Documentarul Elton John: Never Too Late, de văzut pe Disney+, arată publicului încă o fațetă a unei legende, nu doar unul dintre cei mai populari cântăreți ai ultimelor decenii, dar și un artist aclamat de critici (deține prețiosul EGOT – trofee Emmy, Grammy, Oscar și Tony) și un activist neobosit împotriva HIV/SIDA. ELLE a stat de vorbă cu R.J. Cutler, care a co-regizat proiectul, alături de David Furnish.
La vremea la care ajungeam să înțeleg cu adevărat care-i treaba cu muzica, Elton John relansa una dintre piesele sale clasice, Candle in the Wind. Scrisă inițial ca un omagiu pentru Marilyn Monroe, dar transformată pentru a-și comemora prietena, pe Lady Diana Spencer, și cântată cu lacrimi în ochi la Westminster Abbey, melodia a devenit coloana sonoră a unei tragedii care îndurerase toată planeta, nu doar o fată impresionabilă care mai credea încă în povești cu prințese – și a devenit cel mai bine vândut single fizic al tuturor timpurilor.
Îmi trecuseră până atunci pe la urechi, ajunse cu întârziere în eterul românesc, acordurile melancolice de la Nikita sau Sacrifice, repetate cu insistență la banchetele școlare, sau energica I’m Still Standing, care mă va ridica probabil de pe scaun și când voi ajunge la vârsta la care genunchii mei se vor împotrivi oricărei mișcări bruște. Și, desigur, coloana sonoră dramatică pentru The Lion King, care i-a și adus un Oscar. Am prins, deci, partea matură a carierei sale, și nici pomeneală să fi știut atunci de cât timp se afla acest extraordinar artist în vârful clasamentelor, ce serie incredibilă de producții muzicale a putut să genereze, ce parteneriat fructuos avusese de-o viață deja cu Bernie Taupin, cel care îi scrie și astăzi versurile pieselor, sau ce tumult personal ascundea sub ochelarii extravaganți și ținutele flamboaiante.
De aceea apariția documentarului care îi este dedicat și care a fost co-regizat de R.J. Cutler și David Furnish, soțul lui Elton John, m-a bucurat enorm. Lansat curând după încheierea uriașului turneu de adio (de 330 de concerte) al artistului – singurul care să fi avut cel puțin o piesă în Top 10 în 6 decade consecutive –, filmul leagă aceste decenii de carieră, de la primul lui concert la Dodger Stadium până la ultimul, în același loc – deși, ca să fiu precisă, ar trebui să spun că sunt ultimele, pentru că a fost vorba despre trei concerte, toate sold out.
Chiar dacă documentarul marchează retragerea lui Elton John din turnee, asta nu înseamnă că artistul nu-și va continua activitățile creative. În ultimii 5 ani ne-a demonstrat că e în continuare, deși nu fizic, în formă. În 2019 a lansat filmul Rocketman, pe care l-a co-produs, dar și volumul autobiografic Me; colaborarea lui cu Dua Lipa, Cold Heart (PNAU Remix), a răsunat în toate cluburile și la toate radiourile în 2021, iar cea cu Britney Spears, Hold Me Closer, a marcat revenirea artistei în lumina reflectoarelor, după îndelungata ei bătălie pentru a-și recăpăta drepturile asupra propriei voci & vieți. Și asta pe lângă munca artistului de a susține artiști foarte tineri și aproape necunoscuți prin intermediul proiectului Rocket Hour, găzduit de Apple Music, sau de semnificativa sa activitate activistă și caritabilă. Elton John AIDS Foundation, inaugurată în 1992, a strâns și redirecționat de atunci peste 600 de milioane de dolari către organizații care se ocupă cu combaterea și prevenirea infectării cu HIV în toată lumea – inclusiv în România, unde primele proiecte de prevenire destinate bărbaților gay au fost finanțate și de el.
Totuși, retragerea unui artist de asemenea calibru din turnee – a susținut aproximativ 4.600 de concerte –, combinată cu mai recentele sale probleme de sănătate, nu are cum să nu fie acompaniată de un aer de tristețe și de gândul că, ei bine, până și marii artiști sunt muritori. Însă aceasta nu este, deloc, senzația pe care o dă vizionarea documentarului.
R.J.Cutler, co-regizorul proiectului (și al multor altora, precum The War Room, A Perfect Candidate, Billie Eilish: The World’s a Little Blurry, The September Issue, The World According to Dick Cheney, Martha etc.), ne-a spus de unde vine senzația de proiect onest și plin de bucurie pe care o aduce filmul.
„Cred că ce aduce bucurie în film este faptul că Elton este dovada vie a faptului că o viață onestă, trăită cu intenție, poate conduce la o fericire personală foarte reală și profundă. Și asta nu e doar ceva ce ne dorim toți, dar suntem și recunoscători să vedem întâmplându-se.”
Bucuria, trebuie spus, vine pe un fundal deseori întunecat, pe care Elton John nu s-a ferit să-l discute, să și-l asume și să-l arate și în alte proiecte ale sale: luptele sale cu dependența de alcool și droguri, o tentativă de suicid, dificultatea de a trăi o viață ascunsă ca bărbat gay, abuzurile severe suferite în copilărie, oglindite apoi în prima sa relație sentimentală serioasă, cu cel care îi era și manager – toate arată că, după ce magia reflectoarelor și a aplauzelor pălea, viața artistului nu era nici pe departe la fel de roz ca paietele sau pantofii strălucitori pe care îi arbora.