Barbara Kosen – un calugar modern

Este una dintre putinele femeie-maestru zen din lume. Merge la conferinte, mediteaza, fumeaza. Are doi copii si un cont pe Facebook. Am stat de vorba cu Barbara Kosen despre relatia dintre maestru si discipol, despre legamintul rasului pe cap si despre cum se imbina zen-ul cu viata activa contemporana.

 

Scurta initiere

La ora 6 dimineata, cartierul Dristor din Bucuresti e invadat de ciripitul pasarilor. In timp ce majoritatea dintre noi isi consuma ultimele vise de dimineata sau pune pe foc ibricul cu cafea, intr-o cladire inca in constructie, nu departe de metrou, citiva baieti stau in pozitie zazen, cu fata la peretele alb. Sintem in templul zen din Dristor, primul de acest fel din Europa de Est. E aici de aproape douazeci de ani, de cind a fost infiintat de Maestrul Myoken. (www.mo­cushozen.ro)

Dar astazi e o dimineata speciala, pentru ca la ceremonia zen de la sase si jumatate participa si maestra Barbara Kosen. E ultima ei zi in Bucuresti. Se afla aici la invitatia Maestrului Myoken, pentru a tine citeva conferinte despre integrarea practicii zen in viata cotidiana si pentru un sesshin (program intensiv de zazen sustinut in prezenta unui maestru). Am intirziat. Ionut, unul dintre calugari, imi despa­tureste o saltea linga perete si imi explica in soapta pozitia corecta. „Incearca sa nu te gindesti la nimic si concentreaza-te pe respiratie. Daca gindurile revin, intoarce-te la respiratie.” Momentul in care intra maestra e anuntat de citiva clopotei. Pare ca face niste matanii in spatele meu, dar nu intorc capul sa ma uit. Sint in zazen. Nu ma gin­desc la nimic.

Pentru ca am venit in graba si pentru ca, sa nu uitam, e foarte devreme, imi lacrimeaza un ochi. Prima lacrima se prelinge pe obraz si se opreste pe margi­nea barbiei. A doua isi croieste drum pe linga nas si se opreste pe buze. Ma ma­ninca pielea in urma lor. Dar sint in zazen. Ignor min­carimea. Imi golesc mintea. Peretele alb din fata mea are acum o culoare incerta. Mi-a amortit laba piciorului sting. Nu ma mai gindesc la nimic. Nimic. Ritualul continua si imi lasa senzatia de ceva autentic. Suna tot felul de gonguri si clopotei, cei din jur cinta niste mantre si miroase placut, a betisoare parfumate. Maestra spune o pilda despre niste discipoli care se cearta pentru o pisica. Dupa slujba, ni se serveste o supa japoneza, tot in sala de rugaciune.

Intelepciunea practica

In particular, maestra Barbara Kosen poarta jeansi negri si o bluza polar mov. Daca n-ar fi rasa in cap si nu ar purta rakusu la git, n-ai remarca nimic iesit din comun la ea. O intreb ce coafura avea inainte sa se rada in cap si imi spune rizind: „Aveam parul la fel de lung ca tine. Asta e marele regret al fii­cei mele: «Mama, nu ti-am vazut niciodata parul». Eu ii spun ca oricum nu mai contea­za, pentru ca acum e complet alb. Atunci cind devii calugar, traditia e sa razi tot ce te leaga de lume, de lumea do­rin­telor mai cu seama. Insa de fiecare data parul creste la loc, dorintele reapar si noi ne radem iar. Nu sintem complet liberi. Taiem, creste iar. Maestrul meu Deshimaru nu obliga pe toata lumea sa se rada. El con­si­de­ra ca oamenii au o viata sociala si nu sint obligati sa o faca. Insa e bine ca atunci cind te calugaresti sa faci lucrul acesta macar o data. Eu am facut-o si continui sa o fac”.

Desi pare ciudat pentru un calugar, Bar­bara duce o viata normala. „Platesc chirie, telefon, electricitate. Am aceeasi viata coti­dia­na ca orice om modern. Dar am mai multa «intelepciune» practica, fata de cineva care nu practica zazen si cind zic intelepciu­ne nu ma refer la sensul filoso­fic al cuvintului. Iti dau un exemplu: cind am ajuns la inceput in Spania, acolo unde lo­cuiesc si astazi, mi-a fost foarte greu. Inainte traisem in Elvetia, unde faceam ateliere de sculptura pentru pensionari. In Spania nu stiam limba, nu stiam pe nimeni. Asa ca am inceput sa cos chimonouri pentru comunitatile zazen din diverse tari, pentru a cistiga bani. Si imi amin­tesc ca aveam un fel de blocaj in privinta banilor, care niciodata nu ajungeau la timp. Iar eu ma enervam, ma stresam. La un moment dat mi-am zis: ajunge. Mi-am scos complet din cap angoasa asta si mi-am spus ca nu sint nici saraca, nici bogata ca lu­crurile sint OK asa cum sint. In asta consta in­te­lep­ciu­nea practica despre care iti vorbeam: lucrurile se aranjeaza de la sine.

Unul dintre principiile vietii unui calugar este de a dori pu­tin, de a fi satisfacut cu ceea ce are. Dar asta este contrar societatii noastre actuale, pentru ca aceasta impinge oamenii spre consum, iar lipsa banilor duce la angoasa. Societatea noastra de consum nu are pic de intelepciune.”

„Nu am fost o mama exemplara“

Barbara este maestra zazen, dar este si mama. Are un baiat de 33 de ani si o fata de 23. „Maestrul Deshimaru nu voia ca noi sa fugim de lume, sa ne retragem intr-un templu izolat. Pentru el era foarte important sa raminem in lumea cotidiana, pentru ca este singura modalitate de a ajunge la ceilalti. Nu era deloc formalist. In Japonia, calugarii se pot casatori si pot avea copii. Cind eram insarcinata faceam zazen si am continuat sa fac zazen si dupa ce am facut copiii, chiar daca practica devine mai dificila cind ai copii. Au nevoie de atentie permanenta, trebuie sa-i duci la scoala, sa ai o activitate economica din care sa iti permiti sa-i intretii. E adevarat ca, din punct de vedere clasic, nu am fost o mama exemplara. Nu am incercat ca ei sa devina modele ale socie­tatii, sa aiba un mariaj perfect, un job perfect. Viata ofera multe posibilitati si fiecare trebuie sa isi gaseasca singur directia.”

La 23 de ani, virsta pe care o are fiica sa acum, Barbara era o tinara ca oricare alta. Studenta la antropologie, isi cauta sensul, intr-o societate aflata si ea in plina transformare. In timpul unei greve a profesorilor, dascalul aflat la catedra a lasat pupitrul cui dorea sa spuna ceva. Atunci un alt student a venit in fata amfiteatrului si a spus ca el este budist. Asa a inceput totul pentru ea. „Eram tinara, era prin ‘68. Tinerii nu mai erau satis­facuti de societatea in care traiau. Era ceva care lipsea… Maestrul Deshimaru a ajuns in Europa chiar in acel moment si asa a devenit foarte popular. Erau foarte multi oameni care il urmau, pentru ca era o epoca a transformarilor, lumea cauta altceva. Asadar, am inceput cu el, insa era si zazen-ul. Mi se parea dificil, eu nu eram prea puternica. Aveam zazen la 7 dimi­neata, la 9 di­mi­nea­ta si seara. La inceput mergeam abia de la 9, pentru ca la 7 inca mai dormeam. Mi-am dat seama de sla­biciunea mea si am inteles ca e o chestiune de practica.

Foarte repede am inceput sa merg si dimineata si am inceput sa integrez asta in viata mea cotidia­na. Zazen-ul a fost pentru mine o experienta directa, m-a prins de la inceput. Nu stiu cum e aici, in Romania, dar in Spania catolicismul este foarte puternic, iar catolicii privesc budis­mul ca pe o secta. Eu cind am inceput zazen am vazut ca e bun pentru mine. Eram tinara, traiam intr-o epoca a dezechilibrului si am vazut ca practica asta ma ajuta sa fac fata vietii. Eu nu vreau sa transmit o dogma, nici macar o noua religie, dar ma gindesc ca ceea ce a fost bun pentru mine poate fi bun si pentru ceilalti.”

Discipolii de diamant

Atunci cind vrea sa imi explice mai bine ce inseamna zazen-ul, Barbara apeleaza me­reu la vorbele maestrului sau, Deshi­maru, cel care a adus zen-ul din Japonia in Occident. O intreb cum a fost intilnirea cu el si imi poves­teste amuzata ca acesta vorbea o englezo-japoneza foarte stricata, pe care discipolii o numeau „zen­glish” si ca avea o secretara ca­re traducea in franceza ce spunea maes­trul, dar de cele mai multe ori traducea gresit. La moartea lui, in 1982, acesta nu a lasat pe ni­meni in locul sau.

„Avea multi discipoli, unii mai vechi, asa-numitii discipoli de diamant, printre care ma aflam si eu, dar la moartea sa nu a simtit ca e cineva complet, care sa fie capabil sa devina conducatorul spiritual al comunitatii. Dupa ce a murit el, a fost foarte greu, pentru ca, desi nu eram completi, voiam sa continuam. Invatatura lui era pentru noi o comoara si nu voiam ca aceasta comoara sa dispara odata cu moartea maestrului. In cele din urma, un alt maestru japonez, Kosen Thibault, un vechi discipol si prieten al maes­trului Deshimaru, a venit si a dat Transmi­siu­nea Dharmei in numele sau, la trei dintre discipoli. Pentru maestrul Deshimaru era foarte im­portant sa construiasca ceva in lumea occidentala. El considera ca zazen-ul apartinea fiintei umane, indiferent de nationalitate.

Toto­data, nu voia sa facem in Europa o imi­tatie a zen-ului japonez, voia ca spiritul zen sa se stabileasca in lumea europeana. In istoria zen-ului, lucrurile s-au intimplat tot timpul in felul acesta. Buddha a fost indian, insa la 800 de ani dupa moartea sa, un ca­lu­gar indian pe nume Bod­hidharma a mers in Chi­na si prin el zen-ul a fost transmis aici si integrat traditiei chine­ze. Cinci secole mai tirziu, un calugar a fost in China si a adus zen-ul in Japonia. Despre maestrul Deshi­maru se spunea ca este Bod­hid­harma al lu­mii mo­der­ne, pentru ca el a transmis zen-ul din Japonia in Europa.

Ceea ce a facut Kosen Thibault a fost prima transmisiune occidentala. Mi se pare foarte im­portant acest lucru, pentru ca in Japonia exista o traditie complet diferita la nivelul vietii cotidiene, la nivelul modului in care gindim. Per­sonal, eu pot inte­le­ge un om occidental, lumea in care traim noi, cunosc actiunile ei, cunosc karma lumii occidentale si, de aici, eu pot crea mai departe.”

Putina filosofie

Asa a devenit Barbara prima femeie-maestru din Fran­ta, dar faptul ca este feme­ie conteaza prea putin in filosofia zen. „In zen trebuie sa mergem tot timpul dincolo de duali­tate, de contradictie. In cele din ur­ma, nu e nici o diferenta intre bar­bat si femeie; diferen­ta e relativa, din punctul de vedere al fiintei umane. Desi modelul meu a fost un barbat, eu trebuie sa creez ple­cind de la existenta mea de femeie. Uneori e chiar amuzant sa fii femeie-maestru.”

Ca orice om, maestra are temeri, are frici. In conditiile in care filosofia zen nu ridica pro­blema a ceea ce exista dupa moarte, o in­treb cum se raporteaza la aceasta. „Traiesc cu moartea, ma gindesc deseori la ea. In fiecare zi stiu ca voi muri, dar moartea e un prie­­ten, e ceva normal. Moar­tea in budism e vazuta ca un moment. Noi sintem vii si va fi clipa mortii, care va exista pentru noi. Iar a­ceas­ta clipa a mortii face si ea parte din energia cosmica. Spunem ca­ se moare, insa nu e ceva care du­rea­za.”

Bine-bine, dar ce vine du­pa ea… Tace si ride. Apoi continua: „Pri­mim viata pentru a o trai, pentru a ne dez­volta constiinta, pentru a ne regasi locul in cosmos. Zen-ul inseamna a ne re­ga­si e­sen­ta, care este in ar­mo­nie cu Universul. Toa­te luc­ru­rile au cons­tiinta, exis­ta cu noi. Fiinta umana are viata sa pentru a se dezvolta, pentru a creste, pentru a-si reali­za exis­ten­ta. Iata, viata noastra se limiteaza la o picatura de sperma. E un mi­racol. Corpul nostru e o minune. Dar uitam mereu de existenta aces­tui miracol. In­vatam sa mer­gem, sa vorbim, sa res­pi­ram, dar apoi facem lu­cru­ri­le astea au­to­­mat si ajungem sa uitam. Maes­trul meu spu­nea ca zen inseamna a reveni la punctul zero.

Folosim mereu cuvintul „zen” cind facem re­ferire la o persoana care pare tot timpul linistita, impacata cu sine, ferici­ta. Dar ce inseamna, de fapt, „zen”? Zen-ul nu e o sta­re. Asa cum am inteles eu, zen-ul e o meditatie, fa­cuta intr-o anumita pozitie, timp de o ora si ceva, timp in care cel care o practica incear­ca sa se goleasca complet de bagajul de cunostinte capatat inca de la nastere si care nu face decit sa ne alimen­teze ego-ul si sa ne in­de­parteze de esenta noastra ca fiinte uma­ne, apartinind Uni­versului.

Maestra Barbara Kosen crede ca societatea in care traim a luat-o pe un drum gresit. Oamenii privesc lumea prin prisma ecranului televizorului si al calculatorului. „Pericolul consta in faptul ca majoritatea oamenilor cred ca televiziunea este a­de­­varul. Or televiziunea este cel mai mare dictator al timpului nostru. Fiecare are ecra­nul sau si priveste viitorul prin ecran. Zen-ul in­seam­na a te deschide catre cosmos. Oa­menii nu mai vad stelele. Si eu, atunci cind traiesc in templu, privesc cerul, stelele, muntele, iar cind ma intorc in oras, ma asez in fata ecranului. E ceva fals care se insta­leaza.” Pentru a se destinde, maestrei ii place sa ci­teasca science-fiction, pentru felul in care autorii americani isi imagi­neaza viito­rul.

O intreb cum priveste ea viitorul omenirii. „Se spune ca e sfirsitul lumii, nu? Pericolul e ca folosim din ce in ce mai mult fiintele umane drept consumatori. Ei se hranesc, fiind in acelasi timp hrana sistemului. Avem exemplul din Japonia. La inceput a fost ca­tast­rofa naturala. Dar apoi oa­menii au reali­zat ca economia care adu­ce banii este foarte periculoasa. Spu­­nem me­reu ca de vina sint ceilalti. Dar de fapt sintem noi, pentru ca acceptam aceas­ta stare a lucrurilor. Nu am fost niciodata im­pli­cata in politica. Daca as face asta, as ajunge probabil terorista, dar cred ca oamenii sint prea pasivi. Maestrul meu ne repeta de fieca­re data ca trecem printr-o criza a umanitatii, o criza intre lumea materiala si cea spirituala. Vorbim despre sfirsitul lumii, dar poate ca va fi sfirsitul lumii care exista acum. Poate ca va exista o transformare la nivelul fiintei umane. Dar visam tot timpul la o lume mai buna, nu-i asa?”

Rind pe rind, cei citiva calugari parasesc templul pentru a-si relua viata lasata odata cu incaltarile, la intrare. Se intorc pe motor, pe bicicleta sau cu masina la joburile lor mai mult sau mai putin stresante, la iubitele inca adormite si la cursurile de la facultate. Maestra Barbara Kosen intreaba de o cafenea cu wi fi si incearca sa localizeze pe harta Romaniei castelul lui Dracula. E aproape noua dimi­nea­ta. Capitala se tre­zeste. Ciripitul pasarilor e inlocuit cu claxo­natul masinilor. Parasesc templul cu zim­betul pe buze. Nimic din agitatia zilei nu ma poate atinge. Azi sint zen.

Alina Baisan

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle