ELLE INTERVIU: Ilinca Manolache așteaptă mult de la sfârșitul lumii

Numele actriței Ilinca Manolache a început să răsune sonor și în spații mai largi odată cu filmul Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, unde este hipnotizantă în primul ei rol principal.

Prinsă în circuitul festivalier, am apucat să vorbim despre noua reprezentare a femeii în cinema și cum aduce critici la adresa societății din poziția de actriță.

În Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, filmul scris și regizat de Radu Jude și totodată propunerea României pentru Premiile Academiei Americane în 2024, Ilinca Manolache o interpretează pe Angela Răducanu, o asistentă de producție care, într-un București sufocant, gonește dintr-un capăt al orașului în altul în căutarea unor angajați care au suferit accidente de muncă și vor să apară într-un spot pe tema protecției muncii. Drumul îl parcurge cu mașina, pe fundalul unei coloane sonore eclectice, care te poartă de la muzică clasică, techno, minimal, manele, trap și până la muzică lăutărească. Pelicula nu este departe de realitate, are multe substraturi pe care le întâlnim în societatea actuală și vorbește despre capitalism, hustle culture, toxicitate și lipsa eticii de la locul de muncă. Am avut ocazia să povestim despre rolul ei din film și cum s-a compus acesta, despre cum se raportează azi la profesie și despre mesajul pe care-l lasă în urmă un produs artistic.

Ilinca Manolache a făcut cunoștință devreme cu mediul artistic, pentru că s-a născut într-o familie de actori. A copilărit în Teatrul Mic din București, acolo unde este și angajată astăzi, iar în 2008 a absolvit UNATC-ul. „De multe ori mă bănuiesc că m-am făcut actriță de leneșă ce sunt, pentru că era ce am văzut acasă. De mică a știut că vrea să fie actriță, iar acum „mă chestionez foarte aspru în raport cu asta, pentru că am fost și încă sunt într-un moment în care mă întreb dacă îmi mai place sau nu această meserie, în special în raport cu teatrul.” O bună perioadă, a fost influențată de părinții ei, actorul Dinu Manolache și actrița Rodica Negrea, până când și-a dat seama „că ei au trăit într-un alt timp, când teatrul avea o altă funcție și cred că avea o altă forță de a transmite niște mesaje unui public. Și legătura dintre public și ce se întâmpla pe scenă era una foarte puternică și subtil anti-regimul comunist, care era atunci la putere.”

Acum, „această funcție socială și politică a teatrului nu prea este asumată.” La momentul actual, are o părere diferită față de cea a mamei sale când vine vorba de multe chestiuni artistice, sociale și de cât de fluidă e societatea noastră. Între cele două există în permanență un dialog: „n-am cum să nu fiu recunoscătoare că mama a avut eleganța, generozitatea și încrederea să mă lase să am propriul meu drum, propria mea voce și propria mea raportare politică și socială la tot ce se întâmplă, chiar dacă poate de multe ori suntem în tabere diferite, ideologic vorbind sau social.”

E fericită că i s-a întâmplat filmul Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii și că s-a reîntâlnit cu Radu Jude, alături de care a mai lucrat pentru proiectele Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari și Babardeală cu bucluc sau porno balamuc. Avea nevoie să-și facă meseria, dar cu un limbaj diferit de cel teatral. „Sunt într-o zonă de frustrare și insatisfacție și mi-a prins bine să exist și într-o altă zonă în care puteam să-mi fac meseria.” De asta a apărut și Bobiță pe conturile ei de social media, un personaj pe care l-a creat în perioada pandemiei apelând la un filtru și care întruchipează un bărbat chel, cu o singură sprânceană și cioc, cu un comportament agresiv și misogin. Bobiță este prezent în film și este modalitatea prin care personajul ei, Angela, se desprinde, pentru câteva clipe, de mediul toxic în care lucrează, și dă frâu liber furiei. „Voiam să experimentez mijloacele artistice pe care le am ca actriță, dar puțin altfel, cu un mesaj poate mai radical, cu o critică socială mai articulată decât ce mi se permite să fac în instituțiile de teatru de la noi.” Povestea aceasta a pornit și ca o critică pe care și-a dorit să o aducă unui tip de masculinitate toxică foarte vizibil în ultimii ani și dinamicii sociale pe care o folosesc bărbații pentru a domina, pune în situații vulnerabile și umili femeile. Este o dinamică, spune, pe care „o pot vedea la diverse niveluri mai subtile sau mai evidente peste tot în societatea noastră și în lume.” I se pare necesar să o criticăm, să ne opunem ei și „să arătăm că e un mecanism de dominare care n-ar mai trebui să existe. Ar trebui să existe respect și egalitate între sexe.”

Fotografii: Nikita Dembinski
Styling: Ioana Carp