ELLE FENOMEN: Construind corpul perfect, în termenii lor

Culturismul feminin rămâne și astăzi, la mai bine de 50 de ani de la apariția sa, unul dintre cele mai controversate sporturi ale lumii. Culturistele reușesc prin intemediului aspectului lor fizic să zdruncine ideea de feminitate, vechile paradigme, precum și raportul de putere dintre sexe.

ELLE FENOMEN: Construind corpul perfect, în termenii lor

Chiar dacă astăzi sunt poate mai accentuate ca niciodată, standardele de frumusețe au existat încă de la începutul omenirii, fiecare etapă a istoriei fiind marcată de anumite idealuri estetice. Cu toate că vizează aspectul fizic al unei persoane, semnificațiile acestora au fost întotdeauna mult mai complexe de atât. Probabil că cea mai importantă dintre ele este legată de apartenența la un anumit grup ori la o anumită clasă socială. În perioada victoriană, de exemplu, un ten perfect alb simboliza nu doar frumusețe, ci și un rang înalt, la fel cum în secolul al XVI-lea formele voluptuoase însemnau senzualitate și prosperitate. De asemenea, standardele de frumusețe au reușit să producă o segregare semnificativă în rândul femeilor și al bărbaților, impunând în mod clar rolul pe care trebuia să îl joace fiecare sex.

Până nu demult, în mentalul colectiv era adânc înrădăcinată ideea că scopul primordial al unei femei este de a procrea. Iar acest lucru s-a transpus inclusiv în idealul de frumusețe pe care aceasta trebuia să îl îndeplinească, sânii voluptuoși și șoldurile late – semne ale fertilității –  fiind doar câteva dintre calitățile fizice profund apreciate și căutate. În egală măsură, fizicul unei femei trebuia să fie fragil și delicat, asemenea poziției pe care o deținea în societate. La polul opus, supremația bărbatului impunea un trup masiv, musculos și puternic. Iar astfel s-a creionat ideea de masculinitate, respectiv feminitate, două concepte care au trasat reguli clare în ceea ce privește modul în care femeile și bărbații ar trebuie să arate sau să se comporte.

Însă aceste constructe sociale nu au existat dintotdeauna, schimbarea petrecându-se odată cu trecerea timpului. În Grecia antică, același ideal de frumusețe era impus și femeilor și bărbaților: trăsături faciale simetrice și un corp atletic. În Sparta, femeile erau extrem de apreciate pentru puterea lor fizică, ele participând adesea la diverse competiții sportive precum box, lupte, aruncarea cu sulița sau cu discul. Să nu uităm nici de legendele cu amazoane, care ne prezentau un grup de războinice, capabile să-i nimicească chiar și pe cei mai viteji și mai puternici masculi. De asemenea, descoperirile arheologice atestă faptul că în Roma antică au existat femei-gladiator, care luptau în arenă la fel de violent ca omologii lor bărbați.

Acestea sunt, însă, ultimele însemnări despre forța femeilor, în următoarele perioade din istorie acestea fiind portretizate drept niște ființe slabe, fără abilități fizice remarcabile. Lucrurile se schimbă de-abia la finalul secolului al XIX-lea, când Josephine Schauer Blatt, cunoscută mai degrabă după numele său de scenă, Minerva, a câștigat titlul de cea mai puternică femeie din lume, după ce a ridicat o platformă pe care se aflau 23 de bărbați. Un alt episod asemănător are loc în 1902, când Katie Sandwina îl învinge în cadrul unui concurs de ridicat greutăți pe Eugen Sandow (supranumit Strongman). Katie a reușit să ridice deasupra capului, cu o singură mână, o halteră ce cântărea 136 de kilograme. În mod evident, genul acesta de evenimente era o raritate, motiv pentru care ambele femei erau percepute ca niște ciudățenii ale naturii, iar performanțele lor puteau fi văzute cel mai adesea în cadrul spectacolelor de circ. Ce-i drept, ideea ca o femeie să facă exerciții fizice (mai ales unele catalogate drept masculine, cum ar fi ridicarea de greutăți) era complet respinsă, chiar și de mințile luminate ale vremii. Medicii erau de părere că femeile sunt ființe fragile și că au foarte puțină energie și putere, pe care ar trebui să le consume având grijă de gospodărie sau de copii.

Izbucnirea primului război mondial a adus femeilor mai multă independență și putere. Au intrat în câmpul muncii, au obținut dreptul la vot și chiar s-au înrolat în armată. Schimbările au putut fi remarcate și în ceea ce privește participarea la competițiile sportive. În 1900, la primele Jocuri Olimpice moderne, care au avut loc la Paris, au luat parte 22 de femei (2,2% din totalul participanților). În 1920, numărul lor s-a ridicat la 65, iar patru ani mai târziu, în 1924, a fost atins un record al vremii: 135 de atlete. Cu toate acestea, existau doar câteva sporturi pe care le puteau practica femeile, precum golful, tenisul, înotul, scrima sau patinajul artistic, activitățile fizice care necesitau un nivel ridicat de forță rămânând apanajul bărbaților.

Începuturile culturismului feminin

Pe fondul mișcării feministe, în anii ’70, lucurile au început să se schimbe. Femeile nu-și mai doreau să fie percepute ca fiind slabe, fragile și inferioare bărbaților, iar acest lucru s-a reflectat inclusiv în aspectul lor fizic, precum și în sporturile pe care le practicau. Astfel, în 1977 a avut loc prima competiție de culturism feminin din lume, intitulată Ohio Regional Women’s Physique Championship. Un an mai târziu, George Snyder a organizat cel de-al doilea concurs de acest gen, The Best în the World. Deși în aparență ar fi putut fi văzute ca un început promițător, în realitate aceste competiții nu făceau decât să dicteze încă o dată modul în care femeile trebuiau să arate și să sublinieze diferențele dintre cele două sexe.

Competitoarele nu aveau voie să-și încordeze mușchii, așa cum o făceau bărbații, erau nevoite să poarte încălțăminte cu toc, iar criteriile principale după care erau judecate țineau mai degrabă de sex appeal, și nu de definirea accentuată a musculaturii. În tot acest timp, într-un univers care încă părea paralel, Pumping Iron, un documentar despre cea mai importantă competiție masculină de culturism, Mr. Olympia, făcea înconjurul lumii, iar Arnold Schwarzenegger devenea idolul unei întregi generații.

Următoarea decadă marchează un alt moment definitoriu pentru culturismul feminin. În 1980 a fost organizat primul concurs Ms. Olympia, iar femeile care practicau acest sport au început să capete mai multă vizibilitate, apărând în emisiuni TV sau în paginile revistelor. Cu toate acestea, discuția se învârtea în continuare în jurul ideii de feminitate, un concept pe care atât publicul, cât și jurații îl valorizau.

Practic, lucrurile stăteau cam ca în eseul lui Chimamanda Ngozi Adiche, We Should All Be Feminists. „Le spunem fetelor: poți să ai ambiție, dar nu prea multă. Poți visa să ai succes, dar nu prea mult”. Femeile erau încurajate să aibă o musculatură pronunțată, dar dacă depășeau un anumit nivel de definire erau catalogate ca fiind „masculine”. Mușchii puteau fi considerați feminini, dar doar până într-un anumit punct. Sportivele trebuiau să-și păstreze senzualitatea, sexualitatea și feminitatea, din cel puțin două motive. În primul rând fiindcă o femeie „prea puternică ar fi putut răsturna raportul tradițional de putere dintre sexe, amenințând astfel supremația masculină.

Puterea feminină a fost întotdeauna apreciată, așa cum spune Elsie Huxtable în lucrarea sa, The History of Women’s Bodybuilding, „doar în momentele în care economia a avut nevoie de ea – în timpul războaielor, când bărbații erau plecați sau când erau cucerite noi pământuri”. În al doilea rând, pentru că acest aspect fizic nu ar fi fost pe placul privitorilor, cu precădere bărbați, iar asta ar fi dus la pierderea publicului și implicit a capitalului investit în acest sport.

În anii ’90, The International Federation of Bodybuilding and Fitness Pro a divizat culturismul în mai multe ramuri, luând astfel naștere categoriile Fitness și Figure. Acestea erau o variantă mai soft a culturismului clasic, fiindcă nu impuneau o musculatură la fel de bine dezvoltată și de definită.

Citește continuarea în ELLE IULIE 2022!

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din revista elle