacă au cântat în ultima zi. Pentru ca, în finală, să ajungă doar 3 concurenți. Ca intenție, creșterea numărului de intrări în concurs poate fi salutară, ca materializare, strategia nu pare câștigătoare. În practica internațională uzanța este de 25–45 de concurenți în prima etapă și chiar 6 finaliști cu, în general, numai 3 runde, nu 4 ca la noi. De asemenea, e de subliniat că în unele competiții, inclusiv „Ceaikovski', semifinalele includ și lucrări cu orchestra.

Pentru tinerii muzicieni, „perioada concursurilor' pare ca o setare pe computer. La început, „cam patru', spunea violonistul Fedor Rudin „iar după 25 de ani, un singur concurs pe an'. Andrei Ioniță spune că „pentru tinerii muzicieni, câștigul nu vine din bani – muzicienii nu sunt ca sportivii –, chiar dacă banii nu sunt de neglijat, ci din șansa de a fi văzuți de dirijori, directori de festivaluri, impresari, decidenți din lumea muzicală, și nu în ultimul rând publicul, care, la o adică, prin cumpărarea biletelor, respectiv, CD-uri, încurajează producătorii.' Personal, el a trăit această experiență, când personalități i-au confirmat că l-au urmărit atent în concursurile la care a participat, iar el a confirmat de fiecare dată. Cu alte cuvinte, concursurile sunt „platforme de vizibilitate și rampe de lansare' chiar și pentru „cei care nici nu au intrat în finală sau nu au luat premiul întâi, dar au făcut carieră'. (A.I.)

Concluziile ar fi următoarele: fie, dacă ai posibilitatea, îți alegi școli și profesori influenți, fie, când ești pe forțe proprii, alegi concursurile. E bine să alegi funcție de propriul repertoriu, componența de juriu preferată, expunerea concursului, la care adaug și din insight-urile lui Andrei: „cel mai important e să apari online, nu contează dacă iei un premiu sau nu; să mergi fără așteptări care pot crea stres inutil; nu există nici un motiv să nu profiți de oportunitatea de a cânta pe scenă și cu o orchestră bună'. Așadar, concursurile pentru muzicieni sunt „un rău necesar', pentru spectatori, o experiență inedită.

P.S. Pentru cei care nu l-au ascultat încă pe violoncelistul Andrei Ioniță, dar și pentru cei care îl îndrăgesc deja, pe 9 octombrie, la Ateneul Român, acesta vă invită la concert.

Text de Dana Cristescu

Citește și:
Kendrick Lamar a câștigat premiul Pulitzer pentru muzică

Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
peroz.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle