Arhitectura longevității

Există, în momentul de față, o mică isterie în jurul longevității.

Nu se mai vorbește pur și simplu despre sănătate, ci despre protocoale de tot felul, nu mai dormim, ci ne „optimizăm somnul” (și îmi anunț soțul dimineața ce scor am avut… după care urmează, inevitabil, o discuție despre „de ce?”) și nu mai îmbătrânim, ci încercăm să negociem cu fiecare semn al timpului, ca și cum am avea la dispoziție un departament juridic interior. Iar corpul, în loc să rămână un loc în care trăim, a devenit, încet-încet, un proiect de management. E ceva seducător aici, desigur.

Nimeni nu vrea să îmbătrânească prost sau să-și piardă energia, memoria, libertatea de mișcare, bucuria de a exista în propria piele. Doar că, undeva între medicina reală și marketingul care știe să folosească impecabil frica, longevitatea a ajuns să fie confundată cu o formă scumpă de rezistență la viață. Nu mai vrem doar să trăim mai bine, vrem să nu se vadă că trăim. De aceea, interviul cu Prof. Univ. Dr. Luiza Spiru din acest număr mi se pare important. Longevitatea nu ar trebui să fie o promisiune frumoasă lipită pe un ambalaj și nici un privilegiu al celor care și-o permit. Este, înainte de orice, o formă de responsabilitate față de corp, față de creier, față de felul în care alegem să ne ducem anii. Nu are nimic frivol, chiar dacă industria încearcă, inevitabil, să o facă fotogenică. (Zic eu, care stau mereu cu ochiul la ce a mai descoperit Bryan Johnson.)

M-am gândit la asta și citind interviul cu Eliza Yokina despre expoziția dedicată lui Ștefan Câlția. Într-o clădire veche, marcată de timp, arhitecta nu vine să-i șteargă urmele, să-i cosmetizeze trecutul și nici nu îl împinge brutal într-un prezent lucios, ci îl pune în relație cu arta, cu spațiul, cu ochiul celui care intră acolo și înțelege că frumusețea nu este întotdeauna netedă. Poate că tocmai acea fisură, zidul învechit, podeaua refăcută doar atât cât trebuie sau aerul unui loc care a supraviețuit dau unei experiențe o intensitate pe care nici un cub alb perfect nu o poate fabrica.

Cred că și noi avem nevoie de o arhitectură mai inteligentă a propriei treceri prin timp, care să nu ascundă tot ce s-a întâmplat, dar nici să nu se prăbușească sub greutatea trecutului, care nu confundă „renovarea” cu ștergerea propriei istorii. În același registru, materialul despre ADHD-ul feminin vorbește despre femei care au funcționat ani întregi dincolo de limita vizibilă. Din afară, totul putea părea în regulă: carieră, familie, eficiență, imagine controlată. Înăuntru, însă… era viața. Aici se află, cred, una dintre cele mai incomode întrebări ale acestui număr: cât timp putem numi funcționare ceva ce, de fapt, ne consumă?

Îmi place ideea de longevitate doar atunci când nu devine încă o obligație. Nu încă un standard. Nu încă o formă de vinovăție pentru femei, care oricum au fost învățate să se privească permanent din afară. Despre cum rămânem vii fără să ne transformăm în propriul nostru experiment. Despre cum acceptăm că un corp trăit nu este un corp ratat. Că o minte diferită nu este o minte stricată. Că un spațiu vechi nu devine valoros abia după ce i-ai ascuns toate urmele.

Până la urmă, poate că nu vrem neapărat o viață mai lungă, dacă ea vine la pachet cu aceeași anxietate împachetată mai frumos, ci una în care ne permitem să existăm fără să ne reparăm permanent.