ELLE INTERVIU: Acesta este numele ei: Chanel Miller

17 ianuarie 2015 trebuia să fie o seară obișnuită. Chanel Miller, pe atunci în vârstă de 22 de ani, se dusese împreună cu sora ei și prietenele acesteia la o petrecere în casa unei frății de la Stanford. A băut, s-a distrat, și de la un moment dat nu și-a mai amintit nimic. Când s-a trezit, în cele din urmă, în ceea ce părea a fi secția unui spital, a aflat că fusese agresată sexual. Că Brock Turner, un tânăr și promițător student de la Stanford, fusese surprins în vreme ce o penetra cu mâinile în spatele unor tomberoane, de către doi studenți suedezi care făceau schimb de experiență și care trecuseră întâmplător pe acolo, pe biciclete. L-au fugărit și până la urmă l-au prins pe agresor, și au chemat Poliția.

Ce a urmat abuzului propriu-zis a fost o experiență încă mai năucitoare. Imediat ce Poliția a făcut public incidentul, presa locală a început să sape, căutându-i identitatea. Miile de comentarii la știrea despre incident au învăluit-o într-un potop de rușine, toată lumea învinovățind-o, fără ca nimeni s-o cunoască: că a băut prea mult, că a greșit, că ce căuta, până la urmă, acolo?

Apoi a venit procesul, în care agresorul era acuzat de trei infracțiuni sexuale (nu și viol, pentru că legea din California nu includea la acea vreme penetrarea digitală în definiția faptei), dar în care caracterul, aspectul și obiceiurile lui Emily Doe (numele generic utilizat pentru a nu-i face cunoscută identitatea lui Chanel) au fost disecate și puse sub lupă de avocatul apărării. Emily Doe a devenit o identitate hulită, dar necesară pentru Chanel în cazul intens comentat de un public prea obișnuit cu ideea că orice fată agresată și-a căutat-o. Pe 30 martie 2016, Brock Turner, atletul și studentul-minune de la Stanford care fusese suprins agresând sexual o femeie și despre care propriul tată spunea că nu merită să meargă la închisoare pentru „20 de minute de acțiune” a fost condamnat de către judecătorul Aaron Persky la șase luni de închisoare, din care a executat, până la urmă, doar trei.

În ziua sentinței, Chanel a citit în tribunal o declarație de impact a victimei, un rezumat al felului în care faptele lui Brock Turner i-au schimbat viața. Aceeași declarație a fost publicată ceva mai târziu de BuzzFeed, adunând imediat milioane de vizualizări și stârnind o furtună în spațiul virtual, cu câteva luni înainte de #MeToo. Ca urmare, judecătorul Persky a fost înlăturat din funcție, în 2018; încercarea lui Brock Turner de a face apel a fost respinsă, iar statul California a inclus penetrarea cu degetele în definiția violului și a impus pedepse mai aspre pentru violatorii care abuzează persoane inconștiente.

La finalul lui 2019, Chanel a renunțat în cele din urmă să se ascundă sub pseudonimul Emily Doe și a lansat volumul de memorii Acesta este numele meu, redobândindu-și, în cele din urmă, identitatea și reușind să includă în el, într-un mod tulburător de precis și dureros, toate detaliile sordide ale violului prin care a trecut, dar și ale procesului și urmărilor pe care acesta le-a avut pentru ea. Câteva premii și liste de bestseller-uri mai târziu, volumul ei, publicat acum și în limba română, este una dintre cele mai oneste, pragmatice și cutremurătoare mărturii despre violență sexuală pe care le vei citi vreodată.

ELLE: Ai scris o mărturie incredibil de puternică a propriei povești, a felului în care agresiunea lui Brock Turner și apoi nedreptățile din presă, din social media și din sistemul de justiție au schimbat parte din cine erai și te-au făcut să te simți vulnerabilă ani la rând după incident. Când ai simțit că poți, în cele din urmă, să întorci foaia și să-ți oferi propria perspectivă asupra unui eveniment atât de dezbătut de tot restul lumii?
Chanel Miller: Dacă te uiți la proces, au depus mărturie 18 oameni, deci au fost 18 puncte de vedere diferite. Și pentru o lungă perioadă de timp, neavând o amintire a agresiunii în sine, am avut convingerea că aveam cel mai puțin de oferit. Iar avocatul apărării le spunea tuturor, inclusiv mie, „nu-și amintește, nu-și amintește”. Eu am crezut că sunt cea mai puțin calificată persoană să scriu despre asta, cu toate că era vorba despre corpul meu. Și, cu timpul, mi-am dat seama că nu era adevărat, că, doar pentru că acea parte a amintirilor mele lipsește, nu am ceva de spus. Mi-am promis că o să-mi aduc aminte fiecare moment de după și despre asta am scris și în declarația de impact asupra victimei, pe care am citit-o în tribunal. A fost despre toată durerea și toate insultele care s-au întâmplat după incident, despre umilirea dureroasă, pentru că era la fel de important de documentat. Când vorbim despre agresiune, de obicei vorbim doar despre atacul fizic și rareori vorbim și despre urmările lui, despre faptul că povestea continuă. Și am știut că aveam ceva de spus și era o poveste foarte lungă, pentru că includea persoana care eram înainte de agresiune și cum m-a schimbat și ce speram să fiu mai departe.

ELLE: De la atacul asupra ta, lumea pare să se fi schimbat, chiar dacă doar atunci când vine vorba despre a conștientiza uluitorul număr al victimelor hărțuirii, agresiunilor, violurilor, și despre a conștientiza lupta lor privată. Crezi că femeile stau mai bine acum din punctul de vedere al siguranței, sau poate și al încrederii în sistemul de justiție sau în înțelegerea opiniei publice despre astfel de acte?
C.M.: Cred că sistemul de justiție este învechit și îi va lua cel mai mult să se schimbe. În același timp cred că pot să-i faci pe oameni să se răzgândească relativ ușor. Și văd că se întâmplă schimbare acolo. De ce am scris cartea? Pentru că am vrut să încurajez empatia. Cred că mulți oameni au impresia că numai supraviețuitorii pot să-i înțeleagă pe supraviețuitori, pentru că presupune un anumit set de experiențe care ar putea fi înțelese doar de anumiți oameni. Dar, de fapt, sentimentele prin care am trecut sunt universale. Foarte mulți oameni, chiar dacă nu au fost agresați, pot să empatizeze cu felul în care te simți când cineva te face să te simți mic, știu cum este să-ți fie frică să confrunți persoana care întruchipează tot ce e mai înspăimântător. Sau cum se simte să stai treaz noaptea fără să știi ce-ți aduce ziua de mâine. Cred că aceste sentimente sunt pur și simplu omenești, așa că oricine poate să înțeleagă cartea, nu doar supraviețuitorii. Deci cred că acea empatie și conștientizare au devenit mai profunde.

ELLE: Un prieten spune că nu poți avea legi care să facă oamenii mai buni, dar în cazul tău și în altele, atât legea cât și interpretarea ei de către instituții par concepute astfel încât să-i apere pe abuzatori. Ce așteptări aveai de la justiție înainte de proces?
C.M.: Eu am crezut că adevărul va vorbi de la sine și că totul va fi mult mai transparent. Când am ajuns la tribunal mi-am dat seama că procesul este un fel de joc oribil, sunt multe strategii și manipulări, cuvintele mele erau schimbate, ritmul devenea din ce în ce mai rapid, credeam că nu voi fi capabilă să țin pasul cu întrebările, ca o modalitate de a face lucrurile mai confuze, așa încât nimic nu a fost clar și deslușit sau matur. M-a deranjat asta. În carte am scris despre cum îmi imaginam că va fi la fel de ușor ca și cum aș spune că soarele este soare, și că avocatul apărării avea sarcina dificilă de a convinge juriul că soarele este un gălbenuș de ou. Am crezut că îi va fi imposibil, dar, cu timpul, am învățat că în sistemul nostru este posibil.

Citește continuarea în ELLE MAI 2021!

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK