Anxietate în pandemie: când te îngrijorezi pentru părinții sau bunicii tăi

Probabil că fiecare are părinți, bunici în vârstă și nu știm cum să-i protejăm mai bine. Prin urmare, în contextul generat de coronavirus, se naște o nouă frică: dacă se îmbolnăvesc vârstnicii dragi nouă? Pentru ei, pentru noi, este esențial să ne gestionăm teama.

Anxietate în pandemie: când te îngrijorezi pentru părinții sau bunicii tăi

Bunica mea are 81 de ani. Înainte de pandemie avea un program clar. Dimineața mergea la piață, apoi gătea, citea, îngrijea plantele de apartament, seara ieșea la plimbare. De asemenea, se ducea la coafor, manichiură, avea ritualul ei de frumusețe de la care nu făcea niciodată rabat. În fiecare sâmbătă și duminică dimineața respecta tradiția cafelei cu vecinele. Nu lipsea nici pelerinajul la biserică sau cimitire, care o menținea ocupată și o făcea să se simtă bine. O persoană în vârstă, cu destule activități, s-a trezit blocată brusc între patru pereți. Din fericire, a fost foarte responsabilă și a înțeles situația. Își făcea de lucru prin casă, dar treptat s-a instalat plictiseala. După vreo lună în care nu a părăsit apartamentul, au început să îi scape bluzele sau cârpele de praf atunci când le scutura pe fereastră, fix în intervalul orar optim pentru deplasarea vârstnicilor. Dacă tot cobora în grădină să recupereze obiectul cu pricina, uda și trandafirii. Ducerea gunoiului nu a mai reprezentat o problemă și a început să fie asociată cu săparea și curățarea diverselor plante din spatele blocului, pe care le îngrijește ca pe niște copii. Toate astea echipată cu mască, mănuși, fără să intre în contact cu nimeni, plus dezinfectare temeinică la revenirea acasă. Unde ar fi problema? De ce aceste tertipuri cu nuanță rebelă? Pentru că, din anxietatea familiei ca ea să nu pățească ceva, primise consemn la domiciliu.

Ironic, ea își gestiona respectabil teama de boală, deși am avut o ședință telefonică cu indicații prețioase în caz de înmormântare, care ne-a ridicat tensiunea tuturor. Dar toată viața ei a fost o fire organizată. Dacă bunica era doar nevorbită, plictisită și irascibilă de la izolare, eu și mătușa mea ne temeam pentru ea. Ne temeam și pentru noi, să nu o pierdem, întrucât în ultimii 15 ani familia s-a împuținat drastic, de timpuriu, și ne-am săturat de înmormântări. Am ținut legătura telefonic, am încercat să păstrăm niște standarde adecvate de (nouă) existență, dar cel mai dificil a fost de Paște. Având în vedere starea de urgență și pentru a o proteja, a fost pentru a doua oară în cei 39 de ani ai mei când nu am făcut sărbătorile împreună. Cu atât mai greu cu cât am rămas numai trei membri și încercăm să ne bucurăm pe cât putem de timpul rămas împreună. Evident că s-a ocupat să primesc o cantitate de mâncare cu care puteam hrăni patru familii, dar voia să fie sigură că am tot ce-mi trebuie, știind bine că nu am moștenit nici măcar o fărâmă minusculă din gena gătitului care se transmite în familie. Probabil că povestea mea este cumva similară, mai mult sau mai puțin, cu cea a altor familii.

Acum ceva ani, mama Mirelei a învins cancerul, dar asta o face acum și mai vulnerabilă în fața coronavirusului. Iar Mirela se luptă în linia întâi cu propriile frici: „Istoricul de boală al mamei a născut multă teamă în mine. Uneori chiar disperare, când aflam că se deplasează la muncă pentru că îi cere șeful. Nu înțelegeam de ce nu se pot face întâlnirile video, ca la alții. Frica de a i se întâmpla ceva m-a făcut uneori să par exagerată, să țip la ea, să o cert. Apoi, după ce eliberam furia, mă simțeam vinovată, tristă și în același timp neputincioasă. Cred că neputința a fost cea mai covârșitoare emoție. S-a întâmplat de câteva ori să îi interzic să iasă afară fără să fie nevoie sau, chiar dacă eram la ea acasă, să îi impun să facă anumite lucruri pe care eu le făceam la mine acasă pentru a mă dezinfecta. Cu timpul, însă, am intrat într-o nouă normalitate, iar emoțiile mele s-au diminuat, chiar și atunci când ea se ducea la birou pentru că nu avea de ales. Cred că lucrurile s-au mai calmat când am conștientizat că fiecare se apără așa cum știe și, mai mult decât ce facem pentru a ne proteja, contează starea de spirit. A fost nevoie să învăț eu să dau drumul la control.”

Despre vârstinici și protecție în exces

Exact despre nevoia de control și stare de spirit discutam și eu cu familia mea. Nu este realist să o ținem pe bunica sub cheie pentru următorii doi ani, până când se va descoperi (sper) vaccinul. Și, așa cum subliniază și Liviu Elefterie, psihoterapeut, supraprotecția aceasta este mai degrabă dăunătoare. „Supraprotecția transmite un mesaj extrem de invalidant, ea îi spune persoanei supraprotejată că nu este îndeajuns de puternică să facă nimic, că nu se pricepe la nimic. Exagerând cu protecția este posibil ca unele persoane să se complacă și să considere că anumite beneficii avute în această perioadă se vor transforma într-un stil de viață. Chiar dacă acum trebuie să avem grijă de părinții și bunicii noștri, să nu uităm că lipsa implicării lor în activitățile zilnice poate duce la o degradare rapidă. Pe cât posibil este bine să îi ținem activi și să le permitem să ia decizii cât mai adecvate situației actuale. Cu cât vom exagera cu protecția, cu atât îi vom determina să devină anxioși și dependenți de noi, iar încrederea în propriile lor puteri va scădea.”

Cum îi poți convinge să fie mai responsabili?

Eu am avut noroc cu o bunică înțelegătoare, care a zis că vrea să se protejeze și să mai trăiască atât cât poate. Un lucru până la urmă impresionant, să vezi cum cineva iubește viața și vrea să se bucure de ea, chiar și la 81 de ani, având în vedere că avea 7 ani când s-a încheiat al doilea război mondial, tatăl i-a murit pe front și a prins atâtea regimuri politice încât e o carte de istorie vie, cu povești fascinante din Bucureștiul de altădată. Dar ce facem cu vârstnicii care au tendința de a fi neglijenți? „S-ar putea ca părinții sau bunicii să nu ia în serios preocupările noastre doar pentru că suntem copilul lor. Conversațiile pe tema responsabilității pot fi încordate, deoarece părinții vor simți că sunt în continuare capabili să aibă grijă de ei înșiși. Au nevoie să simtă că încă reprezintă o autoritate în fața copiilor.

În această situație putem să le cerem ajutorul și să le lăsăm de înțeles că, dacă ei pățesc ceva, noi ne vom reproșa că nu am avut grijă de ei, să aibă senzația că, dacă se protejează, o fac pentru noi. Pentru a înțelege modul în care se simt părinții în legătură cu pandemia, ar trebui să deschizi ușa cu întrebări. E foarte important să-i implici în conversație. Să nu uităm și faptul că tonul face muzica. Este indicat să ne păstrăm calmul și să le arătăm că îi înțelegem. Mulți dintre ei consideră că au traversat de-a lungul vieții perioade dificile și nimeni nu contestă acest fapt. Însă, odată cu vârsta, organismul nu mai este atât de puternic ca atunci când aveau 20 sau 30 de ani. Este bine să le explicăm implicațiile, antrenându-i în conversații și ascultând cu atenție ce au să ne spună. Să subliniem că distanțarea socială ne va permite mai târziu să ne bucurăm unii de ceilalți”, completează Liviu Elefterie.

Vârstnici și anxioși

Desigur, există posibilitatea ca anxietatea să le dea de furcă celor trecuți de 65 de ani, mai ales că sunt o categorie predispusă la complicațiile induse de coronavirus. În acest caz „primul lucru pe care îl putem face este să normalizam ceea ce simt. Anxietatea este o funcție normală, sănătoasă, care ne avertizează asupra pericolului și ne ajută să luăm măsuri pentru a ne proteja: exersarea distanțării sociale, spălarea mâinilor, evitarea atingerii feței. Ne aflăm într-o situație dificilă, care va continua o perioadă. Așadar, este foarte util să împărțim problema în două categorii: lucruri pentru care pot face ceva și lucruri pentru care nu pot face nimic. Găsirea unor distrageri pozitive ajută: filmele sau serialele preferate, să citească o carte bună, implicarea cu nepoții, dacă este posibil etc.”, adaugă psihoterapeutul.

Comportamentele abuzive

Mai ales dacă locuiți cu părinții în vârstă, în vremea izolării sociale situația poate a devenit pe alocuri cel puțin tensionată, iar unele comportamente cu notă abuzivă ies la iveală. Ce înseamnă asta? Multă critică și control, invadarea intimității, explozii de furie, cuvinte jignitoare, manipulare. Studiile arată că inclusiv violența domestică a căpătat amploare în ultimele luni. Iar abuzul este de natură fizică, dar și emoțională, iar el poate fi manifestat în ambele sensuri. Adică și copiii adulți pot avea izbucniri în direcția părinților, nu doar invers. Și noi suntem stresați de serviciu, frustrați de restricții, nu avem cum să ne consumăm emoțiile negative și fără să vrem le dezlănțuim în familie. Ori părinții ne încearcă limitele și, pe moment, nu mai avem capacitatea să ne autoreglăm. Așa cum spune și psihoterapeutul Liviu Elefterie, suntem „într-o zonă tensionată, fără a putea da vina și a identifica un dușman fizic, în fața noastră, cu care să luptăm. În plus, incertitudinea și teama pot reactiva traume din trecut peste care nu am trecut. Ori o comunicare deficitară duce rapid la reacții agresive, uneori violente.”

Și ce e de făcut? „Evitați tiparele disfuncționale de interacțiune în care vă provocați reciproc, iar conversația devine repede controversată. Când părintele este abuziv, nu escalada conflictul pășind în cercul său de dramă și control. Participarea la un dialog neproductiv nu face altceva decât să înrăutățească situația. Și tu și părintele tău poate aveți un bagaj emoțional care declanșează probleme de încredere, frustrări sau resentimente. Critica nedreaptă, de exemplu, te face să te îndoiești de tine, perpetuează și activează un vechi mod de gândire care dăunează stimei de sine. Sau, dacă părintele tău a folosit vinovăția pentru a te controla în copilărie sau adolescență, cel mai probabil va apela și acum la această armă, întrucât funcționează”.

Învinge-ți teama!

Recunosc, în calitate de psiholog am la activ foarte mult lucru personal, plus tehnici clare de combatere a anxietății pe care le pun în practică la cabinet, cu clienții mei. Dar sunt și eu om, și e firesc să mă îngrijorez. Am ales să folosesc îngrijorările drept un instrument util de mobilizare. Nu am ascultat scenarii conspirative și nu am lăsat mintea să vireze într-o ghicire a viitorului, care oricum nu s-a scris și nu știm cum va arăta. Iar, așa cum punctează Liviu Elefterie, „incertitudinea din jurul coronavirusului este cel mai greu de gestionat. Nu știm cum vom fi afectați noi, persoanele dragi, cât de rele ar putea să devină lucrurile. Iar asta ne duce foarte ușor către gânduri catastrofice, să simțim teamă și panică copleșitoare. Este bine să ne asigurăm că părinții și bunicii noștri sunt în siguranță, să-i ascultăm și să-i înțelegem. Să le arătăm că le suntem aproape și facem tot ce e posibil pentru a-i ajuta”. Anxietatea este o emoție ce se naște în urma felului în care gândim. Iar dacă înlocuiești gândul irațional cu varianta sa rațională, și adaugi în ecuație și ceva modalități sănătoase de relaxare… lupta e câștigată.

Citește și:
Studiu: de ce rămân fără miros persoanele infectate cu noul coronavirus

Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle