ELLE SOCIAL: Dependența, un antidot amar pentru realitate

Cu două seri în urmă mi-am aprins ultima țigară din pachet. Ultima. Am aprins-o și am tras fiecare fum mai încet și mai adânc decât de obicei. Nu mă gândeam la nimic altceva, ci doar că va fi ultima oară când îmi inund plămânii cu nicotină. Gândul mă speria cumplit. Țineam țigara între degete și deja mă gândeam cât îi duc dorul. Amânam ultimul fum. Am rămas doar cu o bucată mică de filtru. L-aș fi fumat, dacă aș fi avut cum. Mi-am zis că cel mai bine e să mă duc la somn. Dimineața, cu ochii semideschiși, m-am uitat la ceas: era prea devreme să mă trezesc. La o secundă, gândul că vreau o țigară m-a trezit instantaneu. A trebuit să mă țin ocupată: mi-am făcut micul dejun, am citit câteva știri și am intrat, din inerție, pe Instagram. Am plecat spre birou. Am trecut de câteva magazine și benzinării, însă am rezistat tentației. În mod normal, până ajungeam la metrou fumam o țigară. Acum ce să fac? Să mergi, Gabriela, pur și simplu să mergi! Niciodată nu am văzut mai mulți fumători ca în dimineața aia. Am coborât din metrou și m-am trezit, într-un magazin, că ceream un pachet de țigări. Nu îmi mai aduc aminte când l-am deschis, doar că m-am așezat pe o bancă și că minutele următoare m-au umplut de liniște. Rezistasem trei ore și jumătate de când mă trezisem.

Sună exagerat dacă nu fumezi, dar înlocuiește țigara cu sticla de Coca-Cola, de vin, cu o cafea, cu o prăjitură, cu persoana iubită, cu Instagram-ul. Cu toate lucrurile de care avem nevoie, care ne fac dependenți. Dependențele (de iubire, de oameni, de muncă, de sex, de obiecte sau substanțe) sunt atât de înrădăcinate în viețile noastre încât de multe ori se transformă în automatisme de care nu suntem conștienți. Mai ales cele acceptate de societate. Nimeni nu o să te blameze dacă primul lucru de care ai nevoie în fiecare dimineață e o cană mare de cafea. Lucrurile se schimbă când îți începi ziua cu o doză de heroină.

Conform Agenției Naționale Antidrog, în 2017 numărul consumatorilor problematici de opioide la nivel național era de 20.288. Dintre aceștia, consumatorii de heroină sunt 1,6 la mia de locuitori trecuți de 15 ani, dar în acest calcul sunt incluse doar persoanele care au căutat tratament, au ajuns la urgențe sau au intrat în programe de schimburi de seringi. Ceea ce ce poate să însemne că în realitate sunt mult mai mulți. De altfel, heroina continuă de ani buni să rămână cel mai consumat opioid ilegal din Europa, asta deși în ultima vreme câștigă teren variantele legale. În 2016, un raport al Uniunii Europene estima că 1,3 milioane de consumatori de opioide din UE sunt expuși unui risc ridicat.

Deși nu poți compara dependențe atât de diferite, dependențe sunt toate. Și în acest sens toți suntem dependenți de ceva sau de cineva. Totuși, când vorbim de adicția de droguri, suntem obișnuiți să condamnăm, să judecăm și să întrebăm cu dispreț și lipsiți de empatie: „Dar de ce nu te lași?”. Ce idee magnifică! Probabil că nici unuia dintre ei nu i-a trecut prin cap până acum. 

Realitatea de pe teren

E marți. Mă întâlnesc cu cei de la centrul ARAS (Asociația Română Anti-SIDA) la ora 12 la centrul lor. Eu și colegul meu fotoreporter, împreună cu patru voluntari ai asociației, ne urcăm în ambulanță și plecăm spre Ferentari. Ei pentru a colecta seringi folosite de dependenții de heroină și pentru a le oferi altele noi, în cadrul unui program de reducere a riscurilor de infecții printre grupurile vulnerabile, pe care îl derulează din 2002, noi pentru a observa cum arată lucrurile acolo unde ele se întâmplă.

Ajungem în primul punct din Ferentari la ora 13. Ambulanța poposește în ceea ce s-ar fi vrut a fi o parcare, dar e de fapt un mic teren între blocuri. Nu apuc să cobor bine din mașină, când, în oglinda retrovizoare, văd deja cum se adună oameni și se așază în șir indian, așteptând să se deschidă ușile. Sunt vreo șase la început, unii dintre ei purtând găleți galbene în care au seringile deja folosite. Sunt rugați să se îndepărteze de ambulanță și să le răstoarne pe toate în alte recipiente, aduse special pentru colectare. „Câte ai?” „200!” „Pune-le aici și du-te să îți iei altele. Zi-i să-ți dea 100.” Se întorc apoi, spun un cod, alcătuit din nume și data nașterii, și își așteaptă porția. 50 de seringi din start, plus jumătate din cele folosite. E un proces binecunoscut de toată lumea, iar firescul situației e bulversant. Nu trec mai mult de trei minute și dintr-odată tot mai multe siluete ies de după blocuri și din mașini. Tineri, unii chiar adolescenți, fug către noi. Pe fețe li se citește nerăbdarea, care uneori seamănă cu fericirea. Ca în dimineața de Crăciun. Se agită, au mișcări rapide și încearcă să ajungă printre primii, îmbulzindu-se și strecurându-și trupurile slabe printre ceilalți. În spatele lor, bărbați și femei trecuți de prima tinerețe își târăsc corpurile mai greu, iar privirile lor nu au agerimea celorlalte. Sunt resemnați, vin agale către ambulanță. Trupurile le sunt schingiuite de prea multe urme ale injectărilor. Răni deschise, picioare de dimensiuni nefirești, umflate și înnegrite, bucăți întregi de piele lipsă, ce lasă la vedere carne infectată, mâini pline de tăieturi ca niște linii drepte, dinți căzuți și cariați. Descrierea peisajului, însă, nu cuprinde și lipsa de viață care plutește în aer.

Treaba unui reporter e să pună întrebări, însă în fața mulțimii de aici mă blochez, iar întrebările cele mai evidente devin redundante. Cum te simți? Ce s-a întâmplat? Cum ai ajuns aici? Stau într-un colț și privesc cum numărul oamenilor veniți la schimbul de seringi crește. Acum zece, apoi 20, după două ore număr deja peste 100 de persoane: părinți cu copii de mână, oameni în vârstă, adolescenți de vârsta liceului, câțiva tineri care coboară din mașini și o mână de oameni fără adăpost. Lângă mine se așază un tip care după statură pare doar adolescent, însă fața și firele albe din barbă îi trădează altă vârstă. Are cu el un cățel. Mă joc puțin cu el. Îl întreb cum îl cheamă și răspunde mândru: „Bella”.

Îmi povestește vesel că o are de un an și jumătate și că o iubește ca pe ochii din cap. Dumitru este un om fără adăpost, toată viața lui e în rucsacul pe care îl poartă în spate. Îl desface și îmi arată ce are înăuntru. Pentru el – o pâine, iar pentru Bella – patru pungi cu hrană pentru câini. „Uite, i-am luat și recompense. Îi mai dau din când în când, o mai răsfăț.” Începe să îmi povestească despre viața lui, în timp ce scoate un castron, îl umple cu apă și îi dă câteva bobițe cățelului. A lucrat ani buni în Grecia, pe un vapor. Se descurca bine, era apreciat de colegi, iar visul lui era să strângă bani pentru o casă. A muncit mult, a făcut economii, s-a întors în țară și lucrurile păreau că se așază. „Nu am fost un om școlit, nu prea știam eu cum e cu actele, cu astea”. Așa a trecut casa pe numele surorii lui. Iar de aici până să ajungă în stradă a fost doar o chestiune de timp. Dat afară din propria-i casă de sora lui, Dumitru a ajuns acum să doarmă pe unde apucă, sub un pod când e mai cald, pe lângă canale iarna. De atunci a început și să se injecteze cu heroină. Acum e dependent. „Nu mai am ce să fac acum, asta e. Nu mai am familie, dar o am pe Bella, ea e totul pentru mine.” Discuția se termină abrupt, fără să aflu detalii, însă îl rog să ne lase să îi facem o fotografie și acceptă bucuros, mândru că Bella e pozată. „Știi ce te rog ? Poți să-mi scoți o poză și să mi-o dai și mie? E singurul lucru care mi-ar rămâne în viața asta.” După două săptămâni mă întorc în Ferentari, sperând să-l găsesc acolo, însă Dumitru nu vine să-și ia seringile. Sau poza.

Între timp, la ambulanță numărul seringilor folosite continuă să crească. Sunt aduse în pungi, în sticle de plastic sau găleți. Nu ajung întotdeauna în recipientele speciale, iar voluntarii le adună pe fiecare în parte, să nu rămână vreuna pe jos. Mulți dintre consumatorii de heroină sunt seropozitivi sau au hepatita C, iar pentru a nu refolosi seringile și a nu transmite mai departe virusul, primesc săptămânal marfă nouă. Farmaciile refuză să le vândă, crezând că astfel ar încuraja consumul de droguri. În realitate lucrurile nu stau așa. Odată ce un dependent face rost de heroină, modul în care ea îi ajunge în vene e doar un detaliu. Așa ajung să folosească seringi pe care le-au utilizat și alții înaintea lor și să se infecteze. De asta se distribuie seringi, pentru a minimaliza riscurile.

Foto: Vlad Chirea și Dumitru Angelescu

Citește continuarea în ELLE SEPTEMBRIE 2019!

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK