Oglindă, oglinjoară… Tu ești mulțumită de felul în care arăți?

Cine e cea mai frumoasă din țară? 59% din femeile din România nu ar spune că ele sunt, fiind nemulțumite de felul în care arată. Tu ce ai răspunde?

Oglindă, oglinjoară… Tu ești mulțumită de felul în care arăți?

În urmă cu câțiva ani am început să merg la terapie, iar primul lucru pe care psihologul meu m-a rugat să-l împărtășesc a fost legat de cele mai timpurii amintiri din copilărie. A trebuit să mă gândesc ceva timp, nu îmi puteam aduce aminte decât frânturi legate de prima zi de grădiniță și o muștruluială zdravănă luată de la mama findcă spărsesem unul dintre bibelourile de colecție puse la loc de cinste în bibliotecă.

Nimic notabil până aici. Doar fragmente de amintiri, un copil normal cu o copilărie absolut obișnuită, înconjurat de prieteni și de familie. Și atunci? Care fusese momentul care declanșase lipsa totală de încredere în mine, absența iubirii de sine și neacceptarea propriului corp pe care le simțeam? După multe întrebări și discuții, o amintire de când aveam șapte ani m-a lovit în moalele capului. Cu siguranță a fost un eveniment pe care mi-am impus să-l șterg din memorie, să-l uit complet, fiindcă odată activat, era o amintire atât de vie, încât am reușit să reconstitui perfect locul, figura personajului, până și felul în care eram îmbrăcată. Intrasem într-o altercație cu un băiețel din cauza unor jucării pe care nu voiam să le împart și, cum dintotdeauna am fost un tomboy, nu am stat prea mult pe gânduri și i-am cărat câteva palme zdravene. Fiind mai mic decât mine, nu a reușit să riposteze, așa că și-a chemat mama pentru a face dreptate. Doar că această dreptate m-a costat aproape 20 de ani de nesiguranță și de lupte zilnice duse cu mine. Replica pe care am primit-o a fost: „Ești o năsoasă, nici măcar n-ar trebui să se joace cu tine!”. Cu toate că am încercat să-mi șterg povestea asta din cap, un procedeu ca în Eternal Sunshine of The Spotless Mind încă nu s-a inventat, deci subconștientul meu nu a făcut altceva decât să prelucreze constant afirmația.

Aveam șapte ani, încă nu eram conștientă de propriul meu corp și nu vedeam nimic diferit la mine față de aspectul celorlalți copii. Mi se părea că arătam perfect normal și nu mă gândisem vreodată că ar putea fi ceva în neregulă cu mine. Asta până când oamenii m-au făcut să cred că nu e așa. Mai întâi mama prietenului meu, apoi, în adolescență, colegii, iar mai târziu media, de la spoturile publicitare la rețelele de socializare.

De atunci am fost într-un maraton al complexelor. Eram fie prea grasă, fie buzele nu erau suficient de mari, ori coapsele erau prea evidente sau maxilarul prea pronunțat. Niciodată nu reușeam să fiu mulțumită de cum arătam, la fiecare privire în oglindă mai descopeream un lucru care nu-mi plăcea la mine, care nu era așa cum imaginile din reviste sau de la televizor îmi arătau că ar trebui să fie. Partea cea mai rea era faptul că nu reușeam să externalizez toate trăirile și frustrările, eram atât de rușinată de înfățișarea mea încât a vorbi despre corpul meu era un subiect tabu. Speram că dacă nu verbalizez ceea ce mă nemulțumește, ceilalți nu îmi vor remarca defectele. De departe cea mai grea perioadă a fost cea a adolescenței, când ești supusă unei avalanșe de porecle, când nu ai capacitatea necesară de a nu-ți păsa de ce cred ceilalți despre tine, când vulnerabilitatea e la cote maxime, când orice cuvânt te lovește ca un bumerang și îți lasă cicatrici adânci pentru mult timp.

Acum știu că, din păcate, nu am fost singura în situația asta. Un sondaj realizat în Suedia a arătat că 25% din fetele de șapte ani au ținut diete de slăbire, un altul din Japonia susține că 41% din elevele de școală gimnazială cred că sunt prea grase. Iar cu cât înaintăm în vârstă, cu atât problemele legate de propriul trup cresc. Un studiu realizat de Harvard University afirmă că deja la vârsta de 13 ani, 50% din fete nu sunt mulțumite de felul în care arată, iar la 17 ani, 8 din 10 detestă ce văd în oglindă. Odată cu atingerea maturității, un covârșitor procentaj de 80% din femei nu sunt fericite cu corpurile lor. Cele mai multe complexe sunt legate de numărul de kilograme și de forma trupului, în special de zona șoldurilor și a abdomenului.

Din păcate, însă, complexele au puterea de a depăși zona fizicului și de a ne afecta emoțional într-un mod atât de brutal, încât să avem nevoie de ani buni de refacere. Psihoterapeutul Ana Pantazescu-Ana afirmă că aceste complexe ne pot afecta pe mai multe planuri  viața, de la modul în care noi ne privim la modul în care relaționăm cu restul oamenilor, fie că este vorba despre viața profesională sau cea de cuplu. Din cauza imaginii de sine care nu este tocmai una bună, pot exista momente în care nu ne mai dorim să ne expunem fizic. Poate fi vorba la locul de muncă – să nu acceptăm un proiect care presupune muncă în echipă sau care se finalizează cu o prezentare publică – sau în viața intimă. Poate să însemne retragere emoțională, ba chiar lipsa unui apetit sexual, care nu reprezintă nimic altceva decât un mecanism de apărare. E adevărat însă că uneori problemele cu care ne confruntăm la nivel fizic pot fi reale și chiar necesită îmbunătățiri. O operație estetică uneori ajută psihic, pentru că va schimbă imaginea corporală și astfel și restul lucrurilor, ca un efect domino. Când însă intervențiile devin o fugă pentru a repara orice lucru pe care nu îl considerăm a fi perfect, poate fi un semnal de alarmă că persoana poate suferi de tulburare dismorfică – adică atunci când se uită în oglindă, mintea ei fabrică o imagine complet opusă sau profund distorsionată față de realitate.

De câte ori ți-ai refuzat partenerul fiindcă, din cauza unor kilograme în plus, nu te simțeai bine în pielea ta? Sau de câte ori nu ai refuzat să ieși la o petrecere fiindcă aveai impresia că toată lumea se va uita la urechile tale ușor clăpăuge? Ori ai renunțat la vacanțe din teama de a fi expusă în costum de baie?  În momentul în care lăsăm acest mod de gândire disfuncțional să ne acapareze întregul cerc de interacțiuni, considerând că cei din jurul nostru nu văd în noi decât acel lucru asupra căruia noi ne axăm, poate să apară, tot ca un mecanism de apărare, evitarea. Dacă apelăm prea des la asta, poate să conducă la izolare, iar izolarea de ceilalți membri ai societății poate duce, cu timpul, la depresie.

Din păcate, societatea, în special media, joacă un rol extrem de important în modul în care ne percepem înfățișarea și în relația pe care o avem cu corpul nostru. Cum suntem înconjurate zilnic de imagini cu femei cu un abdomen plat, picioare lungi și tonifiate, un păr bogat și un ten perfect, tindem să aspirăm către aceste standarde de frumusețe. Se instalează un sentiment de frustrare, începem să credem că nu suntem suficient de bune, de frumoase, că nu merităm să fim iubite dacă nu arătăm într-un anumit fel. Știai că atingerea corpului perfect e posibilă doar pentru 5% din populație? Iar dacă vorbim de întregul pachet, față-trup, atunci procentajul scade undeva la doar 1%? Așa că, de fiecare dată când nu ești mulțumită de felul în care arăți, adu-ți aminte că alături de tine mai sunt încă alte 99 de procente din populația lumii.

Sigur ai făcut o listă a dorințelor pentru 2019 și, ca de fiecare dată, cuprinde aceleași obiective pe care cu stoicism le treci an după an: să slăbesc, să ajung la sală, să mănânc mai puțini carbohidrați etc. Toate, obiective care țin de ordinul fizic, însă uităm că inițial aceste hotărâri erau legate de schimbări menite să ne îmbunătățească caracterul, să ne ajute să devenim persoane mai bune. De exemplu, într-un extras al unui jurnal ce aparținea unui adolescent din 1892, acesta își propusese: „să gândesc înainte să vorbesc, să muncesc mult, să fiu integru, să fiu mai preocupat de ceilalți”.

Când am pierdut toate aceste valori? Când am început să credem că mărimea 36 ne va aduce succesul? Când aspectul fizic a ajuns să domine întreaga noastră existență și să ne controleze starea de spirit și emoțiile? Când ne-am lăsat convinse că dacă vom arăta ca un model de la Victorias Secret vom cunoaște și fericirea? Acceptarea propriului corp s-a transformat într-un act de curaj, a încetat de mult să mai fie o normalitate. Cum reușești să te accepți așa cum ești și să nu te lași prins de mirajul perfecțiunii? Auzim peste tot cât de important este să te iubești și cum dragostea de sine pare a fi răspunsul la orice problemă. Dar cum ajungi în punctul ăsta? Fiindcă, din păcate, metoda mâine-dimineață-când-mă-voi-trezi-o-să-mă-iubesc-păsările-vor-cânta-soarele-va-ieși-pe-cer-și-viața-mea-va-fi-minunată nu prea e plauzibilă. E un drum extrem de lung și de anevoios, care cred că nu se termină cu adevărat niciodată. Nu vei avea parte numai de zile în culori pastel, te asigur. Vor fi în continuare zile în care îți vei detesta burta sau părul, însă vei învăța să te cunoști, să deții tu controlul asupra propriului corp și nu invers. Îți vei da seama că un nas mare nu este elementul definitoriu al existenței tale. Vei conștientiza că sunt lucruri mult mai importante, care merită cu adevărat energia și atenția ta, lucruri care chiar pot fi schimbate și îmbunătățite. Psihoterapeutul Ana Pantazescu-Ana ne propune un exercițiu care te ajută să ajungi mai ușor la o stare de acceptare măcar, dacă nu de iubire a propriei ființe: privește-te în oglindă, de ce nu, chiar fără haine pe tine. Uită-te la tine, caută exact acele lucruri care sunt frumoase la tine (și ele există) și spune-le cu voce tare, vorbește cu tine ca și cum ai vorbi cu o persoană pe care o iubești necondiționat! Sunt studii care atestă că modul în care noi ne vorbim poate să conducă la schimbarea dispoziției și a modului în care este structurat creierul. Oricât de bizar ți s-ar putea părea la început, fă-o, fă-o zilnic. Nu o să simți nici o îmbunătățire după o săptămână, însă nu abandona cel mai important proiect – TU – atât de ușor. Dă-ți timp și fake it until you make it!

Generația următoare are nevoie de modele mai bune decât cele pe care le-am avut noi. Nu vreau ca viitorii mei copii să fie îndoctrinați de o societate care promovează un singur standard de frumusețe. Vreau să cunoască diversitatea, frumusețea sub toate formele și dimensiunile ei. Iar noi suntem responsabile ca acest lucru să se întâmple. Poate că, dacă nu vom uita să le spunem fiicelor noastre că sunt frumoase, așa cum sunt la șapte ani, o vor crede la douăzeci. Nu se predă în școli o materie care să te învețe cum să te iubești (din păcate). Noi, femeile din jurul copiilor de 10 ani care cred că sunt prea grași sau cărora nu le place ce văd în oglindă, suntem responsabile să îi facem să înțeleagă că nu e nimic în neregulă cu ei. Că suntem 7 miliarde de oameni pe pământ, că toți suntem diferiți și că ăsta e un lucru minunat. Că unicitatea noastră provine tocmai din aceste mici particularități.

Când am întrebat-o pe mama care e lucrul care îi displace cel mai tare la înfățișarea ei, mi-a răspuns într-o suflare: „Nu am așa ceva”. Am întrebat-o ce îi place cel mai mult și mi-a spus: „Totul. Sunt un întreg, nu sunt făcută din bucăți. Atâta timp cât corpul meu încă funcționează nu am de ce să fiu nemulțumită. Trupul meu e dovada că sunt încă aici și asta e un privilegiu”. Probabil că îmi va lua mult timp până voi reuși să îmi însușesc întreaga ei percepție asupra vieții, însă cred că e un bun reminder pentru noi toți, că dincolo de defecte, de imperfecțiuni, trupul este carcasa care ne duce prin viață și ar fi bine să fim recunoscători pentru asta.

Citește și:
No shave, no shame! Despre părul corporal, fără rușine și fără rezerve

Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din elle beauty